Tom Gallagher: O UE şubrezită periclitează Balcanii

Print Friendly, PDF & Email

În ultimii 15 ani, UE a încercat să convingă atât lumea, cât şi pe sine însăşi că este perfect capabilă să aducă pacea şi prosperitatea în Balcani. A stimulat reîntremarea regiunii după ani de război şi/sau decenii de dictatură, oferind până şi statutul de membru cu drepturi depline acelor state care au înghiţit, cuminţi, doctoria comunitară prescrisă. Datorită managementului dezastruos al politicilor sale economico-financiare, UE a ajuns însă pe punctul de a deveni cea mai mare ameninţare la adresa regiunii de la Ceauşescu şi Miloşevici încoace.

Situaţie este cu atât mai tristă cu cât întreaga Europă de Est a avut şi continuă să aibă nevoie de un model regional de succes pe care să îşi bazeze dezideratul stabilităţii şi prosperităţii mai mult sau mai puţin iluzive.

[…]

Perdaful tras de preşedintele Băsescu băncilor austriece şi filialelor lor româneşti – survenit de altfel la doar o zi după critici similare ale guvernului polonez – din cauza restricţiilor anunţate de Viena pentru creditarea economiilor din Europa de Est nu a trecut neobservat în plan regional. Aidoma lui Horia, care căutase dreptatea pentru ţărănimea iobagă din Transilvania la Viena, Băsescu a considerat, la rândul său, că este cazul să atenţioneze Habsburgii sistemului financiar est-european, după ce aceştia s-au supraexpus benevol ani buni în regiunea căreia îi închid acum robinetul de bani. Deşi vremea revoltelor de genul celor din 1784 a trecut de mult, nu cred că decizia Austriei de a limita drastic creditarea într-o serie întreagă de ţări din Europa Centrală şi de Est se va rezuma doar la luările de poziţii ale României şi Poloniei, astfel că UE ar face bine să se aştepte la noi critici şi alte probleme în zonă.

Din 2005, de la retragerea trupelor americane de menţinere a păcii din zonele fierbinţi ale fostei Iugoslavii în vederea salvării misiunii SUA din Irak, UE a rămas principalul factor de pacificare în Bosnia şi Kosovo. De atunci, etnicii sârbi din ambele ţări au devenit nu doar din ce în ce mai nemulţumiţi şi vocali, ci şi mai militanţi. Încă din vremea celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Vladimir Putin, Rusia s-a opus vehement oricărei independenţe a Kosovo sponsorizate de ONU, iar în curând ţarul Putin îşi va relua în primire tronul de la Kremlin. Ca atare, UE va putea constata rapid dacă Putin intenţionează să dea ascultare acelor consilieri care îi atrag atenţia de ceva vreme asupra oportunităţilor din Balcani, în baza cărora Rusia şi-ar putea recâştiga rapid o parte din prestigiul pierdut – fireşte, în detrimentul unui Occident supraextins, zguduit de crize şi aparent neajutorat în faţa ei.

Unii politicieni influenţi din Serbia, Bosnia şi Muntenegru au şi început să‑şi redescopere vocaţia pentru retorica panslavistă. Dat fiind că până acum recomandările UE în privinţa combaterii corupţiei i-au iritat enorm, aceştia ar exulta, desigur, dacă i-ar putea pune în fine la punct pe moraliştii de la Bruxelles. Milo Djukanovic din Muntenegru, Tomislav Nikolic din Serbia şi Milorad Dodic din Bosnia se aşteaptă, probabil, ca Rusia să acţioneze pe viitor ca o contrapondere a UE în Balcani – configuraţie care nu poate duce decât la o pierdere, fie şi parţială, a autorităţii Uniunii în zonă. Sentimente similare în privinţa UE şi Rusiei pot fi găsite şi în România: Adrian Năstase nu a avut nevoie de sânge slav în vine pentru a clama o aşa-zisă vânătoare de vrăjitoare împotriva sa, iar Victor Ponta a informat deja electoratul român că sub un guvern „din care face PSD” se vor reface „bunele relaţii” cu Rusia şi restul statelor BRICS – toate, de altfel, cu politici externe asertive.

În contextul Balcanilor şi al blocului ţărilor emergente nu trebuie avută în vedere însă doar Rusia, ci şi Turcia – a cărei influenţă se extinde astăzi, ca urmare a transformărilor iniţiate de capitaliştii anatolieni, din Orientul Mijlociu până în Asia Centrală. În prezent, este limpede că premierul Recep Tayyip Erdogan doreşte să refacă măcar o parte din fosta sferă de influenţă a Turciei în Balcani, demarând în acest sens o întreagă ofensivă economico-culturală în regiune.

În septembrie s-a aflat timp de două zile în Macedonia, unde s-a arătat îngrijorat de soarta celor aproximativ 80.000 de etnici turci care nu au beneficiat de pe urma Acordului-cadru de la Ohrid, semnat cu un deceniu în urmă după încheierea războiului civil. Din punctul de vedere al ministrului turc al Afacerilor Externe Ahmed Davutoglu, extinsa domnie otomană de odinioară a adus, oricum, întregii regiuni un grad mai înalt de civilizaţie, nicidecum regrese, drept care a considerat că e cazul să se plângă de manualele şcolare din Kosovo – în care domnia otoma-nă ar fi fost, chipu-rile, ridiculizată.

Pentru Balcani a sosit, de-acum, vremea să se întrebe serios dacă nu cumva influenţa UE în regiune se va demonstra până la urmă la fel de scurtă ca stăpânirea austriacă în Oltenia la începutul secolului al XVIII-lea. Având în vedere panica unei lumi întregi la văzul dezastruosului management de criză al liderilor UE, un asemenea final nu pare defel exclus.

Tom Gallagher

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.