Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Petrisor Peiu: NATO si UE isi pierd din coeziune. Trebuie sa luam in serios parteneriatul strategic cu SUA

Ce mai ramane cand UE si NATO se infantilizeaza?, se intreaba Petrisor Peiu intr-un articol publicat pe ziare.com. Romania trebuie sa inceapa sa ia in serios parteneriatul strategic cu SUA, spune analistul.

„Imi propun, de aceasta data, sa arat cealalta fata a superficialitatii noastre cea de toate zilele: corul laudatorilor (fara ureche muzicala) orientarii geostrategice a Romaniei, prins in capcana realitatii pitice a unui parteneriat cam golas de continut.

Statele Unite ale Americii cheltuie pentru apararea proprie, precum si pentru cea a aliatilor sai si a lumii occidentale in general, imensa suma de 598 de miliarde de dolari (anul 2015), din care 83% reprezinta bugetul de baza al Departamentului Apararii (496 miliarde) ; a doua mare componenta o reprezinta cota numita Overseas Contingency Operations – finantarea zonelor de conflict cu 11% (64 miliarde) ; urmeaza o zona de 3% sau 18 miliarde de dolari cheltuiti pentru intretinerea stocului de armament nuclear si o zona de 2% (12 miliarde) pentru asistenta militara internationala.

 Suma cheltuita de Statele Unite pentru Aparare este in jur de 40% din cheltuielile de aparare la nivel global; adica nici 4% din populatia globului, care produc 20% din PIB-ul lumii, cheltuie 40% din banii investiti in Aparare, cifre care indica dimensiunea formidabila care face din Statele Unite singura putere globala.

Pe ce se cheltuie acesti bani?

Cam 140 de miliarde de dolari pentru plata personalului din sistemul de aparare american, cote mai mari pentru echipamente militare (190 miliarde din care 120 miliarde pentru inzestrare si 70 de miliarde pentru dezvoltarea de noi sisteme) si pentru cheltuieli logistice si operationale (240 miliarde de dolari). Adica mai putin de un sfert pentru personal, o treime pentru armament si 40% pentru baze militare, operare etc.

cheltuieli-militare-sua

Singurul buget oarecum discretionar (necontrolat foarte strict de factorul politic) este cel numit Overseas Contingency Operations, explicitat in graficul de mai sus, unde se poate lesne observa ca finantarea operatiunilor din Afganistan si Irak reprezinta cam jumatate din cei 64 miliarde de dolari alocati acestui buget.

Tot aici se poate observa cum mai putin de 10% din acest buget alimenteaza singurele programe adaugate in 2015: „Counterterrorism Partnership Fund” si „European Reassurance Initiative”.

Toate tarile care se cred amenintate de vecini prea agresivi sau care sunt prinse intr-o logica a nesigurantei vor sa beneficieze de umbrela de protectie americana, fie ca se numeste NATO sau altfel.

Este evident ca numai unii vor putea sa fie premianti, adica sa beneficieze de o protectie adecvata si de atentia binevoitoare a „fratelui cel mare”.

In lumea occidentala, exista putine tari care isi acopera nevoia de securitate: Marea Britanie, Franta, poate Italia.

In schimb, tarile cele mai expuse (Japonia, Republica Coreea, Israel) trebuie sa primeasca un ajutor imens pentru propria aparare. Mai mult, SUA trebuie sa asigure un oarecare echilibru, inclusiv militar, in zona Orientului Mijlociu, zona de intersectie a trei puternice curente, incompatibile doua cate doua: Iranul siit, Israelul si monarhiile arabe sunite.

Mai trebuie sa observam ca, desi Statele Unite cheltuie pentru Aparare cam 4% din PIB-ul propriu, aliatii aparati de Statele Unite cheltuie in medie 1% din PIB pentru propria siguranta.

Practic, desi bugetul pentru Aparare al Statelor Unite este imens, asupra lui se exercita mari presiuni pentru a putea acoperi nevoile de securitate ale unei parti importante a lumii.

Romania chefuieste cu lautari

In aceasta lume, care vrea sa „cumpere” protectie americana, se afla astazi si Romania, unul dintre pilonii „pax Americana” din Europa.

Dar, mai ales astazi, noi concuram cu celelalte tari care isi doresc o armata americana dispusa si pregatita sa le apere.

