Tom Gallagher: Dezgheţ la Moscova, hibernare la Bucureşti

Ar fi împotriva firii ca un electorat căruia i se tot taie din drepturi şi libertăţi să persiste în susţinerea înverşunată a regimului care l-a îngenuncheat. Era Putin le-a adus ruşilor nişte lideri ce-i drept puternici, dar nu şi plini de responsabilitate şi determinare cu privire la făurirea unui stat modern şi eficient, în care diformităţile comunismului şi dezamăgirea generală faţă de perioada Elţin să ajungă măcar parţial depăşite.

Ceea ce a adus în schimb era Putin este consolidarea unui sistem extrem de rapace, alcătuit din foşti comunişti şi/sau birocraţi influenţi, foşti kaghebişti şi o puzderie de afacerişti lipsiţi de scrupule – această nesfântă Treime reuşind să pună mâna pe o mare parte a industriei energetice, imensele resurse de gaz şi ţiţei ale ţării, precum şi nenumărate alte prăzi. Moscova, Sankt Petersburg şi o serie de alte oraşe afişează astăzi lustrul modernităţii şi mondenităţii, dar dincolo de marile oraşe ţara rămâne una profund retrogradă. Într-un stat în care mafia locală sau centrală îşi poate băga oricând coada în afaceri perfect oneste, în care diversitatea de opinii este în continuare călcată în picioare, siguranţa personală rămâne un bun rarisim şi, ca atare, de mare preţ.

Premisa că ruşii ar îndura, docili, un asemenea trai la infinit echivalează, aşadar, cu însăşi negarea naturii lor umane. Dar ruşii s-au săturat să tot fie înşelaţi. După ce opoziţia a reclamat fraude masive ale partidului de la putere, Rusia Unită, cu ocazia recentului scrutin pentru Duma de Stat, ţara a avut parte de cele mai ample proteste de stradă din ultimii 20 de ani. Deşi puterea a reuşit, de-a lungul anilor, să prevină formarea unor partide de opoziţie atât credibile, cât şi de o oarecare pondere, s-a trezit confruntată acum nu doar cu un electorat urban revoltat la maximum, ci şi cu „armele” acestuia, devenite redutabile mai ales în mâinile tinerilor: telefonul mobil, laptopul şi site-urile de socializare Facebook şi Twitter. Vladimir Putin îşi va recuceri, probabil, tronul de la Kremlin în martie, dar de-acum este limpede că se reînscăunează nu prin forţa votului, ci a aparatului coercitiv al statului.

„Rusia fără Putin” şi „Nu ne mai trataţi ca pe nişte idioţi” au fost câteva dintre sloganurile zecilor de mii de moscoviţi, sătui de abuzurile elitelor nelegiuite. În România, societatea civilă nu a mai făcut zile fripte nimănui de ani buni, drept care s-ar putea concluziona, de fapt, că aici autorităţile statului sunt cât se poate de sensibile faţă de toate problemele sesizate. Până şi preşedintele Băsescu şi membrii Guvernului vor fi fost certamente plăcut surprinşi de dimensiunea nemulţumirii publice faţă de măsurile de austeritate implementate – care s-a rezumat, anul trecut, la un circ sindicalist cu ţopăieli în Piaţa Victoriei şi în rest la câteva huiduieli cu ocazia unor evenimente publice. Iar noi formaţiuni pe stânga eşichierului politic, dedicate unei reforme sociale veritabile, precum şi revigorării principiului egalitarismului în condiţii cu adevărat democratice, nu au apărut.

Tot ce se conturează, deocamdată, în România este continuitatea erei predecembriste sub o formă mai mult sau mai puţin diluată – în funcţie de rezultatul scrutinului parlamentar din 2012. Chiar şi în condiţiile în care nu ar obţine majoritatea absolută în Parlament, USL se va afla, oricum, în poziţia de a-şi putea impune autoritatea şi improvizaţiile populiste în mult mai mare măsură. După ani de marginalizare politică, setea de răzbunare pare a fi atât imensă, cât şi intensă, astfel că liderii opoziţiei continuă să se concentreze strict pe dezideratul „băgatului la închisoare” al actualilor guvernanţi şi al suspendării şefului de stat cu mult înaintea încheierii celui de-al doilea mandat. Ce-i drept, pare improbabil ca un procuror cinic precum Ponta şi un politician de salon ca Antonescu, laolaltă cu armata lor de vânători de poziţii şi sinecuri, să aibă îndrăzneala de a-l emula pe draconicul Putin. În mod cert însă vor coborî ştacheta decenţei politice şi mai jos decât au făcut-o până acum – urmând să constate „din mers” cât de mult pot întinde coarda.

Dacă societatea civilă din România continuă să reacţioneze cu un oftat şi un ridicat din umeri la văzul populismelor, al degradării discursului politic, al absenţei programelor electorale detaliate – atât pentru a le „traduce” alegătorilor, cât şi pentru a putea trage ulterior la răspundere partidele pentru eventualele promisiuni încălcate -, dacă se va mulţumi cu aceiaşi oportunişti şi devalorizatori pe care partidele îi vor scoate, cum-necum, din nou la înaintare, atunci speranţa unor standarde politice mai ridicate poate fi îngropată timp de încă o generaţie.

[...]

Tom Gallagher