Sever Voinescu: Revizitînd omul recent

Zilele trecute, am regăsit în bibliotecă o carte pe care am prețuit-o mult la apariție: „Omul recent” de H.R.Patapievici. Mi-au rămas în minte, încă de la prima lectură a acestei cărți, crîmpeie de silogisme, formule și referințe, așa că am redeschis-o cu plăcere și am alunecat între paginile ei cu o inevitabilă melancolie.

După mai bine de un ceas, parfumul de santal adormit între rîndurile cărții (pentru mine, așa miroase melancolia!) m-a intrigat și mi-a venit ideea de a merge la prima pagină de după copertă, ca să cercetez, totuși, de ce mă învăluie și mă răpune încetișor. De ce sînt melancolic citind rînduri care, la prima întîlnire, mi-au stîrnit entuziasm și energie? Nu ar fi normal să repet exaltarea de atunci? De ce am impresia că privirea mea e încercănată, cînd am sub ochi pagini sclipitoare? Ce-o fi cu mine? Am ajuns, așadar, la începutul volumului și am văzut ceea ce era de văzut: cartea a apărut în 2001.

Acum 16 ani. Era o altă lume. Și eu eram cu totul altul. De-atunci, corpul meu a îmbătrînit de cel puțin două ori (știți că la fiecare 7 ani orice celulă din corpul nostru este cel puțin o dată înlocuită cu o alta). Iată pricina melancoliei mele – cumva, spiritul meu a reacționat la vechimea ideilor pe care le primisem din această carte, punîndu-le în contextul amintirilor personale și a comandat melancolie sufletului meu. Explicîndu-mi, astfel, starea, o ciudată vioiciune a pus stăpînire pe mine. Mi-am dat seama că ideile acestei cărți fac parte din structura autenticității mele – poate că și a lumii.

Am închis cartea dlui Patapievici și m-am așezat să scriu aceste rînduri. Simt că e ceva important de spus despre această carte. Mai întîi, mie mi se pare că nu are seamăn în eseistica noastră. Eu nu mai știu o altă critică a modernității atît de subtilă și atît de lucidă. Nici o altă întemeiere a prudenței conservatoare mai convingătoare și mai întemeiată nu știu. Cartea nu este nici pe departe o respingere a modernității și nici o pledoarie pentru întoarcere sau pentru recluziune. Cartea vorbește, însă, despre pericolele modernității și sugerează ce ar trebui să facem pentru a le evita.

Căci capcanele modernității duc, toate, într-un singur punct final: la evacuarea umanității din om. Dl. Patapievici adaugă, însă, că modernitatea conține în sine toate instrumentele cu care omul îi poate evita capcanele. Nu trebuie decît să le caute atent și, dacă se poate, în tihnă. Nu trebuie decît să le folosească înțelept. Reperele fundamentale ale verticalei, chiar dacă sînt amenințate, persistă și rodesc. Valorile consacrate în mileniile de practică umană operează, chiar dacă sînt sufocate de relativism. Libertatea specifică sistemelor de stat moderne permite, încă, exercițiul imaginației și uzul inteligenței, ba chiar accesul la înțelepciune, chiar dacă o trivializează și o dezvrăjesc.

Parafrazînd o vorbă a lui Oakeshott folosită de autor ca „teză preliminară”, încă se mai poate investiga eternitatea prin analiza fenomenologiei asocierii civile. Greu, dar se poate! Modernitatea, într-adevăr, a temperat barbarii. I-a mutat, din afara cetății, în interior, le-a dat statut (toți sîntem egali, iar cei mai aparte dintre noi se bucură chiar de protecție) și le-a dat valoare (o întreagă cultură pop s-a născut din admirația pentru barbarie). „Multiculti” a anulat, practic, ideea de barbarie fără, însă, să pericliteze cu ceva pe barbari. Barbaria a fost exclusă ca pericol exterior pentru că a fost asimilată de civilizație. Omul recent este produsul acestei asimilări. Așa se face că pericolele barbariei au devenit interioare civilizației noastre, ceea ce face și mai dificilă lupta cu ele, căci e foarte greu să lupți cu inamicul din tine…

De fapt, modernitatea a depersonalizat barbaria. Nu mai există barbari, dar continuă să existe, insidios și aproape imposibil de capturat, barbaria. Pe de altă parte, modernitatea a indus, pașnic, în mintea oamenilor cea mai periculoasă idee cu putință: aceea că Dumnezeu a murit. Sau s-a îndepărtat. Sau nu (mai) este. Sau este diluat, căci sînt mai mulți – o multiplicitate care, pentru Dumnezeu, echivalează cu anularea. Inculții de toată mînă citează formula lui Nietzsche ca pe o mare declarație ontologică, uitînd că, în ”Așa grăit-a Zarathustra”, vorba e spusă de-un nebun…

Plantarea Dumnezeului creștin în politeism cultural înseamnă, de fapt, suprimarea Sa. De ce modernitatea consideră că asta este una dintre cele mai curajoase și mai fecunde idei din istoria civlizației noastre, rămîne o stupoare a spiritului. Omul recent este paradoxal ca un desen cubist – pe cît este de plurivalent, pe atît este de unilateral, cu cît se preocupă mai mult să își înlăture limitele, cu atît își anulează dimensiunile. De altfel, subtitlul cărții este „O critică a modernității din perspectiva întrebării ce se pierde atunci cînd ceva se cîștigă?” Întrebarea simetrică este la fel de legitimă: ce se cîștigă cînd ceva de pierde? Într-unul din fragmentele care compun cartea, autorul spune „…a te fi eliberat de anumite intoleranțe tradiționale, nu te scutește de bigotismul altora, care încă nu și-au semnalat potențialul distructiv”.

După 16 ani, „Omul recent” este o carte vie. Are inimă sănătoasă, spune, încă, adevă- ruri și își vede, liniștită, de destinul ei. Cît despre omul recent, și el pare a fi în plină formă, mulțumesc de întrebare.

Sever Voinescu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.