Cristian Câmpeanu: S-a resemnat Traian Băsescu cu hegemonia germană?

    Print Friendly, PDF & Email

    O Europă în care unul dintre cele mai vechi partide europene [Partidul Conservator din Marea Britanie] – mai vechi chiar decât orice democraţie continentală – este declarat „antieuropean‘‘, este o Europă din care trebuie să te întrebi dacă mai merită să faci parte.

    Prin adeziunea de ultimă oră la doctrina „Statelor Unite ale Europei‘‘, Traian Băsescu semnalează că nu mai crede în reformarea ţării şi că este dispus să accepte chiar şi hegemonia germană pentru a salva România de ea însăşi. Este un deznodământ trist pentru o ţară care este pe cale să rateze încă o dată întâlnirea cu istoria.

    Printre ştirile din ultima săptămână despre execuţia stalinistă a lui Mircea Geoană şi despre suspendarea preşedintelui s-a strecurat oarecum neobservată vestea că Uniunea Europeană îşi trăieşte ultimele clipe în forma pe care o cunoaştem astăzi. Pornind de la această constatare general acceptată, presa occidentală şi think tank-urile europene se întrec în a lansa şi/sau analiza scenarii despre cum va arăta sau cum va trebui să arate viitoarele State Unite ale Europei. În cele mai multe dintre variante, Europa viitorului seamănă foarte mult Imperiul lui Carol cel Mare, cu Marea Britanie şi, posibil, cu ţările scandinave pe-afară. Ţările Europei de Est, şi deci şi România, sunt, în general, plasate în interiorul noii arhitecturi, dar s-ar putea foarte bine situa şi în afară. Cu alte cuvinte, pentru viitoarea Europă nu va avea o importanţă reală unde se vor aşeza ţări ca România şi Polonia. Dacă vor dori să facă parte din „noul imperiu german‘‘ şi vor respecta regulile acestuia, atunci vor fi binevenite. Complet irelevante, dar măcar prospere. Dacă nu, va exista întotdeauna alternativa mai proastă: Rusia.

    Dacă transformăm Europa într-o maşinărie nemţească condusă eficient de tehnocraţi, atunci rămâne foarte puţin loc pentru democraţie. Cum nu are rost să schimbi un sistem care funcţionează bine – şi o tehnocraţie funcţionează bine prin definiţie – atunci la ce bun să îl pui în pericol organizând alegeri?
    Şi, o dată, cu sfârşitul democraţiei va veni inevitabil şi sfârşitul libertăţii.

    Cam între aceste linii pare să gândească şi preşedintele României, care, la începutul lunii octombrie, a lansat o bombă de politică externă: România susţine crearea Statelor Unite ale Europei, adică un proiect în urma căruia statele membre ale SUE vor fi cedat masiv din atribuţiile suveranităţii naţionale în schimbul salvgardării unităţii şi relevanţei Europei dar şi, susţinea Băsescu, pentru a valorifica deplin potenţialul economic al UE la nivel geopolitic.

    Un prim pas în acest sens a fost făcut deja miercuri de Comisia Europeană, care a propus ca parlamentele naţionale să nu mai poată adopta bugetele decât după ce acestea au fost examinate şi aprobate de o instanţă bugetară europeană. Pentru români, soluţia recursului la un organism format din tehnocraţi europeni care să cenzureze excesele, incompetenţa şi corupţia clasei politice de la Bucureşti, nici măcar nu pare o idee atât de proastă, după cum nu le-a părut nici grecilor sau italienilor care au îmbrăţişat cu mult entuziasm guvernele de tehnocraţi ce le-au fost impuse fără consultare de către cuplul Merkel&Sarkozy. Problema este că dacă transformăm Europa într-o maşinărie nemţească condusă eficient de tehnocraţi, atunci rămâne foarte puţin loc pentru democraţie. Cum nu are rost să schimbi un sistem care funcţionează bine – şi o tehnocraţie funcţionează bine prin definiţie – atunci la ce bun să îl pui în pericol organizând alegeri?

    Pentru că pericolul extremismului în Europa nu vine de la Wilders sau Bossi. Pericolul va veni de la acele partide care vor cere suprimarea practicilor învechite şi greoaie ale democraţiei în numele unei abordări noi, pragmatice, şi eficiente care să rezolve problemele federaţiei şi să salveze visul european. Cu cât problemele vor fi mai complexe şi mai urgente, cu atât „nevoia‘‘ de autoritarism luminat va deveni mai mai acută.

