Traian Ungureanu: Misterul fascinației comuniste după un veac de orori

    Print Friendly, PDF & Email

    Într-un articol publicat pe Europa Liberă în două părți, europarlamentarul Traian Ungureanu scrie despre „misterul fascinației comuniste după un veac de orori”, care continuă să se manifeste, atât în vest, cât și în est, în ciuda celor 100 de milioane de morți. „Marea lecție neînțeleasă a comunismului e că ideea comunistă corect aplicată distruge umanitatea”, scrie TRU în articolul intitulat „După 100 de ani de comunism: mai vrem!”.


    P1: După exact 100 de ani, revoluția bolșevică și impunerea primului stat comunist sînt o amintire iertată. Comunismul împlinește un secol de crime și minciună fără să fi pierdut mare lucru din aură și seducție. O cercetare publicată acum mai puțin de o lună de un mare institut de sondaj american spune că jumătate din tinerii americani (20-35 ani) ar prefera să trăiască în socialism sau în comunism și nu în societăți capitaliste.

    Nu e greu de înțeles de unde vine dorința de socialism și comunism a tinerilor americani. Mai întîi, din ignoranță. Apoi, din idealuri. Ignoranța e de neiertat. Idealurile sînt de înțeles, dar numai dacă în spatele lor nu stă tot ignoranța. Cazul acestor oameni, beneficiari și revoltați împotriva celei mai libere și bogate societăți cunoscute în istorie dovedește că, după un secol, comunismul rămîne necunoscut. În teorie compromis și în practică viu sau, mai bine zis, gata de relansare, comunismul e o realitate fără leac și o creatură ciudată. Fantoma din Manifestul Comunist al fondatorilor Marx și Engels bîntuie în continuare. Și nu numai Vestul.

    Dacă tinerii americani speră la un viitor comunist, în Est o masă umană însemnată are nostalgia trecutului comunist. În acest caz, s-ar zice că ignoranța și idealurile nu joacă nici un rol. Era de crezut că experiența concretă a vieții sub comunism a fost hotărîtoare. Și totuși, mulți est-europeni invocă sentimental traiul comun sub dictatura comunistă.

    Pentru a lămuri misterul fascinației comuniste după un veac de orori e nevoie de ceva mai mult decît de indignare. În fond, scandalul opțiunii comuniste după comunism a fost tratat prea mult timp prin declamații fără conținut. Cine vrea să se mai gîndească o dată sau cine vrea să afle pentru prima oară ce e cu adevărat comunismul are nevoie de două lucruri: de adevărul faptelor și de minciuna dejucată a ideilor. Altfel spus, la întîlnirea cu tentația comunistă, o minte trebuie să se bizuie pe două antidoturi: istorie și gîndire. Amîndouă duc la adevăr.

    Lecțiile neînțelese ale comunismului pornesc din istorie. Iar bilanțul istoric al comunismului nu e în dubiu. În numele aceleiași idei, mutată și impusă prin violență de la un capăt la altul al lumii, au fost uciși zeci de milioane de oameni. Muntele de cadavre e atît de înalt încît pentru stabilirea unei cifre de evaluare a fost nevoie de demografi. Crimele directe ale comunismului au fost îngroșate de masacre indirecte. Glonțul în ceafă a fost însoțit de foametea provocată, de lagăre de muncă, războaie civile și teroare în masă. La un loc, această orgie nestăvilită și metodică s-a soldat cu minimum 65 de milioane de morți. Estimările urcă pînă la 100 de milioane.

    Culmea, panorama morții sub comunism nu e neapărat convingătoare. Stalin știa ce spune atunci cînd a ajuns la concluzia că „1 milion de morți sînt o statistică, în vreme ce moartea unui singur om e o tragedie”. Bilanțul bestial al comunismului e colosal, dar poate fi înțeles mai bine prin crifele limitate la o persoană sau la un grup de persoane legate prin sînge și limbă. Povestea unui brutar sau a unei țărănci arestați, torturați și executați pentru spionaj sau sabotaj sînt o victorie fără egal a răului. Milioane de ucrainieni înfometați, împinși la canibalism și lăsați să moară în chinuri sub paza brigăzilor comuniste sînt tot o formă de precizie aplicată a crimei, într-un ocean de statistici peste puterea noastră de înțelegere.

    Holodomor – foametea din Ucraina, programată de Stalin în 1932-1933

    Ignoranța în fața acestor orori poate fi asigurată de școli plictisite sau îndoctrinate dar nu e o scuză. Faptele refuzate continuă să lucreze și primul lor rezultat e o minte dezarmată în fața minciunii. În fond, și tinerii occidentali doritori de comunism și est-europeni ieșiți din comunism doar spre a-l regreta evită întrebările și problemele prin ignoranță. Primii au scuza, superficială, că nu aveau de unde să știe. Ceilalți refuză să știe sau reușesc să transforme răul pe care îl cunosc în rău necesar și, apoi, în bine. În mod frecvent, est-europeanul care a fost martor al crimelor sau chiar o rotiță în mecanismul care le-a produs ajunge, azi, la concluzia că „așa au fost vremurile”, că „altfel nu se putea” și că, pînă la urmă, „sub comunism ne-am descurcat bine”. Locul pentru întîlnirea cu ideea comunistă și aprobarea ei generală e astfel deschis.


