Petre M. Iancu: Vlad Ţepeş şi terorismul islamist

Print Friendly, PDF & Email

„Ce facem dacă victoria va reveni Statului Islamic?” se întreba recent un politolog american, propunând tratarea lui pragmatică, pe tiparul altor mişcări revoluţionare. Dar e barbaria actuală comparabilă cu bolşevismul?

Din mărturii ale unor turiste din Marea Britanie reiese că asasinii de la Bataclan nu s-au mulţumit să mitralieze în masă oameni nevinovaţi, ori să ignore încercările eroice ale unor bărbaţi de a-şi apăra prietenele. Au făcut efortul de a le spinteca burţile celor ce zăceau răniţi la podea, pentru a fi siguri că i-au ucis.

Dimensiunile ororilor comise, deloc surprinzătoare pentru sirieni, nigerieni, somalezi sau afgani şi pakistanezi, ori pentru israelieni, care se confruntă de multe decenii cu flagelul terorismului islamist, i-a uluit pe europeni. De la tătari, huni şi poate Vlad Ţepeş încoace, europenii, dacă facem abstracţie de Holocaust, n-au mai avut ocazia să se confrunte cu o barbarie şi o sete de sânge de atari proporţii.

De unde vine ea? Nu din sărăcie, imperialism american, decadenţă occidentală, din conflictul israeliano-palestinian, ori din invazia în Irak, deşi a potenţat-o şi lipsa solidarităţii vesteuropene cu SUA, în operaţiunii debarcării lui Saddam Hussein, şi retragerea precipitată a forţelor SUA dislocate între Eufrat şi Tigru. Vine, înainte de orice, din lectura literală a Coranului şi a tradiţiilor musulmane adunate în aşa-numitele hadithe. Dar şi din perpetuarea gândirii reacţionare, direcţionate spre surse mahomedane primare, medievale, care marchează dezvoltarea, în timp, spre actualul „califat”, al extremismului islamist al generaţiilor anterioare de fanatici.

În fapt, supărarea pe vest, pe civilizaţie, aşa cum e concepută ea în Apus, nu e nouă defel. Hrănindu-se din tradiţii jihadiste medievale şi postmedievale, a început să se manifeste din epoca interbelică, în scrierile unor gânditori egipteni precum Hassan al Bana şi Sayyid Qutb, a trecut prin alianţa cu Hitler a muftiului Ierusalimului, Husseini, s-a materializat în wahabitism saudit şi în filiala palestiniană a Frăţiilor Musulmane, care este gruparea Hamas, înlocuind, de pildă în Iran, prin ayatolahul Chomeini, naţionalismul cu islamismul.

Înfrângerea ruşilor în Afganistan, exportul revoluţiei iraniene şi prăbuşirea imperiului sovietic au contribuit decisiv la transformarea fundamentalismului islamic şi a terorismului pe care-l subîntinde ideologic, într-un fenomen global, reprezentat mai întâi de al-Quaida, apoi de una din grupările apărute de sub faldurile ei, care este Statul Islamic. Toate acestea au reclamat timp destul spre a permite unor observatori şi cercetători realmente avizaţi să înţeleagă şi să descrie convingător fenomenul terorismului islamist.

Profesorul american Bernard Lewis şi-a pus la bătaie imensele sale resurse de logică şi de informaţie amănunţită, fiabilă, de mare orientalist şi arabist, spre a studia cu folos rădăcinile frustrărilor şi resentimentelor articulate în ceea ce el a numit „Criza Islamului”, titlul cărţii sale, publicate în 2003. Lewis n-a descris doar credibil şi cu o acurateţe profetică impresionantă mobilurile, ţelurile şi tipurile de terorişti şi sponsori de terorism (local şi global) constituind materialul din care se construiesc reţele precum al-Quaida, ori mai nou, cea chiar mai sălbatică, a statului islamic.

El a scos în evidenţă şi principala ecuaţie, respectiv soluţie a problemei. Respingând frecvent reiterata, dar falacioasa convingere că o problemă globală, ivită, până la urmă, din eşecul modernităţii în lumea arabă, ar putea fi rezolvată regional, Bernard Lewis a sugerat, înaintea debutului campaniei militare americane din Irak, că e imperativ să se impună libertatea pretutindeni în lumea musulmană. Căci altminteri, vidul ei ar fi umput de triumful tiraniilor şi terorismului, în tentativa construcţiei „califatului”, ca nouă entitate totalitară, victimele ei fiind nu doar occidentalii ci, înainte de orice, chiar musulmanii.