    Şi, o dată, cu sfârşitul democraţiei va veni inevitabil şi sfârşitul libertăţii. Deja, într-un eseu care analizează „Patru scenarii pentru reinventarea Europei‘‘,directorul European Council on Foreign Relations, Mark Leonard, trece Partidul Conservator din Marea Britanie în rândul partidelor populiste de tip Adevăraţii Finalndezi, Frontul Naţional, Lega Nord, sau Jobbik numai pentru că îndrăzneşte să exprime poziţii eurosceptice. Or, o Europă în care unul dintre cele mai vechi partide europene – mai vechi chiar decât orice democraţie continentală – este declarat „antieuropean‘‘, este o Europă din care trebuie să te întrebi dacă mai merită să faci parte. Pentru că pericolul extremismului în Europa nu vine de la Geert Wilders sau Umberto Bossi. Pericolul va veni de la acele partide care vor cere suprimarea practicilor învechite şi greoaie ale democraţiei în numele unei abordări noi, pragmatice, şi eficiente care să rezolve problemele federaţiei şi să salveze visul european. Cu cât problemele vor fi mai complexe şi mai urgente, cu atât „nevoia‘‘ de autoritarism luminat va deveni mai mai acută.

    Pe măsură ce în Statele Unite ale Europei nu pare să se mai găsească loc pentru democraţia britanică, nici preşedintele Traian Băsescu nu mai spune nimic despre Axa Washington-Londra-Bucureşti. Chiar dacă se poate obiecta că aceasta nu a existat decât în mintea lui Băsescu, ea ar fi putut funcţiona ca un model de dezvoltare şi, implicit, un obiectiv: democraţie de tip anglo-saxon, individualism capitalist liberal şi stat de drept. În 2005, acest obiectiv era ibertate individuală, nu socialism ascuns sub masca statului social. Acum, obiectivul României a devenit aderarea la euro, un alt fel de a spune că România se reorientează dinspre liberalism spre centralism de stat germanic.

    Eşecul reformelor politice interne, criza economică şi teama de o Rusie tot mai agresivă pot explica această reorientare resemnată, dar nu o justifică pentru că România îşi sacrifică încă o dată libertatea pe altarul unei construcţii ideologice iluzorii.

    The following two tabs change content below.

    Cristian Câmpeanu

    Latest posts by Cristian Câmpeanu (see all)

    2 gânduri despre “Cristian Câmpeanu: S-a resemnat Traian Băsescu cu hegemonia germană?

    1. Ambrose Evans-Pritchard citeaza dintr-un raport al Centre for European Reform, de altfel o institutie pro-UE.

      Self-serving myths of Europe’s neo-Calvinists

      iata cateva fragmente, sintreg studiul este interesant:

      European policy-makers have been reluctant to concede that the eurozone is institutionally flawed. Even now, many assert that the crisis is not one of the eurozone itself, but of errant behaviour within it. If certain countries had not broken the rules, they argue, the eurozone would never have run into trouble. The way to restore confidence, it follows, is to ensure that rules are rigorously enforced.

      These claims are wrong on almost every count. It is now clear that a monetary union outside a fiscal union is a deeply unstable arrangement; and that efforts to fix this flaw with stricter and more rigid rules are making the eurozone less stable, not more.

      The reason the eurozone is governed by rules is that few of its member-states – least of all its wealthier North European ones – have any appetite for fiscal union. Crudely, rules (gouvernance) exist because common fiscal institutions (gouvernement) do not. But rules are no substitute for common institutions. And tighter rules do not amount to greater fiscal integration.

      The hallmark of fiscal integration is mutualisation – a greater pooling of budgetary resources, joint debt issuance, a common backstop to the banking system, and so on. Tighter rules are not so much a path to mutualisation, as an attempt to prevent it from happening. This course of action is more likely to precipitate the euro’s disintegration than its survival.
      (…)

      At root, the eurozone’s sovereign debt crisis is a crisis of politics and
      democracy. It is clear that the eurozone will remain an unstable,
      crisis-prone arrangement unless critical steps are taken to place it on
      a more sustainable institutional footing. But it is equally clear that
      European politicians have no democratic mandate in the short term
      to take the steps required. The reason is that greater fiscal
      integration would turn the eurozone into the very thing that
      politicians said it would never be: a ‘transfer union’, with joint debt
      issuance and greater control from the centre over tax and spending
      policy in the member-states.

    2. Ma poate si pe mine lamuri cineva, ca mai novice in chestii fine de politica externa, Partidul Conservator din Marea Britanie, pe care-l apara pe buna dreptate domnul Cristian Campeanu( tot respectul meu), partid „mai vechi decat orice democratie continentala”, haituit la ora actuala de catre progresistul ala de MarK Leonard, este acelasi partid cu ala de-l trecu pe linie moarta pe marele Enoch Powell, acum vreo 40 de ani si pe marea Margaret Thatcher, acum vreo 20?

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.