Donald Trump presedinte la Washington este doar un context, un reactiv care sa scoata in evidenta sau sa coloreze realitatea. Donald Trump nu este o cauza sau un declansator, el doar vine sa ingroase tusele existente si sa ne trezeasca din somnul linistit pe care il dormim din 2004 incoace.

De la intrarea Romaniei in NATO, toata tara chefuieste de zor cu lautari la televizor, crezandu-se aparata si cu spatele asigurat de declaratiile, fara indoiala sincere, de atasament la parteneriatul strategic cu SUA.

Nu am vazut cum, treptat, lumea pe care o stiam in 2004 s-a nuantat si a capatat umbre nefiresti: Ungaria vecina, in primul rand, dar toata Europa Centrala in ansamblu, devine o zona cel putin indiferenta in disputa clasica SUA-Federatia Rusa, Bulgaria nu a fost niciodata prea „pro-americana” si acum cu atat mai putin, Republica Moldova si Ucraina sunt doua state in deriva, cu geometrie variabila, miezul franco-german al Uniunii Europene devine vocal neutru fata de America, America insasi a cochetat cu ideea nastrusnica a „resetarii relatiei cu Rusia”

[…]

NATO isi pierde natural din coeziune

NATO, cladit cu alt centru, dar pe aceeasi geografie cu UE, isi pierde natural din coeziune si, colac peste pupaza, America lui Trump s-a saturat de topaielile obraznice ale junckerilor tomnatici.

Ei si atunci ne intrebam: ce mai ramane cand UE si NATO se infantilizeaza?

Nu ne mai ramane decat Fratele cel Mare, America cea uriasa si protectiva. Numai ca pentru protectia americana avem sa ne luptam cu ceilalti care au aceleasi nevoi. De exemplu, cu cei care se bucura din plin de prezenta linistitoare a Marelui Aliat, cele 74 de tari de pe glob care gazduiesc prezenta militara americana, din care notabile sunt:

  • Germania (179 baze cu peste 40.000 soldati)
  • Japonia (109 baze cu 50.000 soldati)
  • Coreea de Sud (85 baze cu 28.000 militari)
  • Italia (58 baze cu peste 11.000 militari)

Global, americanii detin 686 de facilitati militare, dintre care 64 sunt „majore”, iar restul minore, adica avand o valoare de mai putin de 915 milioane de doalri.

Zona flancului estic NATO (compus din tarile baltice, Polonia si Romania) are de luptat in interiorul sistemului de securitate american pentru resursele de mai sus cu alte zone „fierbinti” de pe glob (Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est etc.).

Romania are la randul sau de convins SUA de importanta unei pozitii la Marea Neagra, mare oricum pusa pe harta de aliatul turc al americanilor (Turcia detine pe teritoriul sau baza de la Incirlick, o baza aeriana imensa unde SUA au plasate divizia Air Force 39 cu peste 5.000 de aviatori).

missile shield nato

Romania trebuie sa convinga aliatul american ca are sens strategic sa fie aparata, ca doreste sa fie aparata, ca este gata sa contribuie la propria aparare si ca, in primul rand, America are ceva de aparat in Romania, altceva decat cladirile Parlamentului si palatelor Victoria si Cotroceni, unde pare ca s-a cuibarit definitiv parteneriatul strategic romano-american.

SUA trebuie sa vada consistenta economica a sus-numitului parteneriat, afacerile americane infloritoare de aici, sute si poate mii de companii care aduc profituri ambelor tari.

SUA nu isi vor risca banii si vietile soldatilor pentru a apara abstractiuni sau lozinci, ele vor apara doar un aliat real, complet angajat in alianta si mai ales dornic sa fie aparat.

Pe cine apara America in lume? Principalul aliat, Marea Britanie, a primit in 2015 investitii americane de aproape 600 miliarde de dolari, 12% din cele peste 5.000 miliarde de dolari investite de americani in lume.

Germania a primit investitii de 108 miliarde de dolari in acelasi an, Italia de 23 de miliarde (2015), Japonia – 108 miliarde, Coreea de Sud – 34 miliarde, toate in 2015.

