Teodor Baconschi şi-a luat rămas bun de la MAE fără a privi înapoi cu mânie, în timp ce presa nu s-a prea sinchisit să facă bilanţul activităţii fostului şef al diplomaţiei române. Printre realizările sale se numără, bunăoară, actualele relaţii româno-maghiare – pe departe cele mai bune din ultimii 140 de ani. Bucureştiul s-a abţinut de la comentarii despre presiunile Comisiei Europene asupra Ungariei, despre furtunoasa şedinţă a Parlamentului European pe cazul Orban sau despre acuzele de „dictator” care i se aduc premierului maghiar şi pe care nepregetata opoziţie din România le-ar dori extinse şi asupra lui Traian Băsescu. Diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti au rămas însă neimpresionaţi de stereotipul avansat de liderii opoziţiei, fiind probabil mai îngrijoraţi de rolul iresponsabil jucat de mass-media autohtone pe parcursul recentei crize decât de spectrul unor eventuale suprareacţii prezidenţiale într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Diplomaţii străini vor mai fi ridicat din sprâncene şi la văzul absenţei lui Crin Antonescu de la întâlnirea solicitată de conducerea bicefală a USL – nefiind atât de naivi încât să creadă în coincidenţe sau răceli. De fapt şi de drept, rolurile din USL par a fi fost deja împărţite – şi nu neapărat în favoarea liderului liberal. Pe când Antonescu a devenit agitatorul de serviciu, Ponta este cel care îşi încearcă talentele de pseudo-om de stat. O mizanscenă a acestei simbioze politice s-ar încheia cam aşa: având în vedere rolul preluat – şi care-i vine, incontestabil, ca o mănuşă -, Antonescu are toate şansele să-şi facă intrarea în istorie pe post de dublură comică sau, într-un final, de simplă marionetă a lui Ponta. Pe parcursul protestelor antiprezidenţiale şi antiausteritate – spontane iniţial, dar coregrafiate apoi rapid, în special la Bucureşti, de varii grupuri adânc înrădăcinate în trecut -, a ţinut să preia rolul pe departe cel mai exacerbat. Nu s-a sfiit să ceară unor oameni frustraţi şi dezorientaţi, aflaţi în căutarea unui personaj nu doar providenţial, ci şi responsabil, uzurparea puterii; a încercat cu disperare să menţină sentimentul de ţară aflată într-o criză profundă, ordonându-le peneliştilor chiar demisia imediată din Parlament. PSD, mai cumpătat, a refuzat un asemenea pas inept.
Victor Ponta va fi fost, desigur, extrem de satisfăcut de incendiarul spectacol oferit de dublura sa – şi de contrastele sesizante. Pe când Antonescu epatează prin stridenţă, Ponta se afişează sobru şi reţinut, cum îi şade bine unui politician serios. Liderul PSD este conştient că balanţa de capital va înclina puternic de partea sa în clipa în care electoratul USL ajunge să-l considere forţa stabilizatoare a Uniunii, perpetuu preocupat să-şi mai tempereze capriciosul aliat.
În spatele culiselor, pesediştii s-au zbătut, fireşte, şi ei cât au putut pentru a menţine mămăliga românească în clocot. Legăturile strânse ale PSD cu sindicatele, asociaţiile de pensionari, mili-tari, rezervişti etc. sunt binecu-noscute, în timp ce trăinicia relaţiilor cu revoluţionarii de carieră nu mai necesită exemplificări. Într-un disperat efort de delegitimare a actualei puteri, PSD s-a grăbit să distorsioneze evenimentele şi situaţia din România în Parlamentul European, pentru ca apoi să bată rapid în retragere, realizând că bumerangul aruncat este pe cale să se întoarcă împotriva sa.
[...]
Unii politologi par să se aştepte la o luptă subterană pentru putere între PSD şi PNL şi, ca atare, la ruperea USL – vezi opiniile lui Sebastian Lăzăroiu. Având în vedere actuala distribuţie a sarcinilor în cadrul Uniunii, nu prea văd însă de ce s-ar ajunge la acest pas: dacă PNL va primi tradiţionalele sinecuri şi niscaiva firimituri bugetare, formaţiunea poate rămâne responsabilă cu propaganda în toate pieţele şi cotloanele ţării până la Paştele Cailor.
[...]
Prima speranţă a opoziţiei, anume că protestele regizate cu atâta grijă vor conduce la alungarea actualului locatar de la Cotroceni, s-a dovedit până la urmă deşartă – pripeala prezidenţială, care a şi declanşat întreaga criză, fiind între timp înlocuită cu determinarea de fier a lui Traian Băsescu de a nu se lăsa învins cu una, cu două. Şi de cealaltă speranţă a USL, anticipatele, s-a cam ales praful. Cât priveşte soarta Guvernului Boc, aceasta va putea fi tranşată abia după plecarea delegaţiei FMI. Până atunci, actorii politici pot spera în voie la varianta preferată – fie cea a guvernului tehnocrat, fie cea a unui guvern de largă susţinere naţională, mai pe gustul opoziţiei.
De altfel, USL pare a se fi asigurat din timp că unii reprezentanţi ai instituţiilor de stat îşi exprimă public loialitatea faţă de cine trebuie. Astfel se explică, probabil, şi prezenţa în uniformă militară a tânărului locotenent Alexandru Gheorghe în Piaţa Universităţii – care a considerat că este cazul să se alăture protestatarilor, deoarece colegii săi „nu au curajul să vorbească”, dar şi pentru că „mai există patrioţi dispuşi să rişte totul pentru ţară”. Din fericire, momentul de inspiraţie insurgentă a locotenentului nu a ţinut mult.
[...]
Cât timp Antonescu se mulţumeşte cu agitarea spiritelor celor lehămesiţi, rămâne un instrument valoros pentru PSD. Consecinţa bizareriilor sale, laolaltă cu repudierea totală a trecutului liberal al partidului său, va fi însă categoric dură – exodul tradiţionalului electorat, preponderent elitist, al PNL fiind previzibil de pe acum.
Tom Gallagher
