Am avut privilegiul să debutez consistent în presă pe cînd nu existau site-uri şi forumuri. Da, mă simt privilegiat că am putut gusta acele vremuri. Pe atunci, reacţia publicului care te citea îţi parvenea fie direct – cei care te cunoşteau îşi spuneau ce cred despre producţiile tale -, fie indirect, prin scrisori trimise la redacţie de cei care chiar simţeau nevoia să reacţioneze. Mărturisesc că, de cîte ori primeam veste de la redacţie că am primit o scrisoare, mă bucuram şi dădeam fuga să o citesc. Aşa cum era de aşteptat, unele mă contraziceau, altele mă confirmau, unele erau severe şi altele mîngîietoare, unele erau pline de reproşuri altele, dimpotrivă, de încurajări.
Regulile acelei redacţii cereau un răspuns scurt din partea autorului provocat pe cale epistolară şi, cu bucurie febrilă, răspundeam. Vă daţi seama că acest dialog dura ceva timp. În general, la redacţie se primeau scrisori referitoare la un text apărut cu două sau trei săptămîni în urmă (publicaţia la care scriam regulat era săptămînală). Apoi, răspunsul autorului venea şi el o săptămînă mai tîrziu. Astfel, puteai dezbate cu un cititor ceva ce ai scris cu o lună sau două în urmă. Îmi plăcea acest interval. Atunci, îmi plăcea pentru că aveai timp să regîndeşti textul publicat. În faţa argumentelor cititorului sau pur şi simplu gîndindu-te mai bine, puteai nuanţa, puteai reinterpreta sau, dimpotrivă, puteai găsi încă şi mai multe argumente pentru ceea ce credeai şi scriai.
Acum, îmi dau seama că acel gen de relaţie cu cititorul mai avea şi un alt rol: asigura cu eficienţă ţinerea în afara spaţiului publicistic a semenilor arşi de ură, a celor care infestează, a celor care nu vor decît să te înjure şi atît, a reacţiilor provenite spontan din adîncurile viscerelor mizerabile. Din două motive: întîi, pentru că relaţia epistolară era privată şi înjurătorii nu pot funcţiona decît în văzul tuturor (e esenţial ca gestul lor anonim de a înjura să fie văzut de toată lumea) şi, apoi, pentru că scrierea unei scrisori (de mînă!), împăturirea ei în plic, lipirea plicului şi scrierea adresei, lipirea timbrului şi deplasarea la cutia poştală înseamnă un şir de gesturi formale care suprimă efectul spontan al izbucnirii.
În epoca “on-line”, epocă a saturnaliilor mediatice deşănţate, nu mai e posibil aşa ceva. Într-o lume în care spontaneitatea şi naturaleţea necenzurată au devenit valori în sine, genul de comentariu public instantaneu asigurat de paginile de internet ale publicaţiilor noastre este exact în spiritul timpului. Prin urmare, a proliferat fauna celor care, din întunericul anonimatului, umplu locul comentariilor cu dejecţiile smintelii lor. O haită de idioţi, obsedaţi şi instabili se strînge repejor să împrăştie singurul produs de care sunt în stare: lături. Sunt atît de frenetici, că îi vezi cum aruncă lături chiar unii în alţii. Oribilă privelişte!
[...]
În zilele Crăciunului şi Revelionului, emanaţiile pestilenţiale ale subsolului au încetat. Au revenit, fireşte, imediat după, cam din 26 decembrie şi din 2 ianuarie. Dar, măcar pentru o zi, au tăcut. Zi de sărbătoare!
Încerc de cîţiva ani să-mi imaginez cine sunt aceşti purtători de jeg. Sigur, sunt fiinţe bipede, ştiu să folosească computerul – am prieteni care îmi spun că sunt indivizi plătiţi de diverse tabere adverse. Se poate. Dar, nu cred că toţi cei care dejectează sub articole sunt plătiţi. Cei plătiţi, în fine, au o explicaţie. Trebuie să trăieşti cumva. Dar cei care nu sunt plătiţi, cine sunt?
Cred că, cei mai mulţi dintre ei, duc o viaţa dublă. Cred că, în mediile lor sociale, trec drept oameni de treabă, au familii, îşi iubesc părinţii, soţiile sau iubitele, au, poate, copii cărora le dau educaţie bună. Probabil că sunt dintre aceia care nu spun un cuvînt rău niciodată. Doar că, uneori, iese din ei un demon al urii. Ca în filmele de groază de proastă calitate. Şi atunci se aşează la computer, fără să-i ştie nimeni, şi încep să vomeze electronic. Aleg să vomeze peste capul celor pe care îi urăsc. De ce îi urăsc? Greu de spus. Important e că urăsc.
Viaţa lor interioară, pe care nu o ştie nimeni dintre cei din jurul lor, dar o văd toţi ceilalţi care nu-i cunosc identitatea, fierbe la focul infernal al urii. Ei vor ca toată lumea să le vadă ura fără să le vadă chipul. Şi vor să producă vătămări vizibile celui expus public, dar ei să nu rămînă invizibili. Chinuite creaturi!
Aşadar, observaţia mea este, poate, surprinzătoare: mi-am dat seama că aceşti oameni respectă Sărbătorile. Altfel nu-mi explic cum de spaţiul virtual a fost scutit de urletele lor infecte din seara de 24 pînă în dimineaţa de 26 decembrie şi din seara de 31 decembrie pînă în dimineaţa de 2 ianuarie. Să recunoaştem: jegoase, dar interesante făpturi trebuie că sînt oamenii aceştia.
[...]
P.S. Evident, acest text nu se referă la cei care critică pe orice ton, dar cu argumente, ceea ce public. Unora dintre ei îmi face plăcere să le răspund şi tuturor acestora, le mulţumesc. Nu se referă nici măcar la cei care se referă critic, vehement dar decent, la persoana mea lăsînd articolul de-o parte. Acest text se referă, doar, la cei care posteză un rînd sau două, nu mai mult de 20 de cuvinte, dintre care 15 sunt înjurături sau blesteme.
Sever Voinescu
