Traian Ungureanu: Cînd Germania revine la vocaţia de problemă a Europei, istoria începe să se deşire

Print Friendly, PDF & Email

Achtung, baby!

Nimeni nu-şi aduce poate aminte de un moment în care Germania sau seminţiile germanice pre-automobil să nu fi fost marea problemă a Europei. Cine pofteşte un aperitiv sîngeros poate coborî pînă la neuitatul an 9 şi căsăpirea legiunilor romane surprinse de arătări germanice într-un codru tocmai bun de osuariu.

Adevărat, pînă şi manierele funerare germane se schimbă în timp dar cîteva lucruri rămîn intacte. De pildă, încolonarea socială şi fratele ei bun, eşecul intern exportat şi amplificat la scară europeană. Ce e admirabil pe banda de producţie e fatal în politică.

Săptămîna trecută, consecvenţa germană a lovit iar. De data asta, sub aparenţa unei accident democratic scuzabil: după 70 de ani fără păţanii similare, Germania n-a reuşit să transforme rezultatul alegerilor într-un guvern. Angela Merkel a intrat în negocieri sigură pe mediocritatea magică din care s-au născut ultimii ei 12 ani de guvernare. La ieşire, după o zi şi o noapte de chinuri Lego cu piese din jocuri diferite, Merkel a fost înlocuită o de copie devalorizată.

Şi de ce ne-ar interesa pe noi, oricum indiferenţi la tot ce nu e de furat, de mîncat sau de înjurat, acestă dramă de cabinet şi obstinaţie germană? N-ar trebui să chibiţăm, darmite să ne emoţionăm. Locul nostru gri spre palid în Europa e asigurat. Poate. Dar lecţiile şi avertismentele sînt, deodată, vizibile şi lizibile. Nimeni nu va putea susţine că n-am fost preveniţi: despre viitorul nostru imediat nu mai putem spune decît că va fi imediat. În rest, scapă cine poate şi poate cine scapă.

Blocajul de la Berlin spune că Germania a devenit cea mai nouă problemă a Europei, după: Brexit, Grecia, Cehia, Polonia, Ungaria, Spania, Austria, pocinogul ucrainian, datoriile zonei euro, migraţie şi terorism. Rămîn întregi doar Finlanda şi dreptul de a te face că nu pricepi. De regulă, cînd Germania revine la vocaţia de problemă a Europei, istoria începe să se deşire. Curînd, o asemenea afirmaţie va risca exilul dar e de observat că rateul german are o logică fatală, adică e parte vioaie a procesului de dezintegrare a Uniunii Europene (guvernul german a luat această fostă elucubraţie foarte în serios, din moment ce, recent, a trimis scenariul,  spre analiză, Ministerului Apărării). Nici o grijă, surparea va lua timp, va fi contrazisă înşelător de succese şi reveniri parţiale ba va fi, chiar, punctată de felicitări şi autofelicitări. Dar, odată pornită, dezagregarea e ireversibilă. De ce?

Mai întîi, pentru că tot cultul motivat sau nemotivat din jurul Super Cancelarului Merkel şi al Germaniei incapabilă de defecţiuni, nu mai lucrează. În consecinţă, motorul din spatele proiectelor pan-europene s-a redus la o adiere. Rămas singur pe scenă, Emmanuel Macron va avea tot timpul şi spaţiul să îşi expună ideile, dar va rămîne un caz de exchibiţionism galic, adică un vorbitor care caută să îşi lase lui însuşi o impresie excelentă. Fără reazem german, tratatele defensive, sociale şi chiar înţelesul intern al unităţii europene rămîn o formulă venerabilă dar funcţională numai la summit-uri şi în comunicate de presă.

Apoi, pentru că nimeni din cei ce conduc şi contează nu poate sau nu vrea să răspundă la întrebarea: de ce a eşuat linia Merkel? De ce alegerile au adus cel mai prost rezultat din 1949 încoace pentru partidul Cancelarului german, de ce dreapta radicală a devenit al treilea partid parlamentar şi de ce nu a reuşit Merkel, chiar în aceste condiţii, să însăileze o coaliţie? Răspunsul e simplu dar, în lumea corectitudinii bigote a zilelor noastre, de nerostit: pentru că Merkel.

Nu e o acuzaţie personală. Cancelarul german e doar întruparea efemeră a acelui mod general de a face politică fără politică pe care alegătorii europeni nu-l mai suportă tocmai pentru că au început să îl înţeleagă. E exasperant! De ani de zile şi stat cu stat, alegătorii trimit mesaje, depun jalbe, strigă şi se agită, cu speranţa că vor fi reperaţi. O masă occidentală de acum largă spune că s-a săturat să voteze Partidul  Permanent al Stîngii de Dreapta, adică agenda globală a establishmentului. Motivul: în această agendă, ei nu există sau sînt dispensabili. Istoria politică a Europei a fost înlocuită de încleştarea între disperaţii care vor să îşi păstreze identitatea şi aroganţii elitari care nu văd de ce s-ar mai încurca în asemenea tribalisme.

