Traian Ungureanu: Germania a pierdut, iar, Europa. Dna Merkel, şi nu Donald Trump, a rupt alianţa occidentală

    Print Friendly, PDF & Email

    Angela Merkel are Europa pe conştiinţă. 70 de ani de pace şi prosperitate sub pază americană au fost prea mult pentru industria şi morala naţională germană. Doamna Merkel le-a pus capăt cu o declaraţie în care laşitatea abia a lăsat loc ipocriziei. 

    Faimoasa emisie verbală din 27 mai 2017, prin care Cancelarul german a decis că Europa trebuie să îşi ia soarta în mîini, pentru că nu se mai poate baza pe americani şi britanici, se cere tradusă în toată mizeria ei istorică. Traducerea sună aşa: dacă nu ne apăraţi pe gratis, ne despărţim, aşa cum ne doream demult.

    Angela Merkel e un politician iresponsabil. În această calitate, şi nu în urma vreunui capriciu personal sau electoral, a anunţat dna Merkel sfîrşitul Alianţei NATO şi al lumii libere – aşa cum au cunoscut-o vest-europenii şi au inhalat-o, scurt timp, est-europenii. De reţinut: dna Merkel, şi nu Donald Trump, a rupt alianţa occidentală, împlinind unul din visele de pruncie kgb-istă ale lui Vladimir Putin. Dimpotrivă, în bugetul pregătit de Trump pentru Congresul american scrie că nivelul cheltuielilor militare americane în Europa de Est trebuie sporit cu 40%. Aşa arată, în cifre şi procente, principalul coşmar de maturitate rusă al lui Vladimir Putin. De unde rezultă clar, aşa cum ne informează presa şi stînga occidentală, că Trump e agentul ruşilor iar Merkel marele lor adversar. Să nu ne mirăm: epoca prostiei sinucigaşe europene e abia la început şi are o enormă poftă de muncă la stăpîn.

    În numele cui a vorbit, de fapt, dna Merkel, atunci cînd a dezangajat Europa şi a tăiat punţile de peste Atlantic?

    Din toate aceste motive şi din multe altele care încap tocmai bine într-o caricatură cu tonţi germani şi euro-retarzi, apariţia Preşedinţilor Trump şi Johannis, la Casa Albă, cu Articolul 5 pe masă, e un secol de viaţă est-europeană în plus. Acordul mental şi strategic de la Casa Albă e o sfidare luminoasă, într-o epocă de resemnare şi cinism european anti-european. Sau nu e aşa, doamnă Merkel? Prin urmare, în engleza care nu-i mai prieşte dlui Junker: well done, Mr. President! Amîndoi: Trump şi Johannis. Şi invers.

    În numele cui a vorbit, de fapt, dna Merkel, atunci cînd a dezangajat Europa şi a tăiat punţile de peste Atlantic? În numele Europei? Numai dacă Europa a renunţat la Est şi a acontat Vestul. Oricît ar fi de greu de crezut, Europa dnei Merkel şi a colegilor ei de cult supus-pacifist exclude Estul şi pune Vestul la dispoziţie – pernă de ace pentru croitorii din exterior.

    Dna Merkel întrupează, de la prima virgulă la ultima laşitate, acea elită managerială care a distrus politica europeană şi a preluat puterea administrativ-economică doar pentru a dovedi că nu face faţă lumii reale. Noul duh progresist european nu poate înghiţi tradiţia democraţiei anglo-americane şi naţionalismul est-european dar se simte bine, stînd la picior, ca un cîine bătut zdravăn, cîndva, de namila rusă.

    În acest condiţii, sfîrşitul Europei nu mai era decît o chestiune de discurs. Doamna Merkel aştepta demult, cu foile pregătite în mînă, şi fără urmă de trac. Tot ce lipsea era un pretext favorabil. Iar pretextul a apărut: Donald Trump şi chemarea la refinanţarea NATO. Interesant, acum un an, cînd Preşedintele Obama a sugerat acelaşi lucru, de la Berlin nu s-a auzit o şoaptă de protest. Ceea ce spune destul despre natura socialistă a mentalităţii politice europene la zi. Terenul e pregătit. Ce urmează?

    Cu siguranţă, nu războiul, deşi asta nu exclude înrobirea. Nu vor mai fi războaie. Le aşteptăm degeaba. Ele au deja loc şi seamănă leit cu o pace punctată de accidente inerente la instalarea noii ordini. Aşa de pildă, bucăţile de copil împrăştiate de bombe la Manchester şi trecătorii înjunghiaţi măcelăreşte la Londra nu sînt altceva decît elementele premergătoare acordului de pace final. Mai clar şi mai puţin însîngerat spus, Europa condusă de Regina Merkel, e gata de acomodare. De împăciuire şi supunere, la schimb cu o pace care tolerează viaţa elitelor şi îi dă pierzaniei pe fraierii care mai cred în fosta glorie democratică a Europei. Şantierul a avansat rapid.

    Mai întîi, în 2015, cu prima decizie catastrofală a doamnei care se ocupă de binele Europei. Desfiinţarea graniţelor şi absorbţia euforică a peste un milion de migranţi au trimis un mesaj clar: sîntem pregătiţi să renunţăm la ce sîntem, pentru că, sub acoperirea diversităţii, nu mai sîntem nimic.

    După doi ani, decizia care taie legăturile cu America spune că dna Merkel a intrat în procesul de acomodare cu Rusia lui Putin. Pe deasupra Europei de Est bolteşte amical şi comercial noul curcubeu Ribbentrop-Molotov: soft, fără invazie, expulzări şi dezmembrări naţionale.

