Radu Părpăuță: Televizorul ca aspiratorul

Pare că și văd pe fața cititorului o indignare amestecată cu dispreț: „Ce-i mai trece prin cap ăstuia, domnule! Ce legatură poate fi între televizor și aspirator?” Ai nițică răbdare, cititorule! Comparația din titlu nu pornește din deliranta pasiune de a epata, nici nu ma sapă la creieri și nu am nevoie de pastile pentru luminoasa mea țeastă: o legătură între cele două există.

Zilele trecute mi s-a stricat aspiratorul. Adică nu s-a stricat definitiv, dar a început sa bîrîie, sa pîrîie, sa cîrîie, de parcă intrase o armată de politicieni în el sau o ogradă de cîini turbați (ceea ce, în treacăt fie spus, e cam același lucru).”Lasă-l, măi – îi spun soției supărate -, o să ne luăm altul și gata. Atîția ani și-a făcut datoria. E destul.” Da, săracu’! Ani de zile a supt orice gunoi, fiece fir de praf. Televizorul e mai vechi ca aspiratorul. Dar el nu s-a stricat. Și el a supt ani de zile. Numai că el nu suge praful, ne-a supt creierii noștri: fir cu fir, dram cu dram! Ani de zile!

Așa că eu nu văd un televizor, eu văd un aspirator menit să transforme poporul în turmă. Turma pe care s-o ții in (blo)cotețe. Turma pe care s-o jefuiești. Turma pe care s-o dirijezi. Gloata pe care s-o anesteziezi, s-o prostești. Da, s-o prostești, căci principalul efort al tv-ului este să transforme poporul în debili mintali. Idioții sînt ușor de ghidat. În acest scop sînt eliminate orice emisiuni care te fac să gîndești cît de cît. Sau sînt plasate aceste emisiuni de Doamne ajută la ore imposibile.

Căci sînt două categorii de telespectatori: cei care înghit și cei care aleg. Primii alcătuiesc marea masă a celor care „stau”la televizor și se uită ore întregi pînă la uitarea de sine. Se uită vegetal, decerebrat, indiferent la ce, doar se uită și înghit praful, mizeria emanată din televizor. Înghit totul, cum înghit la televizor bomboane, fursecuri, sărățele, berică (de preferință la meciuri), șprițul (la baliverneaua politică), Fanta sau Coca-Cola pentru ăia mici, ca să „stea cuminți” la televizor (vedeți, „educația” începe devreme). Cei din a doua categorie, mult mai restrînsă ca număr, aleg posturile și emisiunile, selectează, degustă, au exigențe. Aceștia din urmă, care nu fac obiectul articolului de față, nu fac rating, ca primii.

Fiindcă sarcina tuturor celorlalte posturi de televiziune este cum să facă blestematul de ra(ha)ting. Cum să facă un public cît mai pasiv, care să stea ore întregi în fața televizorului. Au fost șase? Să facem opt. În nici un caz să nu coboare sub cinci ore. Să vină omul de la serviciu și să se abandoneze uitatului, unui confort fără arderi, fără investiție proprie, fără riscuri. Să te uiți la televizor pîna te uiți pe tine, să „zapezi” avînd incapacitatea de a te fixa, pînă ce nu mai vezi ce ți se perindă prin fața ochilor. Unica mișcare din „statul” la televizor e „mișcarea” telecomenzii. Sa staaai ca un păstîrnac fierbînd la foc mic, ca o mămăligă făcută cu apă minerală, să te uiți ca curca-n lemne, ca vițelul la poarta nouă, ca o piatră așteptînd să vină compresorul.

Da, unica treabă a televizorului este să-i facă pe oameni să nu mai gîndească independent. Să le extirpe plăcerea de a sta la cioace cu vecinii, de a-și pune gogoșari în oțet, de a face zacuscă, de a asculta în liniște pe Norah Jones sau pe soră-sa, Anouskha Shankar, de a merge la un film, la teatru, a face ceva neparalizant, neplacid, netîmp, cum este statul la televizor.

Sigur, trebuie vorbit aici și de gloata celor de la televizor, care ne cîrîie ca și aspiratorul meu zi de zi, ne sil(ui)esc, dar de ce să dăm mereu vina pe ei, după ce noi înșine sîntem ca maimuța aia, care se scarpină în fund și pe urma tot ea zice că o doare.

[...]

Să nu uităm însă o vorbă a lui Sartre, care spunea că pentru oameni „infernul sînt ceilalți”. Nu acceptăm că și noi sîntem o bucățică din acest infern.

Radu Părpăuță