Angela Merkel a dat capodopera extremă în materie: graniţele au fost abolite. Un milion şi mai bine de migranţi s-au revărsat în Europa, cu ţinta Germania sau orice altă pajişte care seamănă cu sistemul de asistenţă german. Despre asta a fost vorba în noaptea care s-a încheiat fără guvern nou la Berlin. S-a discutat pro sau contra Merkel, cu Merkel de faţă. În plus, partidele chemate la negocieri au sosit cu un singur gînd: să fugă de Merkel, Cancelarul care a distrus toate partidele pe care le-a poftit în coaliţii.

Restul e dramă şi panică internă germană. Dreapta ştie că riscă să fie anihilată în alegerile locale de anul viitor şi a cerut plafon pe migraţie şi nici o şoaptă despre reîntregirea familiilor care vor să-şi aducă verii, nepoţii şi tribul vecin. Stînga (verzii) au cerut pe dos pentru că sînt hotărîţi să pună capăt identităţii germane. Şi pentru că au în cap doar alge, plus deviza „mai bine fără oameni decît cu emisii”.

La numai 48 de ore după eşecul convorbirilor minate de problema migraţiei, poliţia a arestat şase persoane care pregăteau tradiţionalul atentat terorist de Crăciun. Titlul de nouă Capitală a Terorismului European urma să fie decernat oraşului Essen. Cei şase au intrat în Germania călare pe valul Merkel, în calitate de refugiaţi sirieni. Ei şi? Viaţa celor ce nu riscă voiaje cu metroul sau nu văd de ce trebuie păstrat Crăciunul merge înainte.

Marele impas german e podoaba dubioasă a marelui impas occidental. Autismul confortabil al claselor de sus cere reeducarea sau dizolvarea claselor de jos. Lumea liberă s-a închis în numele libertăţii cu un singur adevăr. Înţelesul de bază al cetăţeniei s-a stins. Noua clasă conducătoare nu mai lucrează cu şi pentru cetăţeanul matur şi autonom. Timpurile cer supusul, membrul, adeptul, victima militantă şi aliatul asistat.

Pluralismul opiniei şi al ideologiilor a fost curmat. Nimeni nu are voie să accepte Brexitul. Cartelurile marxiste din media şi cultura de vîrf nu pot fi sparte. Fiecare zi de informaţie presupune o dietă fixă: minorităţi pe alese, sex cu acelaşi sex, Africa şi anti-capitalism forever, urşi polari loviţi de insolaţie, cote de gen oriunde cu excepţia familiei, opresiune masculină şi Jos Israelul! Peste toate, un leninism septic exclude orice încercare de a para spiritual nihilismul şi cultura dominată a morţii.

Iluzia cea mare e că trăim într-o lume conectată, globală şi nemaipomenit de modernă. Fixismul bigot, ideologia unică şi interdicţiile fără număr spun, dimpotrivă, că ne plictisim într-o lume mică şi nebănuit de arhaică. O turmă pusă pe selfie-uri.

Într-un fel sau altul, ce se va cîrpi, pînă la urmă, la Berlin (coaliţie, guvern minoritar, alegeri noi) nu va rezista. Fisura s-a produs, rămîne şi se va lărgi. Adevărat, Italia a vînturat, după război, 65 de guverne, în vreme ce Germania s-a descurcat cu doar 8 Cancelari. Confortul cifrelor! Să citim mai atent. Datele spun, de fapt, că o singură eroare germană e mult mai importantă decît zbenguielile postbelice ale italienilor.

Ce s-a întîmplat la Berlin infirmă un model politic larg. I se poate spune modelul Merkel sau filozofia omului de Davos, deşi tipologia e mai importantă decît numele corifeilor. E vorba de mentalitatea politico-administrativă în care înoată pe spate şi cu ochii la cer toată lumea conducătoare a Occidentului. Mentalitatea care spune că nimic nu e profund, dat, fix, sacru, de neatins sau măcar concret. O ultimă descoperire a isteţilor relativişti ne informează că pînă şi sexul e fluid. Te culci băiat şi te scoli fată, posibil lîngă o altă fată care a traversat, peste noapte, procesul invers. Nimic nu se pierde, totul se transformă. În tembelism.

Dacă nimic nu e de neatins sau de preţ, atunci totul e plastic, relativ, reformabil, negociabil şi dispensabil. Triumful acestei ţanţoşe debusolări existenţiale nu putea avea loc decît în Germania. O baie oceanică de cash şi un excedent bugetar nebun au lucrat ca un opioid colectiv în care se amestecă deruta şi complexele de superioritate. Pentru prima oară în istoria lumii moderne, o ţară scrîneşte dezorientată sub povara propriei bogăţii. Fosta mare cultură publică germană a trecut într-un miticism luxos şi împăunat.

Se mai poate spune ceva? Cel mult un citat din Bono, favoritul pop al noii ştăbimi globale: Achtung, baby!

Traian Ungureanu

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.