    Nu e nimic inexplicabil în aceste decizii. Europa merkeliană e produsul desăvîrşit al noii mentalităţi occidentale. Ea presupune o singură şi sucită formă de luptă: înaintarea prin cedare. Marşul cel lung de-a-ndăratelea. Motorul secret al acestei ofensive pasive e supravieţuirea conglomeratului politic şi managerial care fericeşte lumea, de la distanţă, cu două narcotice tari: auto-colonizarea în raport cu Islamul şi blatul economic pe direcţia Rusia. Amîndouă servesc de minune nevoile noii clase dominante. Prima distruge bazele cultural-demografice al Europei şi, implicit, scoate din joc replica populară care abia se mai agaţă de urna de vot. A doua asigură o potlogărie consensuală şi bănoasă cu Rusia, la adăpostul europenismului şi fără deranjul provocat de exigenţele anglo-americane. În fond, elitele europene cer puţin: o paradă gay şi reinstalarea gesticulaţiei ONG la Moscova. Preţul e, de fapt, fixat de Rusia, cu o manevră pe care liderii occidentali nu o înţeleg dar satisfac mecanic.

    Germania e un caz interesant şi, potenţial, fatal: puterea economică s-a urcat la cap şi prestează acolo serviciile standard ale rătăcirii. Puterea economică magnifică şi insaţiabilă a Germaniei e mai eficace decît orice maşină de război. Ulrich Beck, un sociolog german fără complexe germane, a înţeles bine mecanismul şi l-a descris tranşant. Urmînd vorbele lui Beck, puterea bizuită pe economie nu trebuie să invadeze, pentru că e peste tot.

    Vizita Preşedintelui Johannis la Washington e prima şi singura veste bună pe teritoriu românesc şi est-european, după declaraţia de semeţie europeană a dnei Merkel şi înainte de închiderea uşilor la Atlantic.

    În plus, cu observaţia aceluiaşi sociolog, un singur lucru e mai rău decît viaţa pe bani germani: viaţa fără bani germani. Formula descrie complet situaţia tragică a Europei de Est, un grup de naţiuni care nu îşi pot permite să refuze cecurile germane şi află, acum, că trebuie să trebuie să facă loc politic Rusiei, în aceiaşi bani. Vizita Preşedintelui Johannis la Washington e prima şi singura veste bună pe teritoriu românesc şi est-european, după declaraţia de semeţie europeană a dnei Merkel şi înainte de închiderea uşilor la Atlantic.

    De remarcat ceva ce ştiam dinainte: numai Germania putea face aşa ceva. Inutilitatea istoriei, ca repetiţie fără morală finală, devine, astfel, evidentă. În 1945, salvarea Europei a impus distrugerea statului naţional-socialist german. A fost insuficient. Ştim, azi, că, fie şi anihilaţi militar şi operaţi pe creier în decenii de reeducare, germanii ajung tot acolo. Îşi dau în petec. Şi fac aceeaşi eroare, cînd din militarism, cînd din anti-militarism. E în codul lor istoric şi în geografia unei ţări care e mereu centrul strategic al continentului să caute dominaţia. Hegemonia asupra unei Europe pe care o distrug sau o împart, cu pasul următor. S-ar părea că Henry Morgenthau a ştiut ce spune şi propune cerînd, imediat după război, o Germanie pastorală, fără altă industrie decît berea şi băutul ei în halbe mari, sub corturi zgîlţîite de spiel und tanz. Germania e irecuperabilă. Numai un simbolism sinistru şi inevitabil o putea face pe dna Merkel să anunţe despărţirea de americani, la o bere, într-un cort înălţat la Munchen. Gura adevărului istoric păcătos grăieşte.

    S-a spus, cu o ipoteză de jurnalist naiv, că declaraţiile dnei Merkel nu trebuie luate în serios. Că avem în faţă vorbe de clacă electorală. Că Merkel vrea al patrulea mandat de cancelar în toamnă şi stîrneşte, temporar, ura stupefiantă a germanilor faţă de americani. Există o limită! Oricare ar fi campania şi oricît de importante alegerile, nu poţi da cu piciorul în lucrurile pe care nu le poţi pune la loc. Dacă tragi fundaţia de sub casă, e stupid să crezi că, în mod cu totul excepţional, casa te va aştepta în aer, pînă te întorci la sentimene şi declaraţii mai bune.

    La 70 de ani de la eliberare, Europa e germană, egoistă şi socialistă.

    Dacă se bizuie pe patriotismul european pe care l-au invocat, dna Merkel şi guvernul ei arată ca o ceată de chilugi care se bat pe un pieptăn. Patriotismul european nu poate fi decît prelungirea identităţii naţionale. Propunerile alternative, susţinute de consensul progresist, sînt o iluzie. O identitate construită pe rasă, sex, climă sau justiţie ştie să pretindă drepturi, să îşi sfinţească purtătorii dar lasă în vînt naţiunile.

    La 70 de ani de la eliberare, Europa e germană, egoistă şi socialistă. Foştii aliaţi anglo-americani daţi afară, azi, de Germania au vina lor. Au răpus naţionalismul şi rasismul euro-german, dar au trecut peste socialism.

    Şi, pentru că istoria ştie de glumă pînă la exterminare, trebuie spus, tare şi clar: Angela Merkel are Europa pe conştiinţă, Angela Merkel e un politician iresponsabil şi Angela Merkel trebuie votată la toamnă. Alternativa e o stîngă germană care îl vede pe Elvis ori de cîte ori se uită la Putin.

    Concluzia: Elvis trăieşte! La fel de important: Germania a pierdut, iar, Europa. Şi mai important: well done, Mr. President!

    Traian Ungureanu

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.