Petru Clej: România nu trebuie să adopte moneda euro

Petru Clej

Nu trece o zi fără să auzim știri alarmante despre situația financiară precară, ca să nu spun dezastruoasă din state membre ale uniunii monetare europene. Mai nou Italia, după Spania, Irlanda, Gecia și Portugalia, stârnește îngrijorarea politicienilor din Uniunea Europeană și provoacă turbulențe pe piațele financiare.

Toate aceste țări aflate în criză au adoptat măsuri de austeritate drastică – reduceri ale cheltuielilor publice, inclusiv reduceri de salarii în sectorul bugetar, mărirea contribuțiilor la pensii, sporiri de impozite și taxe, etc – profund nepopulare și de o eficacitate incertă. Incertă, pentru că aceste țări sunt aruncate în recesiune, ceea ce diminuează veniturile bugetare și crează un cerc vicios.

Cauza stării dezastruoase a finanțelor publice din aceste țări – Irlanda deficit bugetar 32% din Produsul Intern Brut (PIB), Italia datorie publică 120% din PIB, ca să dau doar două exemple – este în mod evident traiul peste posibilități, timp de ani, dacă nu decenii, încurajat de bășici speculative în economie, mai ales în sectorul imobiliar.

Dar la acest crah, ce a urmat după un boom economic, a contribuit și aderarea fără pregatirea necesară, a acestor țări la moneda unică europeană, euro. Aderarea, prin adoptarea nu doar a unei modede unice, dar și a ratei unice a dobânzii, mult mai joasă, de nivelul Germaniei, decât puteau digera aceste țări, care a dus la o explozie a creditelor, mai ales a celor de consum și a celor ipotecare, care erau în mod clar nesustenabile pe termen lung.

Prinse în cămașa de forță a euro, aceste țări nu pot acum să recurgă decât la austeritate și încă la una sălbatică. Dacă ele erau în afara euro, atunci ar fi recurs la soluția la care le-ar fi împins piața: deprecierea monedei naționale în raport cu moneda unică, în fapt o marcă germană extinsă la nivelul așa numitei zone euro.

Grecia, de pildă, unde turismul este unul dintre principalele ramuri ale economiei, nu poate beneficia de o redresare pentru că euro nu poate fi depreciat, așa cum putea fi drahma și atunci nu poate beneficia de ieftinirea serviciilor pentru a atrage turiști străini.

[...]

Și tocmai în acest moment de criză, România are ca țintă aderarea la euro în 2015. Deși țara nu îndeplinește toate criteriile de aderare (nivel redus al inflației, nivel maxim al deficitului bugetar și al datoriei publice, stabilitatea monedei naționale în raport de euro, convergența ratei dobânzii pe termen lung), majoritatea politicienilor și a opiniei publice par să nu sinchisească foarte tare (asta în condițiile în care sunt conștienți) de posibilele repercusiuni ale aderării.

Sigur, Bulgaria și-a propus aderarea la euro în 2014, dar această țară nu mai deține de mult suveranitatea în ceea ce privește politica economică și de aceea are buget echilibrat și cea mai mică datorie publică raportată la PIB din UE. Consiliul valutar înființat după dezastrul economic de la mijlocul anilor ’90 concentrează acum majoritatea prerogativelor economice în Bulgaria.

Când părăsirea monedei unice de către țări ca Grecia nu mai pare o utopie, România dorește să adere la o monedă croită pentru țări ca Germania, Olanda, Finlanda sau Austria. E o iluzie să se creadă că euro este un fel de mantie protectoare, așa cum este UE în general sau NATO. Dacă actuala criză se adâncește și se dovedește că evitarea încetării de plată a unor țări e prea scumpă, contribuabili din principalele țări contribuitoare și în special Germania și Franța vor zice stop, nu mai suntem dispuși să plătim și nu e deloc absurd să ne gândim că moneda unică europeană va eșua.

Din ce în ce mai mulți europeni, confruntați cu realitățile migrației, se întreabă care sunt limitele integrării. De aceea, prudent ar fi că opinia publică din România să fie mai sceptică cu privire la beneficiile aderării la euro. Dar cum în România un asemenea subiect nici nu prea se discută, eu am impresia că românii se îndreaptă flueirând către o catastrofă.