Grecia este în prezent cu un picior în groapă. Din criza ţării care se mândreşte cu independenţa câştigată cu aproape două secole în urmă, România are destule lecţii de învăţat cu privire la direcţia pe care ar trebui s-o apuce. Românilor ar trebui să le dea de gândit unde poate ajunge o ţară dominată de varii cercuri de interese care, din clipa aderării acesteia la UE, s-au dedicat preponderent luptelor de culise în vederea sifonării banului public şi a obţinerii de tratamente preferenţiale, pensii speciale etc. din partea unui stat cu resurse până la urmă limitate. În cazul Greciei, principalii abonaţi la vistieria statului au fost, de-a lungul anilor, biserica, latifundiarii, armata şi tagma comercianţilor, mai ales a armatorilor, pe când aşa-zisa modernizare a partidelor elene după sfârşitul dictaturii militare în 1974 s-a finalizat, la rândul ei, cu şi mai multe pretenţii din partea formaţiunilor politice.
Spre deosebire de români, grecii nu au acceptat însă resemnaţi excesele elitelor lor, astfel că mai-marii ţării s‑au văzut confruntaţi regulat cu revolte populare. Stânga extremă elenă este activă politic de peste opt decenii, Grecia fiind de altfel singurul stat din Balcani care ar fi salutat o ocupaţie sovietică. Winston Churchill, aflat la Atena cu ocazia Crăciunului din 1944, a depus eforturi uriaşe pentru ca oraşul să nu cadă în mâinile comuniştilor, iar după împărţirea Europei în Est şi Vest prin Tratatul de la Yalta Stalin s-a ostenit degeaba să le explice tovarăşilor eleni că ţara intrase în sfera de influenţă occidentală. Dezamăgirea lor a fost atât de mare, încât au preferat să declanşeze un război civil decât să renunţe la idealurile comunismului.
Cu toate că politica elenă s-a demonstrat constant una ultrabizantină, poziţia strategică a ţării a determinat Occidentul să trateze ţara cu o indulgenţă singulară, absentă faţă de oricare alt stat din Balcani. Cu exact 30 de ani în urmă, Valery Giscard d’Estaing făcea un lobby puternic pentru aderarea Greciei la UE – eforturile sale fiind încununate de succes, deşi toată lumea ştia că nici administraţia şi nici economia ţării nu îndeplineau criteriile de aderare. Ulterior, UE s-a trezit nu o dată în postura jenantă de a nu putea promova defel modernizarea Greciei şi, mai rău, de a-şi vedea o serie de strategii sau proiecte date peste cap de politicieni egocentrici precum Andreas Papandreou. Fiul său Giorgios îi calcă, zilele acestea, spectaculos pe urme.
Dinastia Papandreou nu are nici un fel de corespondent în Europa democratică. Papandreou Senior a susţinut o formă de socialism de eliberare după modelul Castro, întreaga putere a partidului fiind concentrată în mâinile sale. A ticsit administraţia de membri PASOK, iar după sfârşitul războiului rece a fost cuprins de suspiciuni aproape paranoide la adresa ţărilor vecine şi intenţiilor acestora. Până şi astăzi, în pragul falimentului, Grecia încă mai refuză cu obstinaţie să permită recunoaşterea vecinului ei nord-vestic sub numele de Republica Macedonia – atitudine care a condus, evident, la o recrudescenţă a sentimentului naţionalist la Skopje.
Eurocraţii au avut, până acum, noroc: de la izbucnirea crizei greceşti, Papandreou Junior a acceptat fără să crâcnească toate planurile anticriză, mai mult sau mai puţin eficiente, deşi măsurile impuse condamnă ţara la decenii de ultra-austeritate. Săptămâna trecută a reuşit însă să şocheze o lume întreagă prin ideea organizării unui referendum pe tema planului european de susţinere financiară – anunţ care a şi provocat prompt una dintre cele mai puternice scăderi înregistrate pe bursele europene de la începutul crizei. Turbulenţe sociale mai grave ca oricând par, de-acum, doar una dintre multiplele consecinţe inevitabile cu care se va confrunta Grecia. Armata ar putea contempla ideea revenirii pe scena politică, după ce s-a supus primatului civil de peste trei decenii. Desigur că imensa criză a ţării poate duce şi la apariţia unor minţi politice luminate, de talia unui Ioannis Kapodistrias, primul preşedinte elen, sau a unui Alexandros Panagoulis, dar astfel de lideri au fost, de regulă, înlăturaţi prin intrigile oligarhilor.
Grecia prezentului este o monarhie de facto în care principalele funcţii republicane sunt deţinute, de decenii bune, de aceleaşi familii. Antonis Samaras, liderul opoziţiei conservatoare şi rivalul lui Giorgios Papandreou, şi-a „adjudecat” fotoliul de parlamentar graţie unui unchi influent, cu state vechi în partidul Noua Democraţie, şi tatălui său – un reputat chirurg cardiovascular. Într-o ţară marcată de carenţe enorme, dar mai ales de sistemul clientelar adânc înrădăcinat, medicii, avocaţii şi alţi profesionişti au reprezentat caste influente, interesate de tot soiul de aranjamente discreţionare pentru a căpuşa bugetul de stat în fel şi chip, inclusiv prin angajarea puzderiei de rude în instituţiile publice unde remuneraţia a fost permanent una excepţională. Situaţia este oarecum asemănătoare în România – cel puţin din punct de vedere al castei avocaţilor ajunşi parlamentari.
Atitudinea de hardliner în disputa privind numele Macedoniei l-a costat pe Samaras în 1992 funcţia de şef al diplomaţiei elene, partidul plătind ulterior, la rândul său, cu ani buni de opoziţie. Totuşi, Noua Democraţie l-a ales lider în 2009, deşi nu avea realizări politice la activ. Comparativ cu Papandreou, actualul şef al conservatorilor va da în mod cert mult mai multe bătăi de cap duopolului „Mercozy”.
Cu exemplul Greciei în faţa ochilor, românii ar trebui să înţeleagă dimensiunea abisului în care poate cădea o ţară lipsită de alternative politice şi rămasă prizoniera aceloraşi partide rapace şi ineficiente.
[...]
În tot amalgamul de incertitudini, un singur lucru pare cert: UE se va feri ca dracu’ de tămâie de reflecţii sau analize despre propriul aport la dezastrul elen.
Tom Gallagher