In zona noastra, Polonia a fost destinatia unor investitii de 11 miliarde de dolari, Rusia a primit investitii de 9,3 miliarde, Turcia de 3,7 miliarde, Ungaria de 6,4 miliarde, iar Cehia de 5,8 miliarde si Romania de 2,6 miliarde de dolari, toate cifrele indicate referindu-se la anul 2015.

Avem noi ceva special, cifre impresionante? Nu!

Sa vedem comertul bilateral: in anul 2015, SUA au exportat in Germania de 50 miliarde de dolari si au importat de 125 miliarde; in acelasi an au exportat in Japonia de 62 miliarde de dolari si au importat de 131 miliarde; tot in 2015 au exportat in Italia de 16 miliarde de dolari si au importat de 45 miliarde, au exportat in Coreea de Sud de 44 miliarde de dolari si au importat de 73 miliarde, au exportat in Rusia de 7 miliarde de dolari si au importat de 16 miliarde, au exportat in Turcia de 9,5 miliarde si au importat de 8 miliarde, au exportat in Polonia de 3,7 miliarde si au importat de 5,6 miliarde, in Ungaria au exportat de 1,7 miliarde si au importat de 5,7 miliarde, in Cehia au exportat de 2 miliarde si au importat de 4,5 miliarde.

In fine, in 2015, SUA au exportat catre Romania in valoare de 0,75 miliarde de dolari si au importat in valoare de 2,15 miliarde de dolari.

Nici aici nu prea avem cu ce sa impresionam!

Poate avem investitii strategice americane? Pana astazi cea mai mare investitie americana in Romania ramane cea facuta de catre New Century Holdings, o companie de investitii de portofoliu.

Sa nu uitam ca unul dintre cele mai importante motoare ale afacerilor americane ramane piata de capital, unde Romania nu sta prea grozav oricum, nefiind inclusa in categoria pietelor emergente precum rivalele noastre de la Istanbul, Budapesta, Praga sau Varsovia.

Mai mult, principalul fond de investitii din tara, Fondul Proprietatea (administrat de catre americanii de la Templeton), se afla in conflict deschis cu statul roman pentru modul de administrare a unor companii cu actionariat comun, precum Salrom, Nuclearelectrica, Hidroelectrica etc.

In anii 2003 si 2004, Romania a esuat lamentabil in efortul (daca a fost real) de a se lega de America printr-o mare investitie strategica si anume Petrom, una din companiile mari petroliere si petrochimice ale Europei, pe atunci.

Intr-o incercare istorica de a realiza o punte imposibil de demolat intre cele doua tari, USTDA (agentia americana de dezvoltare a comertului) a organizat un turneu de o luna in Statele Unite al unei echipe guvernamentale romanesti conduse de catre ministrul Industriilor de atunci. Aceasta echipa (11 persoane, cifra care i-a impresionat pe americani) a avut usile deschise catre toate marile companii americane din industria petroliera pentru a „vinde” Petrom-ul, ba chiar si piata de capital a fost informata despre compania romaneasca.

Ca urmare, Romania a gasit un interes real atat la compania Occidental Petroleum (nr. 5 in SUA pe atunci), cat si la mai multe fonduri de investitii. Angrenajul birocratic american s-a miscat masiv catre Romania atunci: au venit la Bucuresti intr-o saptamana atat secretarul Comertului, Sam Bodman, cat si presedintele OPIC (Overseas Private Investment Corporation- fondul de investitii al guvernului federal pentru sprijinirea investitiilor in strainatate).

Cum am raspuns noi? Ei bine, s-a organizat licitatia pentru selectia consultantului pentru privatizare, licitatie castigata de catre reputata Bank of America si stupoare!, Ministerul Industriilor a descalificat banca americana ca avand o oferta neserioasa (ceruse doar comision de succes si un dolar pentru activitatea de consultanta).

Guvernul federal, confuz si perplex, a incercat sa protesteze, dar Romania decisese deja: consultant va fi Credit Suisse First Boston („relationata” bine de catre mai-apoi condamnatul pentru spionaj Stamen Stancev), iar cumparatorul Petrom avea sa devina firma austriaca OMV (mai mica si mai neexperimentata decat Petrom, aceasta a redus compania cumparata la o treime din valoare in 12 ani), reprezentata statului care detinea presedintia UE in semestrul II 2004!

