Vladimir Timaneanu: Le socialisme qui venait du froid: 45 de ani de la invazia Cehoslovaciei

Print Friendly, PDF & Email

Motto: “Ce sunt sprancenele lui Brejnev? Mustata lui Stalin la un nivel superior” (banc din epoca)

Acum 45 de ani, trupele celor cinci state ale Pactului de la Varsovia (URSS, Bulgaria, Polonia, RDG si Ungaria) au ocupat Cehoslovacia si au impus abandonarea experimentului cunoscut sub numele de “socialism cu chip uman”. Mitologia revizionismului marxist primea o lovitura neiertatoare. Nimic nu-i deranja mai tare pe sacerdotii dogmelor ruginite decat cautarea “altui socialism”, diferit de cel “real”. Azi stim multe lucruri, dar atunci, pana la socul din august, plutea inca aerul imbatator al utopiei. Ceea ce s-a petrecut a fost acel dus rece pe care il descrie atat de bine profesorul Toma Pavel: “Dupa 1968 mie mi se parea evident ca esenta permanenta a acestor regimuri fiind minciuna (vom obtine…. am obtinut deja… etc.), va fi indeajuns ca aceasta minciuna sa fie public recunoscuta pentru ca legitimitatea lor sa dispara. Evaporarea, nu reforma, era destinul lor.”

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/the-soviet-invasion-of-czechoslovakia-45-years-later/

Acum cinci ani trupele ruse atacau Georgia. Nu spun ca a fost acelasi lucru, timpurile si motivatiile sunt diferite. Dar cred că există anumite constante ale comportamentului internaţional al Kremlinului, dincolo de profesiunile de credinţă ideologice. In multe privinte, doctrina Putin este o reluare modernizata a doctrinei Brejnev. Autoritarismul din interior a fost intotdeauna acompaniat de expansionism, de proiectie, la nevoie militara, a puterii in exterior. Reformatorii de la Praga sfidau dominatia imperiala sovietica si modelul politic totalitar, au primit lectia clasica: invazia. Singurii care au protestat in URSS au fost putinii, eroicii disidenti.

Brigandajul, dispreţul pentru drepturile naţiunilor mici, imperialismul şi expansionismul au fost şi rămân elemente-cheie ale unei direcţii extrem de influente din cultura politică a Rusiei. Să nu uităm, Stalin a fost el însuşi implicat în 1921 în anexarea unei Georgii (Gruzii) ce-şi visa o autonomie democratică. Dosarul gruzin a fost catalizatorul rupturii finale dintre Lenin şi cel ce avea să devină succesorul său. Pentru marxistul Lenin, Stalin nu era decât un odios satrap velicorus. Internaţionalismul bolşevic al perioadei „romantice“ s-a evaporat rapid. Politica externă sovietică a continuat linia ţaristă, de impunere a unei cât mai vaste sfere de influenţă şi de colonizare a statelor considerate ca aparţinând acesteia.

Mai întâi Revoluţia Maghiară din 1956, apoi Primăvara de la Praga, în 1968, au simbolizat mişcări de recucerire a suveranităţii statale şi a demnităţii civice. Timothy Garton Ash a vorbit despre un ciclu de 12 ani. Intr-adevar, scanteia s-a aprins din nou la Gdansk, in 1980. Născute in mare masura, dar nu exclusiv, din ceea ce s-a numit revizionismul marxist – un curent intelectual marcat de deziluzia faţă de atrocităţile staliniste – aceste straduinte emancipatoare s-au întâlnit cu contraofensiva panicată a unei nomenklaturi pentru care asemenea „devieri“ erau absolut intolerabile. Cum ar fi putut un Brejnev, un Suslov sau un Kosighin, indivizi crescuţi şi formaţi sub Stalin, să accepte chemarea la pluralism, conţinută în dinamitardul „Manifest al celor două mii de cuvinte“, scris de romancierul Ludivk Vaculik şi publicat la Praga în vara anului 1968? Cum ar fi putut liderul est-german Walter Ulbricht accepta desfiinţarea cenzurii şi constituirea de cluburi civice independente?

Ceea ce se petrecea la Praga era exact opusul socialismului de cazarmă (Panzerkommunismus) practicat de Kremlin şi de vasalii săi necondiţionaţi. Pentru Kremlin, spre a relua editorialul “Pravdei” din 21 august 1968. conducatorii de la Praga erau “grupul oportunist de dreapta al lui Alexander Dubcek, Josef Smrkovsky si Oldrich Cernik” (pravaia oportuniceskaia grupirovka). Era proclamata doctrina Brejnev a suveranitatii limitate.

