Cu cateva zile inainte de inceperea summitului sefilor de state NATO de la Lisabona, a declarat Secretarul General al Aliantei, dl Anders Fogh Rasmussen, ca acest summit va fi una dintre cele mai importante intalniri de varf pana acum. Formula cunoscuta si declamata cu convingere, si la Bucuresti, cu ocazia summitului din 2-4 aprilie 2008. Adevarat, in acesti doi ani s-au schimbat multe lucruri: lumea a intrat intr-o criza cu un singur precedent major, acum aproape 80 de ani, cu un presedinte mult mai impaciutor pe malul de Vest al Atlanticului si cu un razboi fara multa glorie in Afganistan.
Dl Rasmussen considera ca NATO se afla la zenitul capabilitatilor sale: Deciziile asteptate la sfarsitul acestei saptamani in Portugalia trebuie sa asigure ca NATO sa devina mai eficace, mai angajata si mai eficienta. (…)
Sunt altii care considera ca NATO trebuie sa fie absolut altceva, poate diametral opus de ceea ce a fost. Sfarsitul “Razboiului Rece”, desfintarea “Pactului de la Varsovia” si alaturarea unor state din Estul Europei, foste membre ale acelui tratat, au schimbat fata lucrurilor, impunand alte atitudini si noi strategii. Pe cei care sustin aceste lucruri i-am denumit metaforic “sustinatorii nadir”, adica alianta da! Dar o altfel de alianta, poate diametral diferita.
Din nefericire, “Raportul Albright” nu si-a gasit suficientul ecou, desi Madeleine Albright şi Ronald Asmus sunt de facto “arhitecţii” primei extinderi a NATO spre est. Trebuie mentionat ca Raportul Albright propunea elevarea Articolului 4 (care dă posibilitatea membrilor să ceară consultări privind ameninţările de securitate) la aproape aceeaşi importanţă ca şi cea a Articolului 5 (Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor). De fapt, unii membri doresc blocarea unor situaţii în care să fie invocat Articolul 5. (…)
O ultima grupa de politicieni, specialisti si bineinteles analisti, sustine ca NATO si-a implinit functiile si de fapt se afla in perioada de crepuscul, devenind mai mult for de dialog în domeniul securitatii decat alianta militara. Este mai mult decat clar si poate conflictul afgan dovedeste asta cu prisosinta – ca alianta suferă de un deficit al onorării deciziilor şi politicilor asumate de unii membri, chiar unii proeminenti.
Dificil de uitat spusele dlui Pierre Lellouche (acelasi personaj care avea pareri despre aderarea Romaniei in spatiul Schengen) de acum aproape un an: “rolul SUA în Europa suferă schimbări radicale. O evidenţă pare să inunde toată Europa: tutorele american nu mai există. Nici pentru Germania, nici pentru restul continentului“. Radosław Sikorski, ministru Afacerilor Externe al Poloniei, parcă îi răspundea oficialului de pe Quai d’Orsay: „prezenţa politică şi militară a SUA rămâne elementul cheie pentru securitatea acestei părţi din Europa“. (Sursa) (…)
