Năzuinţa şefului PSD Victor Ponta de a-l „termina” pe predecesorul său după ultimul schimb de replici dure relevă, o dată în plus, călcâiul lui Ahile al social-democraţilor: în pofida mărimii şi ponderii sale, partidul se demonstrează, de două decenii încoace, incapabil să tranşeze cât de cât onorabil chestiunea succesiunii politice. Lideri pesedişti în mod normal cumpătaţi şi abili se pierd cu firea şi atacă furibund de îndată ce au senzaţia că vreunul dintre foştii şefi de partid sau aliaţi ai acestora ar crâcni în front. Învinşii par, la rândul lor, invariabil tentaţi să reflecteze public – şi într-o variantă „îndulcită” – asupra cauzelor eşecului lor, în special atunci când astfel de cugetări mai au şi darul de a-l incomoda serios pe neavenitul de succesor. Este, în opinia mea, singura explicaţie viabilă pentru bizarul impuls al lui Mircea Geoană de a reaminti publicului, după exact un an, de fiascoul dezbaterii sale tv cu Traian Băsescu şi de fatidica vizită la SOV, care a pus cruce ambiţiilor sale prezidenţiale şi, în mare măsură, carierei sale politice.
[...]
Surprinde până şi după standarde româneşti că partidul continuă să se prezinte, consecvent, drept principal susţinător al colegialităţii, solidarităţii şi cooperării interumane în viaţa naţiunii, deşi demonstrează de două decenii încoace că aceste calităţi, indispensabile unui succes politic constant, îi lipsesc cu desăvârşire. Comportamentul ba exagerat, ba egoist al liderilor PSD a reprezentat un impediment mai mare în calea progresului partidului decât suma tuturor atacurilor adversarilor politici. Este limpede că Ponta rămâne perceput de destui colegi cu state mai vechi în partid drept tinerel parvenit şi că aceştia nu se grăbesc defel să se supună leadership-ului său. Zvonurile despre o eventuală defectare a lui Geoană şi a restului de nemulţumiţi într-o tabără politică cu mai puţine pretenţii şi/sau veleităţi par absolut plauzibile. Acum vreo 19-20 de ani, şi Iliescu devenise insuportabil pentru un număr considerabil de parlamentari fesenişti, care i-au întors spatele, migrând într-o altă tabără, anume cea ultranaţionalistă – în pofida faptului că postcomuniştii conduceau detaşat în toate sondajele de opinie, detaliu de regulă crucial pentru orice ales. Indiferent cât de modern se vrea, Geoană reuşeşte să aducă în aceste zile mai degrabă a ţăran moldovean din Evul Mediu, decis să-şi incendieze mai curând ogorul decât să îşi vadă recolta încăpută pe mâinile invadatorilor străini.
Vendetele recurente ale liderilor PSD au totuşi şi o parte bună – ne demonstrează că partidul a ajuns între timp unul complet „românizat”, lepădându-se, cu alte cuvinte, de cea mai mare parte a moştenirii sale moscovite. Tendinţa spre un individualism distructiv prin exacerbarea şi mărginirea sa a devenit, din nefericire, o trăsătură distinctă a cotidianului românesc postdecembrist. Dorinţa de a reuşi în viaţă prin exaltarea ego-ului şi în dispreţul principiului colegialităţii a provocat un adevărat haos etic în societatea românească – aspectul fiind, cu mare probabilitate, cea mai cumplită moştenire a deceniilor de comunism care a anihilat practic spiritul civic, de interacţiune şi cooperare interumană, constrângând românii la un individualism exacerbat, exploatat la sânge de către argaţii regimului. Nu m-ar surprinde câtuşi de puţin dacă Ion Iliescu, expert în supravieţuire politică şi fondator al „democraţiei originale” postdecembriste, ar decide până la urmă că soluţia optimă constă, ca şi în cazul multor instituţii, în dezbinarea permanentă a PSD.
