Nu sînt neapărat un fan al Dlui Răzvan Exarhu, dar îl citesc adesea și îl respect pentru că are condei și – de multe ori – idei. Articolul menționat îmi pare că vrea să sugereze cam ce pot face ideile progresiste (co-po, mu-cu) din om, fără ca acesta (omul adică) să bage măcar de seamă!
E clar că un porumbel rătăcit în Alaska va naşte mai multă empatie decât un scriitor disident din Coreea de Nord, care nu are cum să-şi ajute din ocnă familia bătrână şi bolnavă. Poate şi pentru că lumea are o reprezentare mai clară despre porumbei decât despre disidenţi. Sau pentru că suferă prea mult pentru a mai rezona cu suferinţa din aceeaşi specie. Animalele sunt evergreen, au oricum un scor superior la totemuri în faţa oamenilor. Probabil de-asta le şi pocneşte râsul când văd în ce hal am ajuns. Cum zicea Alphonse Allais, cei care nu râd niciodată nu sunt oameni serioşi.
Pataphyl, eu am mai citit la Exarhu texte care batjocoreau ticnelile progrresiste. Are, intr-adevar, condei si idei.
Uite, de exemplu, asta:
Dar pe noi ne întrebaţi ce ne place, cretinilor?
GMT
De fapt, citind articolul, ultima frază mi-a sugerat că așa cum țara are nevoie de un Caragiale acum, și Europei tare i-ar mai trebui un Alphonse Allais – tot acum! Rămînem cu Hašek și Ilf & Petrov (citat din ultimii: “Nu dăm bere decît la sindicaliști! – Ce să facem, ne-om mulțumi și cu cvas…”).