Tom Gallagher: Onoruri discutabile pentru administratorul blocului european – Barroso

Universitatea Bucureşti îi va conferi, astăzi, preşedintelui Comisiei Europene Jose Manuel Barroso titlul de doctor honoris causa. Este vorba, prin urmare, de recunoaşterea unor merite ale domnului Barroso care mie, unul, îmi scapă – în opinia mea, eforturile domniei sale sunt, în esenţă, similare cu cele ale unui administrator de bloc, doar că Barroso a avut norocul să-şi poată depăşi condiţia, respectiv să nimerească în final într-un bloc mai elegant, din “zona bună”, şi nu într-unul de la periferia oraşului.

În rest dispune de toate particularităţile tipice acestei tagme: este pătruns de propria-i importanţă, imperativ cu cei pe care-i percepe drept obstacole, dispus să facă din ţânţar armăsar când este vorba de chestiuni mărunte, dar atent să ignore orice problemă cu adevărat majoră. Întreaga Uniune Europeană, compusă astăzi din 27 de state membre, seamănă de fapt cu un bloc ceauşist de acum 30 de ani: Construcţia urmăreşte tot crearea “omului nou”, de data aceasta de tip Homo Europeanicus, mentenanţa şi modernizarea edificiului fiind însă, învariabil, neglijate de seria administratorilor care îşi văd liniştiţi de interesele lor nicidecum măreţe.

Domnul Barroso are, fireşte, timp de asemenea vizite – că doar cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy îl scutesc de ceva timp de luarea deciziilor la vârful UE. Libertatea de acţiune pe care Barroso a acordat-o comisarului european pentru justiţie Viviane Reding, decisă la un moment dat să sancţioneze Parisul în problema expulzării romilor, i-a scăzut drastic credibilitatea în ochii liderilor europeni alarmaţi de rezistenţa populaţiei europene faţă de multiculturalism – principiu de căpătâi al eurocraţilor. (…)

Odată reales, au început şi rivalităţile dintre el, Herman Van Rompuy şi Catherine Ashton, aleşi la rândul lor în funcţii de prim rang în cadrul UE ca urmare Tratatului de la Lisabona – ratificat, de altfel, fără ca majoritatea europenilor să fi păşit la urne. Barroso şi-a mai adjudecat o victorie prin impunerea unui protejat mediocru de-al său, portughezul Joao Vale de Almeida, ca ambasador al UE la Washington – unde cel din urmă a şi proclamat că ar fi persoana desemnată să trateze, de-acum, cu autorităţile americane în numele Marii Britanii şi al Franţei toate chestiunile legate de politica externă a UE precum şi de securitatea europeană.

Nu mă miră defel că se mai găsesc români care să-l admire pe Barroso pentru stilul său birocratic, preferând să uite că laşitatea şi autosuficienţa domniei sale din perioada 2005-2007 au pironit România la periferia UE. Admiratorii săi din rândurile funcţionărimii române vor fi, probabil, în deplin acord cu o afirmaţie pe care preşedintele CE a catadicsit s-o facă de curând: “Deciziile instituţiilor celor mai democratice din lume se demonstrează adesea complet eronate” – Barroso dorind să sugereze astfel că UE ar fi cu atât mai eficientă, cu cât nu va ceda în faţa principiului democratic al răspunderii. (…)