Vasile Aftenie: Martirajul viral

Print Friendly, PDF & Email

O prietenă îmi povestea cât de impresionată a fost în copilărie de romanul Quo Vadis. Cum a marcat-o ideea că un om poate să accepte să fie omorât pentru credința lui. Se întreba, totodată, dacă și ea ar fi capabilă, la un moment dat, să moară pentru credință.

Problema e că, vorba lui C.S. Lewis, când vine vorba de martiriu, avem imaginația prea plină de tineri drapați în togi romane, cu sandale, brațe musculoase, păr despletit, ochi ridicați spre cer, poziții statuare. Sau, în spațiul bizantin: mucenici, aureole, veșminte lungi aurite, pernițe brodate la picioare.

Coptic Christians from Eritrea and Ethiopia, Orthodox Christmas Celebration at the Church of the Nativity, West Bank town of Bethlehem January 6, 2012

Feed-ul de știri ne afișează un filmuleț cu moartea celor 21 de egipteni creștini, de confesiune coptă. Bărbaților îmbrăcați în salopete portocalii li se ia gâtul la modul cel mai propriu pentru „vina” de a fi creștini, iar ei mor cu numele lui Isus pe buze. Oameni obișnuiți, muncitori modești, născuți să trăiască și să moară în anonimat. Următoarea știre afișată e cu arestarea Elenei Udrea, iar dacă mai dăm refresh la pagină, sigur apare și un filmuleț cu pisici. Viața merge mai departe. Filmulețul cu egiptenii martirizați nu devine viral pentru că prezintă un martiriu, ci devine viral pentru că prezintă o decapitare. Uciderea în timp real, cu like&share.

Ce nu înțelegem e că exact așa li s-a întâmplat și celor de acum o mie și câteva sute de ani, care acum sunt reprezentați în statui și tavane de biserici. Martiriul nu vine la pachet cu aureola vizibilă aici și acum. Isus însuși, răstignit prin supliciul rezervat celor mai de jos criminali, moare gol, acoperit de ocară, părăsit de aproape toți discipolii săi. Episcopii martiri greco-catolici au avut și ei realitatea sordidă a celulei, a bătăilor, a chinurilor duse la extrem.

Faceți-vă curaj și priviți filmulețul. E oribil că a fost înregistrat și că rețelele sociale au permis criminalilor să-l încarce. Dar, pentru că există, aveți șansa de vedea pe viu Acta martyrum. Nu e o regie la Quo Vadis, cu actori ce dau bine pe marele ecran, chiar și când se încruntă. Așa au murit martirii – în salopete portocalii, în fălcile leilor, arzând ca niște torțe, lăsați să sângereze în celulă, bolnavi, cu geamul deschis în toiul iernii. Nu s-au deschis cerurile, nu au venit raze și nu s-au auzit cântece de harpă. Au avut de înfruntat marele salt al credinței, saltul în gol. Abia după aceea vin faima de martir, recunoașterea de către Biserică, pictarea sau nu a aureolelor în așteptarea canonizării oficiale. Dar pentru că au dovada înregistrată, în Egipt, deja se pune problema ridicării unei biserici pentru a cinsti memoria celor 21 de martiri. Definiția martiriului, în concepția Bisericii, este moartea acceptată și suferită pentru Cristos, iar cei 21 o îndeplinesc, fiind uciși din ura față de credința creștină (…)

Oricât am privi înregistarea, esența tot ne scapă. O putem înțelege doar ca Micul Prinț – cu inima. Sfânta Tereza de Lisieux, intuind mult mai bine superficialitatea judecății umane, spunea că Isus nu a avut o moarte glorioasă, așa cum ne-am putea noi imagina. La fel și pentru ei. Vedem fețele lor solemne, înspăimântate sau calme, auzim ultimele lor cuvinte, dar restul e o tăcere în care numai credința ne poate purta.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.