Vlad Zografi: Asimetria Ponta – Iohannis

Print Friendly, PDF & Email

De la alegerile din ’90 n-a existat o discrepanță atât de mare între prezidențiabili. Totul îi aruncă în antiteză pe Victor Ponta și Klaus Iohannis, de la alcătuirea interioară până la parcurs, opțiuni, scopuri și exprimare – ceea ce explică idiosincrasiile accentuate față de unul sau față de altul și bizareria celor două confruntări televizate.

Vlad Zografi 1Victor Ponta este produsul pur, distilat până la esența ultimă a unui fel de a face politică: folosirea tuturor mijloacelor în acapararea puterii pentru protejarea mafiei care te susține. Sigur, nu e PSD-ul singurul partid care a practicat jocul ăsta, dar e cel care a făcut-o sistematic, fără să urmărească altceva, fără „deraieri” democratice, cu un cinism, un aplomb și o forță unice, odată ce poartă în codul său genetic moștenirea național-comunismului. E lesne de înțeles de ce PSD-ul l-a așezat pe Victor Ponta în frunte: trebuie să recunosc, este un produs remarcabil. Nu-i ușor ca, pus în fața unui plagiat limpede ca lumina zilei, să declari senin că regulile ghilimelelor erau altele acum zece ani. Orice om ar avea un mic recul, un tremur, ar ezita să spună o enormitate grav compromițătoare. Și sunt o mie de alte exemple.

M-am întrebat mereu de unde îi vine tăria asta imperturbabilă nu doar de a minți sfruntat, dar de a împinge dincolo de limite aberația. Nu e de-ajuns că a fost școlit în toate relele de Adrian Năstase, mentorul lui n-ar fi fost în stare de asemenea performanțe, el se cantona în aroganță și mințea neconvingător pentru că își punea o mască. Victor Ponta nu poartă nici o mască, e pur și simplu un mutant, un individ la care selecția PSD a dezactivat nu numai organul moral, dar și organul prin care te pui în cauză pe tine însuți, cel care te face să eziți pentru o clipă, să ai măcar vagi dubii. Nimeni nu putea apăra mai convingător o cauză malefică decât un mutant în stare să afirme răspicat că negrul e alb.

Klaus Iohannis, pe de altă parte, nu e un produs autentic al lumii noastre politice. El provine din administrație, iar faptul că nu are reflexe de politician versat e, în ochii unora, un avantaj, în ai altora, un dezavantaj. A avut pesemne ambiția de a-și testa limitele competenței organizatorice – și i s-a oferit prilejul să intre în PNL, unde juca rolul de pasăre exotică. Tocmai prezența lui atipică a devenit tentantă pentru niște politiceni în căutare de figuri necompromise. Și, în felul ăsta, s-a angrenat într-o mișcare asupra căreia nu avea controlul, navigând periculos în momente tulburi.

Ce-i reproșează Ponta este că nu face parte din acea specie de liberali care convin PSD-ului, aceia cu care împarte ambiguitatea interlopă. Notorietatea în alt plan decât cel strict politic l-a propulsat în politică – în fruntea PNL-ului, apoi în rolul de prezidențiabil. Și, odată ajuns aici, n-a dat semne că ar fi dispus la jocuri de culise, la aranjamentele cu care cei în mijlocul cărora se află sunt atât de obișnuiți. În ciuda insistenței obsesive cu care Victor Ponta vrea să-l lipească de alți politicieni, temeinic înnegriți în prealabil de propagandă, Iohannis e mai curând un candidat independent cu vederi liberale. Un candidat paradoxal în raport cu fauna de la noi.

S-a spus de multe ori, pe multe voci, că nu-l vedem pe „adevăratul” Iohannis, că „omul” nu se dezvăluie, că e rece, inert, ba chiar că nu se află nimic acolo, că e un om de paie. Nu știu la ce se așteaptă acei subtili psihologi – să facă cu ochiul, să dea numere lacrimogene, să cânte, să danseze și să se îmbete în public, să se confeseze primului venit, să-și pună o șepcuță pe care scrie „Mândru că sunt sibian”? Mi s-a întâmplat să petrec mai mult timp în Elveția, am întâlnit oameni care ocupau poziții înalte în politică, administrație sau societate, și trebuie să spun că nici unul dintre ei nu satisface exigențele psihologilor noștri. Erau pur și simplu oameni care își vedeau serios de treabă, foarte politicoși, dar mai curând reținuți – ceea ce nu înseamnă că aveau un deficit de personalitate. Dacă petreceai o seară la restaurant cu ei, se dovedeau cât se poate de umani, după ce se stabilea un contact favorabil puteau discuta deschis cu tine. În Elveția, un comportament ca acela la care se așteaptă criticii lui Iohannis ar fi considerat de prost-gust, mai rău, s-ar zice că individul își maschează în felul ăsta incompetența. Fiindcă acolo esențiale pentru un politician sunt competența și eficacitatea. Bănuiesc că în Germania lucrurile stau cam la fel – și eu unul nu văd un Iohannis gol pe dinăuntru sau șters, ci doar unul care aparține altei civilizații. O civilizație din care n-ar fi rău să deprindem și noi câte ceva.