    P2: După ignoranța scuzabilă sau vinovată, a doua treaptă pe care urcă tentația comunistă e ideea. Ideea largă a bunelor intenții, a progresului dificil, punctat de lipsuri dar incontestabil, șansa asigurată celor fără mijloace (sociologii marxiști vorbesc de „mobilitate socială”) și constatatrea generală a industrializării și educației de masă (aceiași sociologi vorbesc de „modernizare”).

    Toate aceste principii sînt invocate în stradă sau la catedra universitară, fără urmă de respect pentru realitate. Acest lanț de alibiuri e credibil doar dacă înțelesul de bază al vieții e răsucit pentru a satisface ideile propagate de comunism. Astfel, mult pomenita grijă față de omul de rînd și promovarea celor fără șansă, e în principiu, perfect onorabilă. Însă, la capătul a 50 sau 70 de ani de comunism, realitatea spune altceva. Societățile comuniste au forțat progresul social distrugîndu-și, simultan, societățile.

    Nimeni nu mai poate susține că societățile est-europene au terminat în formă viața sub comunism. Educația s-a generalizat dar mediocritatea și lipsa de dezbatere au tras în jos societatea și au înălțat prostia. Țăranii au fost mutați în fabrici, au fost școlarizați și au primit apartamente. Însă noua lor viață a cerut supunerea și complicitatea la mizeria egală împărțită. La capătul experimentului, foștii țărani au devenit o ființă nouă și incompletă.

    Indivizi reduși la mecanica vieții închise, fără drept la cuvînt și gînd propriu, îngăduiți la bunuri materiale după socoteala Partidului și cufundați într-un puternic instinct anti-ambiție. Nevoiașii și nedreptățiții găsiți de comunism au fost transformați într-o masă fidelă partidului, dresată să iubească tot lipsa de șansă dar în regie comunistă și, pe deasupra, să joace într-o farsă, adică să mulțumească, la comandă, pentru binele făcut. Omul nou creeat de comuniști își regretă născătorul dar și-a pierdut umanitatea.

    Modernizarea pare un fapt incontestabil. Comuniștii au umplut statele pe care le-au cucerit de industrii și de mistica tehnico-științifică a dezrobirii prin producție. Realitatea de la capătul comunismului ne arată, iar, altceva. Industrii enorme, depășite, în lumea reală, de calitatea industriilor occidentale. Cantitatea a domnit în industrialismul comunist și și-a ruinat resursele. Atît oamenii cît și materiile prime au plătit un preț enorm pentru rezultate în cel mai bun caz mediocre. Marele salt industrial a modificat societatea doar în măsura în care a înregimentat-o. Efectele materiale asupra nivelului general de viață au fost mult mai modeste decît se crede. Oamenii au ajuns la mașina de spălat dar numai după 30 de ani de progres și cu prețul unui sfert din salariu. Glorificatorii modernizării comuniste nu văd sau nu vor să vadă că, în 44 de ani de comunism, România s-a ales cu 96 de km de autostradă. Asta, în condițiile în care comuniștii au guvernat controlînd total statul, economia și politica, fără opoziție și fără presă liberă, pe parcursul a 10 mandate consecutive.

    Bilanțul real al comunismului e catastrofal. În vieți și societăți pierdute. Chiar și așa, susținătorii comunismului repetă într-una că, de fapt, comunismul nu a fost niciodată aplicat cum și unde trebuia. Că ideea e măreață dar s-a lovit mereu de condiții nefavorabile. E ciudat că, între toate regimurile politice, doar comunismul a avut ghinion. Necurmat. Deși, peste tot, a avut puteri nelimitate și societăți complet supuse la dispoziție. Cei ce susțin această idee par să repete: aici n-am încercat încă, vrem încă o șansă! E inutil.

    Marea lecție neînțeleasă a comunismului e că ideea comunistă corect aplicată distruge umanitatea. Încercarea poate merge la nesfîrșit și, din păcate, vremurile noastre spun că nu am văzut ultima întronare a ideii comuniste. Ar trebui să fie elementar: ideea comunistă presupune, printre altele, abolirea proprietății private și suprimarea libertății de gîndire și expresie. Cu aceste condiții la bază, rezultatul a fost și va fi întotdeauna dictatura și dezumanizarea. Dar totul spune că suta de ani comunistă n-a fost suficientă. Mai vrem!

    Traian Ungureanu

    Citiți și:

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.