AUTOR: RADU PĂRPĂUȚĂ
Autocaracterizare (fragment)
…Toată lumea mă apreciază. Prin redacţiile pe unde trec toate cocoanele îmi adresează cuvinte frumoase şi îmi zîmbesc. Cerasela îmi zîmbeşte chiar foarte mult. Iar Titus Ceia m-a prezentat Gabrielei Zeca spunînd textual: “Ion Creangă al nostru”. Şi Dorin Popa din Darabani a zis că sînt ceva de comă. La fel şi Emil Brumaru: cînd m-a văzut a zis “Ah!” şi s-a aplecat după o sîrmă turtită, zice el, ca o pară. Iar Vlad Pohilă de la Chişinău spune că sînt talentat şi mai mult nimic. Fanfan a zis că-s mare baştan, iar Radu Andriescu mi s-a adresat cu vorbele fucker. Nu ştiu exact ce înseamnă, dar e drăguţ (nice!). Doar Costică Melinte ce nu mă elogiază. Însă el şi-a vîndut biblioteca. Cică o are în cap! Năvlegul! Eu însă nu-mi vînd biblioteca şi păstrez cu sfinţenie orice carte.
Discursul populist – forma contemporană a totalitarismului – capătă din ce în ce mai multă audiență și, ce-i grav, pare a fi imbrățișat de întreg spectrul politic. Partide populist-totalitare clasice (România Mare) revin pe scena politică, altele noi sînt pe cale să apară. Istoria ne spune că perioadele de criză fertilizează astfel de orientări…
“Tirania nu provoacă revolta mulțimii. Rezultatul e altul: publicul se obișnuiește, devine indiferent, uită ideile cu care era familiarizat. Trecerea timpului nu slăbește guvernele absolute, le intărește. Masa uită, rabdă cu din ce în ce mai multă ușurință, pentru că din ce în ce mai mult se obișnuiește, nu-i pasă. Opinia publică – celebra opinie publică, întîi imboldul, apoi speranța democrațiilor – nu răstoarnă dictaturile, le susține. Cînd nu poți să-ți exprimi liber și deschis gîndurile, cînd această lipsă de libertate e aprobată de opinia publică, libertatea de gîndire ea insăși încetează de a mai exista”.
Așa scria Nicolae Steinhardt (Guvernul autoritar, Libertatea, 20 iunie 1937). Cît de bine a prevăzut avatarul societății românești sub comunism! Încetul cu încetul, oamenii s-au obișnuit. Elitele vechii societăți au pierit prin pușcării sau la Canal ori au fost marginalizate. Iar altele nu au mai apărut (de fapt, să fim sinceri: din cele 11 milioane de români, cîți erau înainte de război, doar cîteva zeci de mii sau, hai, sute de mii erau “occidentalizați”). “Fenomenul Pitești” s-a petrecut într-o formă atenuată și lentă la nivelul întregii țări. O muncitorime puternică nu a existat. Orașele s-au umplut de fiii foștilor țărani-proprietari, fii care, nefiind încă nici cîine, nici ogar, nu aveau capacitatea să reziste sau, vai, să se opună noului regim. Își căutau de tinerețea lor, căci tinerețea își cere drepturile oriunde ai fi, și aveau în spate spectrul părinților, care trăiau la limita subzistenței în CAP-uri, GAS-uri și cum le mai chema. Intelectualitatea, puțină, cîtă mai era, avea pumnul în gură și era roasă de delațiune si meschinărie. Învîrtiții si yesmanii însă s-au adaptat: au intrat în UTC, în partid. Aceștia au format noua burghezie proletară. Copiii și nepoții acesteia ne conduc astăzi, fac afaceri, se înfruptă din avutul celorlalți.
Mai tîrziu a devenit o necesitate să intri în partid, ca să te realizezi cît de cît. S-a obținut un produs straniu: poporul român modificat genetic de regimul comunist. Semăna tot mai puțin cu generația părinților, care făcuse războiul, trăise înainte de război. Noile generații răsărite pe lume erau deja lobotomizate cu un loc de muncă, cu un salariu, cu un blo(coteț). Și viața curgea lent, fără libertatea de opinie și chiar, pentru cei mai mulți, fără libertatea de a gîndi. Orice opoziție era intoarsă pe bășcălie, cititul „printre rînduri” și bancurile defulau nemulțumirile gloatelor.
Se trăia la bloc în mizerie și devălmășie. În primul rînd, erau copiii. Mulți, asediatori, ubicui. Progenituri de coafeze versatile sexual, urmași de lumpeni asediați de alcool, plozi obștești, revendicați doar seara tîrziu de muieri răgușite și epuizate, pici hiperactivi, ce-și prelungeau maidanul sonor pînă în sufletul nostru, puradei infometați, desculți, știrbi, cu fizionomii de teckeli, odrasle baroc răsfățate de bunici puhavi și babe absolute, în fine, copii unde vedeai cu ochii, bronzîndu-se pe acoperișuri, orbitînd isteric în jurul garajelor, explorînd ludic pivnițele, caftindu-și pisicile, mimîndu-și idolii… Apoi, te confruntai, inevitabil, cu junimea trezită hormonal: motocicliști noctambuli claxonînd nimfete, cupluri lubrice, dezinhibat active pe banca delabrată din fața blocului, mici vocalize de hărțuială erogenă în proximitatea cutiilor poștale. Nu lipsea, bineînțeles, promiscuitatea euforică din coridoare. Bivoli în maiouri slinoase curtau textiliste șui, cartofori străvezii se desfășurau pe unde apucau, gospodinele făceau trocuri de rutină, curioșii îți plonjau exoftalmic privirile în plasele de cumpărături, iar pensionarii păreau că nu mai digeră ambianța propriilor locuințe și bîntuiau, prepostum, holurile cu aerul unor veterani de penitenciar. Pînă ajungeai în confortul ambiguu al apartamentului tău, erai nevoit să traversezi această junglă de volubilitate tentaculară, amestec de bucătărie, birt și bestiar. Totul avea aerul unei convivialități fără draperii, al unei babilonii a rufăriilor și umorilor.
Invățați așa din vremea dictaturii, răbdăm toate și azi. Și ne-am obișnuit așa: cu blocotețul nostru, cu televizorul nostru, cu Domnul Dan Diaconescu (“ah, e bandit el, da’ știe să se descurce!”), cu înjuratul politicienilor… Fapt este insă că cetățenii (“poporul”) înlesnesc în plus aceste protuberanțe maligne ale societății sus-puse prin indiferență, pasivitate, frică sau pur si simplu prin nevroză social-depresivă. Tentația totalitară însă devine tot mai puternică (oamenii ar vrea ca statul să asigure locuri de muncă, să planifice economia, să stabileasca prețurile, să repartizeze locuințe). Discursul populist – forma contemporană a totalitarismului – capătă din ce în ce mai multă audiență și, ce-i grav, pare a fi îmbățișat de întreg spectrul politic. Partide populist-totalitare clasice (România Mare) revin pe scena politică, altele noi sînt pe cale să apară. Istoria ne spune că perioadele de criză fertilizează astfel de orientări.
Ce să-i faci!? Asta-i România noastra urbană. Cum a spus un celebru actor: populație mare, oameni puțini!
