(…)
După seara fatidicului vot, în care „sentimentalii” pedelişti s-au făcut scut în jurul lui Ridzi, preşedintele s-a văzut nevoit să admită public că principalul partid de guvernământ, din rândurile căruia provine, a ajuns să îmbrăţişeze între timp principiul de căpătâi al pesediştilor, potrivit căruia membrii Parlamentului sunt mai presus de lege, indiferent de acuzele ce li se aduc. (…)
Prin gestul lor, parlamentarii PDL i-au dat explicit de înţeles preşedintelui că influenţa sa asupra lor este una strict limitată. Iar Băsescu a mărturisit că a ajuns să nu-i mai cunoască pe mulţi dintre membrii partidului despre care se presupune că încă urmează calea indicată de preşedinte. De-acum este însă limpede că pedeliştii sunt dispuşi să-l susţină cel mult într-o serie de bătălii pe cât de ritualistice, pe atât de sterile duse cu adversarii politici tradiţionali, nedând doi bani pe predicile moralizatoare rostite la Cotroceni despre comportamentul lor. Dacă Băsescu s-ar fi transformat peste noapte într-un playboy ofilit, gen Berlusconi, într-un împătimit al jocurilor de noroc sau într-un bogătaş obsedat de acumularea altor şi altor averi, n-am nici o îndoială că pedeliştii ar fi tolerat sau poate chiar aplaudat asemenea conduite. Dar un Băsescu moralist, care explică publicului HotNews/RFI că PDL pare a fi abandonat criteriile etice cruciale pentru o politică sănătoasă, le va părea destulor membri de partid, neîndoielnic, la fel de „malefic” precum şeful PSD, Victor Ponta.
Poate că influenţa enormă pe care Băsescu părea s-o deţină în partid de-a lungul anilor a fost, uneori, exagerată. Pe parcursul celor două decenii de carieră politică, s-a aflat în fruntea PDL aproximativ 40 de luni. Din punctul de vedere al românilor, nu a fost un lider politic convenţional, cu alte cuvinte, cineva dispus să împartă privilegii în funcţie de linguşelile de care avea parte. Mulţi pedelişti – dar nicidecum toţi – i-au susţinut şi lăudat decizia de a aproba candidatura fiicei sale Elena cu ocazia alegerilor europarlamentare din 2008. Atunci, preşedintele-luptător – ai cărui aghiotanţi începuseră să dea semne de oboseală ca urmare a bătăliilor politice interminabile – părea să se transforme, pentru prima oară, într-un lider arhipragmatic, în ochii căruia utilizarea propriului partid pe post de trambulină pentru cariera unui membru de familie, cu alte cuvinte pentru nişte interese personale, nu constituia cine ştie ce mare păcat. După această afacere dureros de penibilă, Băsescu a renunţat însă, în mare măsură, să se mai complacă în rolul sultanului distribuitor de favoruri.
Gestul, neîndoielnic discutabil, nu a devenit, din fericire, o dominantă a preşedinţiei sale. Când România a început să fie lovită de recesiune, Băsescu şi-a reluat discursul anticorupţie, înfierând nu o dată abuzul în şi de funcţie. Cel puţin la nivel declarativ, a susţinut întotdeauna eforturile DNA de tragere la răspundere a politicienilor suspectaţi de acte de corupţie, indiferent de apartenenţa lor politică. Şi-a menţinut această poziţie până în prezent, deşi nu este neapărat cea mai comodă pentru un şef de stat aflat la ultimul său mandat, pe care şi l-ar putea „îndulci” prin evitarea cât mai multor decizii dure şi, în rest, prin lărgirea grupului de adepţi. (…)
PDL şi Traian Băsescu par să divorţeze în fiecare zi câte puţin. Pentru ca ţara să se aleagă cu ceva bun de pe urma acestui divorţ, ar trebui să se nască, de-acum, un nou partid – unul spre care să se poată îndrepta toţi acei oameni care încă mai speră în preîntâmpinarea triumfului familiarismului imoral în politica ţării.