A urmat, inceputul fiind entuziasmant pe 4 iulie 2004, uriasul scandal Bechtel, o afacere de 3 miliarde de dolari care ar fi trebuit sa aiba ca finalitate constructia autostrazii care sa lege principalele orase ale Romaniei de Europa de Vest. Acest scandal greu de uitat a fost oarecum compensat de catre succesul preluarii fabricii de autoturisme de la Craiova de catre Ford (succes moderat, neavand ca urmare o explozie a afacerilor Ford in Romania, comparabila cu cea generata de investitia Renault) si experienta pozitiva a dezvoltarii afacerilor locale ale marilor companii americane de software.

Ajungem astfel, in anul de gratie 2016, cand avem cel putin trei mari puncte negre pe agenda bilaterala.

Primul se refera la disputa aproape publica intre statul roman, care forteaza politic alocarea unui proiect de cateva miliarde de dolari (reactoarele 3 si 4 de la Cernavoda) catre o companie chinezeasca si Templeton, administratorul american al Fondului Proprietatea. Adica, desi vrea sa fie aparata de tehnologia, echipamentele si trupele americane, Romania are ambitia politica bolnavicioasa de a face proiecte megalomanice cu companii chinezesti, chiar cu pretul cresteri nesabuite a tarifelor la electricitate!

Al doilea punct cel putin de neinteles este echiparea flotei romanesti: anul acesta, Romania a scos la licitatie modernizarea si reechiparea celor doua fregate pe care le detine; licitatia a fost castigata de catre un consortiu turco-roman, care are in oferta echiparea fregatelor cu tehnica de lupta americana (Raytheon). Statul roman nu atribuie contractul consortiului castigator si, cu o superba indolenta, anunta brusc ca a atribuit un contract pentru patru corvete unui grup olandezo-francez (Damen-Thales)! In aceeasi perioada, Romania inaugureaza o capacitate de productie franco-romana pentru elicoptere Puma nedorite pe nicio piata, in pofida cererilor armatei (care doreste Viper de la Bell Helicopter).

Cel de-al treilea punct critic (dar nu si ultimul) in cadrul relatiilor presupus strategice romano-americane este sabotajul institutional al oficialilor romani fata de proiectul comun de realizare a unei masini de lupta blindate 8×8, masina care ar urma sa intre in dotarea unor armate NATO, in primul rand a Romaniei. Nu mai departe de saptamana trecuta, ministerul Economiei a convocat floarea industriei de aparare pentru a-si comunica vointa politica de a incredinta echiparea armatei romane cu vehicule de lupta firmei germane Rheinmetall!

Vi se mai pare acum ca suntem asa strategici pentru americani? Adica mari investitii americane nu am adus, comertul bilateral este cel putin modest (chiar si in comparatie cu presupus pro-rusa Ungarie!), reactoarele nucleare le facem cu chinezii, corvetele cu francezii si olandezii, elicopterele cu francezii, masinile 8×8 cu germanii, cheltuielile cu apararea nu le crestem, dar vrem, in schimb, sa ne creada americanii pe cuvant ca ii iubim si sa sara in focul rusesc pentru noi?

No way!, asa cum zic aliatii nostri de care fugim de zor.

Contextul Trump plus debilizarea coerentei politice transatlantice ar trebui sa ne faca sa gandim ceva mai realist, sa evaluam pragmatic parteneriatul strategic cu americanii si sa decidem sa ne luam singuri in serios, sa renuntam la smechereala damboviteana si sa ne apucam de treaba.

Parteneriatul strategic nu consta doar in arestarea de catre DNA a unor parlamentari sau fosti ministri, ci si in cresterea sistematica a bugetelor apararii, precum si in realizarea de proiecte economice comune mari si de impact.

Pentru a da consistenta acestui parteneriat, avem nevoie de aducerea investitiilor si comertului cel putin la nivelul celor din Ungaria sau din Cehia; ocupatia rusa din Crimeea nu este suficient de convingatoare, avem nevoie si de Microsoft si de Coca Cola si de General Dynamics.

Si, mai ales, avem nevoie de onestitate politica si de politicieni ceva mai inteligenti, nu de unii dispusi sa isi minta cinic aliatii.”

Petrisor Peiu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.