Roger Scruton: Revenirea Stângii acoperă crimele marxismului

Print Friendly, PDF & Email

Pe măsură ce ne apropiem de centenarul Revoluției Ruse, se cuvine să ne întrebăm dacă am învățat ceva despre originile sale ideologice.  Ne dăm seama că ideologia marxistă distruge ordinea legală, opoziția politică și drepturile omului? Știm măcar ceva despre despre numărul victimelor apărute, fără excepție, după ce „avangarda partidului” a triumfat? Avem vreo noțiune fie și vagă despre costul colectivizării sau despre ce a însemnat Gulagul în termeni de umilință și distrugere umană?

Bineînțeles că în fiecare caz răspunsul este nu. Curriculum nostru școlar vorbește fără încetare despre Holocaust. Multe state au transformat negarea sa într-o crimă iar muzeele și monumentele dedicate victimelor nazismului și fascismului există în toată Europa. Dar milioanele de victime ale comunismului abia dacă sunt amintite. Una din istoriile standard de azi, foarte utilizată în școli, laudă Revoluția Rusă deoarece a țintit la „distrugerea completă a burgheziei ruse și europene”, necesară „pentru victoria socialismului”.  Această istorie (vezi Eric Hobsbawm cu a sa „Age of Extremes”) nu menționează desființarea tribunalelor, întemeierea CEKA (poliția secretă), experimentele distructive de expropiere care au pus la pământ economia rusească, sau foametea în masă din Ucraina. Este inadmisibil pentru un istoric să scrie despre tratamentul criminal aplicat de naziști evreilor altfel decât în termeni scârbiți. Dar tratamentul egal de nemilos aplicat pentru „distrugerea burgheziei” poate fi descris în termeni de aprobare absolută.

Conceptul de „burghezie” este un termen tehnic în teoria marxistă.  Dar are un referențial uman, iar acel referențial suntem tu și cu mine. Noi, cei care deținem proprietate, facem tranzacții pe piață, ne luăm salarii, avem neveste și copii și ne trăim viața în conformitate cu moralitatea de zi cu zi a comunității, suntem oamenii pe care Lenin și-a propus să-i distrugă. Suntem țintele resentimentului, iar marxismul este teoria acestui resentiment.

Un lucru pe care ar trebui neapărat să-l învățăm din Revoluția Rusă este că resentimentul se află întotdeauna în căutare de teorii care să-l justifice. De-a lungul călătoriilor mele în spatele Cortinei de Fier, am învățat sub diverse forme intense și de neuitat, că resentimentul, odată ajuns la putere, înseamnă moartea politicii.

Scopul real al politicii nu este să dea expresie resentimentului, ci să-l limiteze și să-l domolească.  Când, ca urmare a incendiului de la Grenfell, figuri politice de anvergură au început să clameze o „zi a furiei” și rechiziționarea proprietăților burgheze, am auzit din nou vocea vechiului resentiment. Și m-am întrebat cum se face că lecția nu a fost încă învățată?

Problema nu este lipsa de literatură în domeniu. Descrierile terorii comuniste abundă și includ capodopere pe care toți oamenii educați ar trebui să le știe, cum ar fi „Întuneric la amiază” de Koestler, „Doctor Jivago” de Pasternak,  „Arhipelagul Gulag” de Soljenițîn. Cu toate acestea, resentimentul anulează cu ușurință evidența. La fel cum antisemitismul a supraviețuit remomărărilor constante ale Holocaustului, la fel viziunea marxistă supraviețuiește în pofida mărturiilor despre moștenirea sa criminală. Resentimentarii prețuiesc ura lor mai mult decât respectă drepturile celor care le-a provocat-o.

Din acest motiv, este cu siguranță momentul să punem bazele unor muzee dedicate moștenirii marxiste. Avem, într-adevăr, un model în Casa Terorii din Budapesta, apărută în 2002, sub conducerea Mariei Schmidt. Casa comemorează atât victimele fascismului cât și ale comunismului, drept pentru care a creat controverse. Chiar și în Ungaria, intelectualii de stânga ne spun că cele două rele nu pot fi comparate iar a comemora victimele celor două ideologii într-un singur muzeu înseamnă a nega cea mai importantă diferență dintre ele: scopurile comunismului au fost bune, iar cele ale fascismului rele. Tocmai pentu a contracara tipul acesta de argumente, Maria Schmidt a pus ambele ideologii sub aceeași lumină. Scopul era identic, insistă ea. Ce diferență este că unii își proiectează resentimentele pe evrei, iar alții pe burghezie, când scopul primar în ambele cazuri a fost crima în masă? Sau spunem, ca Eric Hobsbawm, că într-un caz, dar nu în celelălat, scopul justifică mijloacele?

Cum mișcarea Momentum (organizație politică de stânga – n.trad.) invită din ce în ce mai mulți oameni la amenzie istorică și extaz utopic, nevoia unui program de eduație publică în aceste chestiuni este mai urgentă decât niciodată. Dar mă tem că s-ar putea să fie prea târziu.

Roger Scruton, Articol apărut în The Spectator

Sursa/traducere: contramundum.ro

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.