Vlad Ţepeş

Vlad Ţepeş

Lewis a avut, în mod vădit dreptate. Şefii statelor şi serviciilor secrete ar trebui nu doar să se îmbărbăteze, ci şi să studieze opera lui Bernard Lewis, cum buchisesc elevii de primară abecedarul. Or, au uitat-o cum au uitat regulile diplomatice vestiţii soli turci la Curtea lui Vlad Ţepeş, care au omis să-şi scoată în faţa domnitorului român turbanele şi s-au văzut cu ele bătute în cuie, ca pedeapsă, pe capetele lor.

Doar plagiatorii rafinaţi şi alţi experţi nefericiţi nu-l dau uitării pe Lewis. L-a folosit mai nou, dar fără să-l citeze, rău famatul Stephen Walt. În revista Foreign Policy, Walt se întreba recent: „Ce facem dacă Statul islamic repurtează victoria?” Dincolo de eventualitatea ca întrebarea să exprime posibile dorinţe subconştiente de sinucigaşă cedare în faţa provocării islamiste, autorul compară ISIS cu revoluţionarii altor epoci. De pildă cu iacobinii celei franceze şi cu bolşevicii lui Lenin, afirmând că vestul n-ar trebui să trimită trupe tereste să distrugă statul islamic, ci să se înarmeze cu răbdare şi să se aranjeze cu el cum s-au aranjat SUA cândva cu Rusia comunistă.

Or, comparaţia islamismului militant cu ambele revoluţii, franceză şi rusă i-a aparţinuit lui Lewis. Pe care Walt omite, în articolul citat, să-l menţioneze. Acest politolog nu e la primul derapaj. Adorat de tot mai insolenta publicistică antisemită, profesorul de la Kennedy School of Government făcuse valuri mari în 2006. Împreună cu colegul său de la Chicago, John Mearsheimer, publicase pe site-ul Universităţii Harvard un eseu imund. Sub un titlu care putea face deliciul oricărui nazist de duzină, în speţă „Lobby-ul israelian şi politica SUA”, textul lor condamna un presupus „exces” al unei prezumtive „influenţe” evreieşti asupra diplomaţiei americane.

Care era cotată de autori nu doar ca „unică” între lobby-uri, ci şi de natură să provoace imaginare „prejudicii intereselor Americii”. În loc să apeleze la argumentele necesare susţinerii oricărei teze de către oameni de ştiinţă care se respectă, cei doi profesori îşi proptiseră în mare măsură opiniile antisioniste „nu tocmai subtile”, după cum le apreciase revista germană Der Spiegel, în pilonii unor „surse secundare”. În speţă, în citate din articole de ziar dubioase. Universitatea Harvard a întreprins atunci un efort neobişnuit. Prestigioasa instituţia s-a disociat net de „lucrarea” celor doi. Reliefând că e vorba de o părere personală (care nu oglindeşte poziţia Universităţii), Harvard şi-a îndepărtat logo-ul de pe textul publicat pe site.

Azi, mai mult decât oricând e clar că, atât tactic cât şi strategic, dar şi etic, politic şi filosofic, Occidentul are de învăţat enorm de la israelieni. Potrivit experienţei lor, combaterea militară, poliţienească, financiar-economică şi culturală a terorismului nu e sisifică, ori un sac fără fund. Ea presupune însă un efort constant, pe termen lung şi implică o serie de sacrificii, în materie de libertate personală, pe care, în mod vinovat, vesteuropenii, spre deosebire de esteuropeni şi americani, le-au refuzat categoric până acum, în ciuda unui şir lung de avertismente, care au culminat cu atentatul asupra revistei Charlie Hebdo. Încât liderilor occidentali nu le-ar strica poate infuzia unui strop de mentalitate de tip Ţepeş Vodă în reacţie la provocarea teroristă.

Petre M. Iancu

Un gând despre “Petre M. Iancu: Vlad Ţepeş şi terorismul islamist

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.