Mie, dimpotrivă, personalitatea lui Ponta îmi dă fiori. Acolo văd într-adevăr ceva periculos, în spatele imaginii de fațadă: o ambiție patologică, în stare să inhibe reacțiile firești, și apetitul neverosimil pentru lingușeală. Dincolo de stupiditatea ei, lozinca „Mândru că sunt român” conține o doză de lingușeală la care e ciudat că românii nu prea reacționează. Fiindcă, altmiteri, dacă te întâlnești cu unul care te lingușește nerușinat, reflexul tău e să-l privești cu suspiciune și să-l eviți. Se pare însă că ce e valabil la nivel individual nu mai e valabil la nivel colectiv. Or, spre ghinionul lui, Iohannis nu e degrabă lingușitor, ca Ponta.

Și în planul faptelor cei doi stau foarte diferit. Isprăvile intelectuale ale lui Victor Ponta se reduc la un plagiat ordinar. Klaus Iohannis, din câte aflu, s-a dovedit a fi un bun profesor. Din performanțele de procuror ale primului n-au ieșit la iveală procese răsunătoare. Tot ce știu este că a avut legătură cu întâmplarea tragică în care un alt procuror s-a sinucis. Povestea lui Panait va rămâne probabil pentru totdeauna un mister, iar Victor Ponta afirmă că n-are nici o vină. Apoi, simbolice pentru activitatea sa politică sunt schizofrenia din declarațiile primului ministru–parlamentar, episodul MTO și teleprezența permanentă și logoreică – „vobește gura fără el” se zice în popor. Pe de altă parte, Klaus Iohannis este un bun primar al Sibiului. Nu e vorba numai că a reușit să-și impună orașul drept capitală culturală europeană, dar, vizitând Sibiul, am observat că treburile merg bine dincolo de fațadă, că acolo s-a muncit temeinic, gospodărește, parcă se respiră un alt aer. E drept însă că lucrurile astea nu le știu toți românii, și fără îndoială nu le-au aflat morții din Teleorman.

În planul comunicării diferența dintre cei doi e iar uriașă. Klaus Iohannis nu vorbește grozav – nici măcar după standardele exprimării laconice –, iar asta, cred, nu pentru că româna nu e limba lui maternă. Are un grai tărăgănat-ardelenesc, abrupt, îi lipsesc experiența și apetitul discursurilor. De multe ori simți că n-are chef să vorbească. I se pare că e suficient să facă o afirmație, care trebuie luată de bună fiindcă e om de cuvânt, și e pierdere de vreme să dea mai multe explicații. Pe de altă parte însă, nu există un divorț între cuvinte și fapte. În cazul lui Victor Ponta, lucrurile stau pe dos. Emite multe cuvinte pe unitatea de timp (dar are un vocabular mai sărac decât Iohannis), cu un aplomb uluitor. Vorbește despre orice, lăsând impresia că se pricepe la toate – de la afaceri mondiale la sport. Problema e că faptele contrazic la fiecare pas vorbele. Își proclamă patriotismul, dar, prin complicitățile sale dubioase, subminează interesul național. Își exhibă religiozitatea, dar, prin târârea Bisericii în campanie, batjocorește tot ce poate fi curat în credință. Se declară pro-occidental, dar mișcările lui contravin valorilor occidentale. Face elogiul unei justiții independente, dar încearcă pe ascuns s-o sugrume. Și altele, și altele. Faptele sunt negativul vorbelor.

Cele două confruntări televizate au fost, cum am spus la început, bizare. Iohannis n-a avut cifre la dispoziție – cifre care altminteri n-au nici o relevanță, dar dai impresia de seriozitate dacă-ți bombardezi adversarul cu ele, tehnică pe care Ponta a stăpânit-o perfect.

[…]

Dacă vezi transcrierea dialogului, Ponta iese în avantaj. Dar mai sunt lucruri care nu se citesc în text, ci apar doar în film: mimica, gestica, reacțiile. Prezența umană a lui Ponta a fost nulă – un robot telefonic, care n-a fost pus în încurcătură de vreun MTO. De partea cealaltă, am văzut un bărbat calm și politicos, cu o personalitate accentuată și în același timp reținută. Victor Ponta a apelat în permanență la tertipuri golănești – s-a băgat în vorbă imediat ce se lăsa tăcerea, ba chiar și atunci când Iohannis răspundea. A fost probabil sfătuit să fie cât mai prezent în discuție, să pară că el o conduce, să dea încontinuu verdicte despre calitățile preopinentului, să-i judece prestația. L-a înțepat mitocănește la fiecare pas pe Iohannis, și a făcut-o metodic, programat, sperând că în felul ăsta obține câștig de cauză. Habar n-am cum au privit telespectatorii, statistic vorbind, asemenea tertipuri. În calculele lui (și ale echipei) Victor Ponta a pariat pe orbirea publicului în fața golăniilor.

În general, campania dusă de Victor Ponta a pariat pe tot ce se poate găsi mai josnic la români: șovinism, intoleranță religioasă, gustul pentru măscări și abjecție. Contracanditatul lui e altfel – cu avantajele și dezavantajele de a fi altfel, de a evada din orizontul de așteptare pregătit de PSD. Dar alegerea nu e între doi oameni, ci între două lumi. Acum 150 de ani, elita politică românească a ales bine. Duminică trebuie să aleagă poporul.

Vlad Zografi

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.