În afară de săli de sport și mall, unde mai poți să-ți duci copilul în weekend? La teatrul pentru copii “Țăndărică” ar părea o opțiune. Atenție doar să nu întâlnești și acolo aceleași vulgarități ca la televizor imprimate cu cel mai sigur rău-gust în nevinovatele povești. Un text primit la redacție semnalează cu umor și revoltă tușele vulgare din aceste piese după povești clasice, recomandate de teatru a fi amuzante “și pentru cei mici, și pentru cei mari”.
De la o vreme mă duc la teatrul Țăndărică. Cu fiică-mea, Irina, și (doar) de dragul ei și al educatiei sale viitoare, ale cărei rădăcini mă străduiesc să le “prind” de pe acum. De unde să începi, dacă nu de la teatru?
Prima piesă: “Punguța cu doi bani”, regia Decebal Marin. Păpuși frumoase, decor bogat, cât să încânte ochii. Larmă mare în sală, larma mare și pe scenă: cocoșul o fugărește pe biata găină care, conform tradiției, se mai împiedică, se mai răsfață…mde, e găină cu ouăle prețioase. Frapantă e însă cursa de-a dreptul erotică a înaripatelor, care par niște adolescenți în călduri, și pe care atât moșul, cât și baba încearcă să-i dezlipească. Amuzant (încă) pentru copii, ușor descumpănitor pentru adulți. Erotismul nu se oprește aici. “În spectacolul de la Teatrul Ţăndărică povestea originală este păstrată, dar apar personaje noi, în fiecare scenă, care nu fac altceva decît să scoată în evidenţă calităţile straşnice ale cocoşului năzdrăvan. Spectacolul are umor, savoare, haz, culoare, ingrediente de care se pot amuza atât cei mici cât şi cei mari” (sursa: http://www.teatrultandarica.ro/articole/11/PUNGUtA-CU-DOI-BANI.html).
Aaaa, păi dacă e și pentru cei mari atunci se explică fornăitul exagerat și prelungit al unui armăsar vădit interesat sexual de iapa unui țaran. “Ia-ți, boierule, calul de pe iapa mea!” ajunge țăranul, disperat, să strige. Apariția unor personaje noi poate că îmbogățește piesa, dar cum cred autorii că această scenă inutilă și grotescă scoate “în evidență calitățile cocoșului” nu îmi este foarte clar. Leitmotivul “virilității” de nestăpânit să fie cheia spre adevăr?
La fel de buimacă am ieșit și de la “Albă ca Zăpada”, regia Cristian Pepino. O regină invidioasă și falsă în ura ei față de gingașa prințesă îl cheamă pe vânător să-i dea sarcina bine știută. Vânătorul refuză cu hotărâre. Atunci, regina îl anunță că îl va vrăji, dar i se răspunde cu obraznicie: “Lasă, vrăjeala!” Cu același ton impertinent, însoțit de o atitudine de gigolo de Rahova, o pândește vânătorul și pe Albă ca Zăpada. “Singurică, singurică?” îi șoptește Don Juanul, ridicând țanțos dintr-o spranceană și uitându-se sugestiv spre spectatorii de grupa mijlocie. Mă întreb dacă nu cumva l-au descumpănit privirile naive ce nu pricepeau în ruptul capului aluzia. La fel de mirați s-or fi uitat puștii și la scena de mare valoare educativă în care piticii o roagă pe printesă să rămână la ei să-i îngrijească, promițându-i în schimb că vor avea grijă de ea zi și noapte. “Mai ales noaptea!” se aude un chicotit năstrușnic venit, probabil, de la Mutulică. Or poate era Bucurosul și nu l-am identificat eu corect pe micul “vânzător de plăceri”.
Am crezut mult timp că, dacă în viața de zi cu zi e datoria mea să-mi feresc copilul de violența televizată, în schimb la teatru mă pot relaxa în această privință. M-am bazat pe o armată închipuită de pedagogi cu care regizorii colaborează întru șlefuirea textului și a mesajului ce ajung la urechile și în mințile copiilor. Credința mea e falsă: nu există o asemenea colaborare. Altminteri, nu-mi explic scena ….din “Punguța cu doi bani” în care o bucătăreasă isterizată aleargă după un cocoș și un porc, înarmată cu un satâr și un cuțit uriaș. Poate scena s-a dorit amuzantă, Irina mea însă și-a acoperit ochii și s-a ghemuit în haina mea: ea are un prieten porc, Șuncă pe numele lui. Imaginea satârului ridicat asupra unui purcel și strigatele tembel-satisfăcute ale bucătăresei au facut-o să nu-și mai dorească teatru o bună bucată de vreme.
Când, în sfârșit, am readus-o la Țăndărică a învățat de la Albă ca Zăpada, altminteri faimoasă pentru bunătatea față de animale, că pe iepurași și pe vulpițe trebuie să le protejezi cu generozitate, dar nimic nu te împiedică să-i tragi în cap lupului cu coșuletul de fragi. “Vezi, vânătorule? Așa se face!!” am auzit o voce hotărâtă și mulțumită de rezultat, ieșind din trupșorul plăpând al gingașei prințese.
Glume de cămin cultural (“…Frumusețea ei trebuie pusă în versuri!” strigă dramatic prințul, uitându-se la livida Albă ca Zăpada. “Până atunci, e pusă în sicriu…”, răspunde un pitic, probabil același, ghiduș), scene cu violență inutilă, neperiate, netrecute prin filtrul vreunui specialist, fie el pedagog ori psiholog, adăugiri nefirești și superflue la textele inițiale (“Ooo, ce căsuță drăguță! Uite, șapte paturi mici și șapte televizoare mici si șapte telecomenzi mici-mici”…ghiciți piesa!)….asta oferă, printre altele, niște piese de la teatrul Țăndărică. Da, e cel pentru copii!
Mi-e cam teamă de ziua în care îmi voi îndemna fiica să citească și să meargă la teatru: dacă îmi va răspunde nonșalant “Lasă vrăjeala!”
Cristina Dună
