Sever Voinescu: Europa, cu Rusia-n suflet

    Print Friendly, PDF & Email

    După cele petrecute la Minsk în noaptea de 11 spre 12 februarie, nu te mai poți pretinde lucid dacă nu ți-e frică. Incapacitatea europenilor de a-l opri pe Putin îți îngheață sîngele în vene – a încetat de mult să fie ridicolă, nu mai e nici măcar jenantă, e direct înspăimîntătoare. Putin e la doi pași de a da lovitura decisivă a întregii sale domnii: provocarea directă a Alianței euro-atlantice. Deocamdată, politic vorbind, UE și NATO sînt îngenuncheați. Realitatea politico-strategică este aceasta: Putin își duce armatele (cu însemne ori fără) acolo unde e în stare, are apoi forța de a rezista presiunilor politice și economice ale Occidentului și, în final, are știința rece de a obține acordul general pentru statu-quo-ul tocmai creat de agresiunea lui.

    Își mai amintește cineva de anexarea Crimeei? Cît de penibile par acum protestele în ton amenințător ale euro-americanilor de atunci: ”e inacceptabil!” – ei, uite că e acceptabil, pînă la urmă; ”Rusia va suporta consecințe grave!” – ei, uite că le-a suportat și a mai făcut un pas; ”similar cu Hitler în septembrie 1938” – da, și? Crimeea, parte a statului ucrainean, a fost cucerită, sigilată, luată – scurt! „Rămîne așa”, tac acum euro-americanii în privința Crimeei, pentru că, iată, Putin ne-a dat altă agendă: Donbass. În privința asta, europenii tocmai au acceptat să fie acolo o nouă Transnistria. Și anunță asta ca pe ”un licăr de speranță”. În același timp, ideea unor baze militare rusești în Cipru și în Grecia nu mai este chiar o fantasmă.

    Sever Voinescu 1De ce mă tem? Iată: presimt că nu va trece mult și prima țară NATO va fi provocată. Va fi o țară mică, pentru că testul marii alianțe nu se face lovind America sau Germania sau Marea Britanie, ci ciupind pe baltici, de pildă. Nu va fi un atac masiv, ci doar cîteva tancuri vechi, fără însemne, ale unor ruși vigilenți care vor intra într-un orășel baltic ceva mai rusofon unde oamenii vor cere autonomie, ca să-i apere de propriul guvern care le încalcă drepturile. Se vor invoca, desigur, dreptul la auto-determinare și precedentul Kosovo – cuceririle democrației europene! După Tratat, o asemenea provocare ar trebui să declanșeze războiul cel mare. Dar, în realitate, o va face NATO? Germania, Italia, Franța, Turcia și chiar SUA ar fi ele gata să înceapă războiul cu Rusia pentru un sătuc de la granița balticilor cu Rusia unde, culmea!, atît de mulți oameni vor autonomie? Mai plauzibil este că vor începe discuții. ”Doar prin negociere politică”, ”calea armelor nu va rezolva conflictul”, ”doar soluții politice” – și toată retorica știută. Nu doar simbolic, aceste discuții vor înseamna sfîrșitul NATO.

    Inima NATO este famosul articol 5 din Tratat, care spune că orice atac exterior asupra unui aliat va fi considerat atac împotriva fiecăruia dintre ceilalți. Mai pe românește, dacă mîine cineva atacă România, întreaga Alianță e obligată să sară – America, ca și cum ar fi atacată ea însăși, Franța, ca și cum ar fi atacată ea însăși, Germania, ca și cum ar fi atacată ea însăși, Marea Britanie, ca și cum ar fi atacată ea însăși etc. A existat întotdeauna în sufletul tuturor întrebarea: dacă unul mic e oleacă ciupit de Rusia, chiar vor sări la ditamai războiul toți greii Alianței? Acesta e testul real. Impresia mea, cum zic, este că Rusia merge către această provocare. Habar n-am care va fi reacția NATO. Deocamdată, în vorbe, NATO e bine. Vorbește nervos, încruntă sprînceană, mută comandamente și aduce militari spre Est – așa trebuie să fie o alianță militară cînd inamicul încalcă limitele păcii. Dar una e să faci coregrafia (altfel necesară) a începutului de conflict și alta e să îți pui armata la bătaie.

    Dar, este de observat că Rusia a devenit nu doar o amenințare militară certă, ci și factorul dizolvant ale unei Uniuni Europene brăzadată de crevase și, deja, de resentimente. Orice dizident din tabăra democrațiilor liberale și a capitalismului responsabil (adică exact ceea ce ar trebui să fie Uniunea) se agață, imediat, de Rusia. Ai zguduit întreaga zonă euro cu incompetența și corupția ta – dacă ți se cere să plătești ce-ai făcut te superi și te duci cu Rusia. Ai șocat Europa cu atitudini autoritare – dacă ți se atrage atenția în ”club” că nu faci bine, te duci cu Rusia.

    Pe de altă parte, Europa nu s-a lecuit încă de visul comunist. Sigur, Gulagul și falimentul Estului comunist sînt realități prea tari ca să poată fi negate, dar forța visului comunist, mai ales în Vestul Europei, este atît de puternică încît au rămas vii elemente ale acestuia, precum anti-americanismul (care presupune un soi de simpatie spontană pentru ruși, fie și pentru că mai dau peste bot jandarmului mondial) și anti-capitalismul (care presupune, azi , un soi de ecologism și egalitarism ”occupy”). Și, cînd îmi aduc aminte că tînăra comunistă Federica Mogherini conduce politica externă a UE, propulsată în înalta poziție de toată suflarea socialiștilor europeni, chiar că mă apucă spaimele.

    În fine, a treia pistă de discordie europeană în privința Rusiei este cea economică. Dacă guvernele de stînga empatizează mai lesne cu Rusia din rațiuni ideologice, cele de dreapta sînt împinse spre îngăduință (de nu chiar amiciție cu Rusia, ca în cazurile Berlusconi și Sarkozy) de grele motive de afaceri. Astfel, deși sînt, în general , în opoziție cînd e vorba despre afacerile interne, cei care fac afaceri cu Rusia își dau mîna cu cei care ideologic simpatizeză cu Rusia cînd vine vorba de politica externă. Sub greutatea lor însumată, vocea externă a Europei unite se atrofiază pînă la scîncetele palide ale lui Merkel și Hollande cînd dau ochii cu pieptul bombat al lui Putin. Pro-rușii europeni, că sînt ideologici sau pragmatici, cred că i-ar ședea bine Europei într-o îmbrățișare lungă și strînsă cu ursul.

    […]

    Sever Voinescu

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.