Radu Părpăuță: Firul de pălămidă

Merg la cimitir sa curat mormantul tatei. Adauza erau mosii, venea parintele si nu trebuie sa ne gaseasca cu mormantul negrijit, zice mama. Sa fim si noi in randul lumii. Ar trebui sa iau o sapa, dar nu prea imi da mana sa umblu prin sat cu sapa pe umar. Deh, ifose de intelectual. Cica vorbeste cum ti-e vorba si poarta-te cum ti-e portul. Eu, nu stiu cum, vorbesc ca unii si ma port ca altii! „Mergi pe la Chibeta sa-ti dea o sapa”, mai zice mama.

Matusa Chibeta (o cheama Elisabeta, dar lumea ii zice Chibeta, imitand probabil felul ei repezit de a vorbi) sta aproape de poarta cimitirului. Ajung, strig, intru si imi iese inainte un caine batran, cu ochii rosii si urdurosi. Da alene din coada ca un osciloscop iesit din uz, aratand astfel ca i-a mai ramas calitatea esentiala a cainilor: prietenia fata de om. Nu-i nimeni altcineva. Un cuptor de lut pe jumatate pravalit. Niste oale puse cu gura in jos intr-un gard de nuiele. Ies in spatele casei si o vad pe matusa Chibeta „pe coasta”: cu alta baba, matusa Maria, praseste papusoii.

Dupa salutari si urari de spor la treaba, o intreb:

– Ce mai faci, matusa Elisabeta?

– Nu mai fac ni’ca, mai baiete (pentru matusa Chibeta sunt tot „baiet”, desi am schimbat demultisor prefixul la 5).

– Lasa c-ai facut destule, Lisaveto! rade intr-un dinte matusa Maria.

– Am facut, am facut, da’ Dumnezeu m-a ierta.

– De aceea te-ai facut prescurarita, sa-ti ierte Dumnezeu pacatele tineretii, a?

– Nu de aceea! i-o intoarce Chibeta. Mi-i drag de parintele, de aceea m-am apucat de prescuri, na!

Dupa ce se satura de ras, babele smarcaie din nas si se sterg la ochi cu coltul baticului. Pe urma mai vorbim de una-alta. Sapa? Sigur ca mi-a da, numai sa stranga o leaca de „palanida” pentru purcel. O ajut. Bineinteles, ma intep ca in copilarie in firele aspre de palamida: Ptiu, drace! Si matusa Chibeta porneste sa vorbeasca de „palanida”.

– Asta-i buruiana dracului! Are-o radacina de juma de metru. Vine noiembrie si palanida ii tot teapana, cu frunze verzi, cele de jos is uscate, da’ dau altele. Si ii aspraaa! Iu, ce aspra! Ca palanida se apara, cum sa zic, cum ii femeia. O smulgi primavara cand ii mititica, da’ se ascunde cu radacina in pamant. Cand are un barbat rau langa ea, rabda-rabda, se face aspra si intapa. Na! Asa trebe sa faca. Nu-i alt chip. Ii impotriva lui Dumnezeu? Da’ ce, palanida i-o buruiana impotriva Lui? Nuuu! Ii asa cum trebe! Ca si necuratul, se stie, e fartatul lui Dumnezeu. N-ai ce face!

– Da’ o smulgi.

– O smulgi de isi crapa manurile de dracia ei, trebe s-o smulgi. Pe urma iar apare. Ca te si intrebi: De unde? Din pamant, de unde? Cum is fetele celea: zdravene, infloritoare. Numa’ ca-s fete cu tepi. Vrei sa mergi cu mine? Iar ea: vai! ca vreau, ca nu vreau, ca nu stiu ce. Ca se intampla ca ii duce pe baieti pana se spanzura. Iaca asa. Asta-i palanida!

– Si mata ai fost o palanida?

– Oi fi fost. Da’ eu am fost mai mult smulsa si zdrobita de altii.

– Si la puscarie?

Stiu ca matusa Chibeta a fost prin anii cincizeci la puscarie, pentru ca i-a luat apararea popii celui batran si a spus prin sat ca comunistii-s antihristi.

– Si la puscarie… eh…

Matusa Chibeta da a lehamite din mana si intra in casa. Duc buruianul la porc, intre timp matusa apare cu o cana mare cu vin („Sa fie si pentru Maria”). Apoi continua parca neintrerupt:

– Ne tot chema la interogatorii. Nu stiu cum ne alegea. Pe unele ne chema mai des, pe altele mai putin, da’ nici una n-o scapat nescarmanata. Ma rugam sa n-o ia pe Polixenia, ca era fata de preut si nu era invatata cu bataia. Ca acolo ne bateaaa… O, Doamne, ce ne mai batea. Dar noi eram mai toatele de la tara, invatate de mititele cu munca grea si cu bataia. Cata bataie am luat eu de la tataia si de la mastera, ca eu am avut mama vitrega, n-am eu peri in cap! Da’ eram, ce-i drept, si incapatanata. Incepea asa. Interogatoriile. Asa incepeau: „Marturia sincera poate sa va usureze situatia”. Ei, pe dracu! Vreau sa ma minteasca. Asa ca nu spuneam nimic.

Iau sapa, intru in cimitir, caut mormantul si ma apuc sa razuiesc buruienile. Cimitirul e destul de insufletit. Se aud si alte sape ciocnite. Un vecin vopseste gardutul de la mormantul sotiei cu un auriu stupid. O fetita, probabil nepotica, sare peste mormant, incercand sa nu atinga coroanele vestejite. Gasesc un fir gros de palamida pe mormant. Incerc sa-l tai, dar nu se rupe. Firul nu se da batut nicicum. Il las asa, zdrentuit, strivit, plin de glod, si ma uit indelung la el. Apoi plec cu sentimentul adanc, nedeslusit ca viata merge inainte. Chiar si in cimitir.

Radu Părpăuță

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.