Într-un faimos discurs, Ceauşescu a condamnat invazia, dar nu a îmbrăţişat nicicum reformele radicale. Destalinizarea de la Bucureşti a rămas un deziderat utopic, o făgăduinţă trădată. Dar acel discurs a reprezentat momentul de suprema glorie al liderului de la Bucuresti, singura clipa din cariera sa cand s-a bucurat de o reala popularitate. Din nefericire pentru tara si, in final, pentru el insusi, n-a inteles ca un desantat cult al personalitatii nu inseamna patriotism si ca prigonirea gandirii libere nu echivaleaza cu independenta nationala. Aveam atunci 17 ani, citeam cu pasiune revista “Les lettres francaises” unde Aragon si Pierre Daix, desteptati din somnul dogmatic, publicau texte ale intelectualilor anti-stalinisti din Cehoslovacia (Eduard Goldstucker, Pavel Kohout, Ivan Klima, Ludvik Vaculik, Vaclav Havel, Milan Kundera, Ivan Svitak, Jiri Dienstbier, Karel Kosik). Merita amintite cateva lucruri: Romania nu a fost invitata la summit-ul Pactului tinut la Dresda in martie 1968; tot in martie 1969, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Ceausescu, Paul Niculescu-Mizil, membru al Prezidiului Permanent si secretar al CC, parasea sedinta peegatitoare de la Budapesta a unei conferinte mondiale a partidelor comuniste, in semn de protest impotriva atacurilor proferate la adresa PCR de secretarul general al PC din Siria, Haled Bagdash; in acelasi martie fierbinte din punct de vedere politic, avea loc revolta studentilor de la Universitatea din Varsovia, reprimata fara mila, si se intensifica propaganda antisemita din acea tara; in aprilie, generalul Charles de Gaulle vizita Romania; in mai, avea loc revolta studentilor parizieni; in pofida declaratiilor de sustinere pentru Dubcek, presa din Romania nu a publicat integral Progamul de actiune al PC din Cehoslovacia din aprilie 1968.

Din cate stiu, nu s-a suflat o vorba despre “Cele doua mii de cuvinte”, manifestul pentru accelerarea democratizarii lansat de scriitorul Ludvik Vaculik in iunie, text care i-a infuriat peste masura pe sovietici si pe aliatii lor. Dar, dupa invazie, “Scanteia” a reprodus integral discursurile rostite la revenirea de la Moscova de primul secretar Dubcek, premierul Cernik si presedintele Adunarii Nationale, Smrkovsky. Tin minte ca acesta din urma a oferit o analiza extrem de dura a interventiei, in pofida situatiei imposibile in care se afla Cehoslovacia in acel moment. Veteran comunist, Smrkovsky fusese inchis in anii stalinismului radical. Este de amintit ca, imediat dupa invazie, Ceausescu a purtat convorbir cu doi exponenti ai reformatorilor de la Praga, aflati in concediu in Romania (vicepremierul Ota Sik si presedintele Comitetului Planificarii, Frantisek Vlasak), lucru infierat intr-un agresiv comunicat al agentiei TASS. De asemenea, s-a intalnit cu Tito si a discutat chestiuni presante legate de riscul unei interventii militare sovietice in Romania. In ochii Occidentului, dar si ai partidelor comuniste vestice, in special cele italian, francez si spaniol, Ceausescu facea figura de maverick.

Parintii mei aveau prieteni apropiati intre reformatorii de la Praga. Matusa mea, Cristina Luca, luptase in maquis impreuna cu Artur London, condamnat in procesul Slansky, socrul lui Pierre Daix. London locuia la Paris, dar mentinea contacte permanente la Praga in cercurile anti-staliniste. Cartea lui London, “L’Aveu” despre angrenajul kafkian al proceselor staliniste (Cristina o avea cu dedicatia autorului) a contat enorm in radicalizarea discursului anti-totalitar, atat in Est cat si in Vest. A urmat apoi filmul lui Costa Gavras, cu Yves Montand si Simone Signoret, analizat de Ioan Stanomir intr-un excelent articol aparut pe platforma LaPunkt. PCF a reactionat furibund la film, spunand, prin “L’Humanite” ca o carte anti-stalinista a fost transformata in propaganda anticomunista. Ca atatia dintre prietenii mei, speram ca Romania va merge pe o linie a liberalizarii interne, a reformelor si deschiderii spre Vest. Reabilitarea lui Patrascanu in aprilie 1968 si condamnarea interventiei din august ne-au facut stimulat aceste iluzii. Ne-am inselat amarnic. Au venit tezele din iulie 1971, noul inghet. Ceausescu a continuat sa se pretinda un fel de eurocomunist, dar era doar un camuflaj retoric pentru tot mai gotescul sau cult.

Faptul că Alexander Dubcek şi camarazii săi propuneau un „socialism cu chip uman“ poate părea astăzi un vis don-quijotesc, dar la vremea aceea era o opţiune ce părea realizabilă. Astăzi ştim că ele aveau să eşueze tragic, dar înainte de invazia din august lucrurile nu erau prestabilite. Nu există un determinism istoric absolut, nu există condiţionări fatale. Dimpotrivă, iniţiativa umană poate genera situaţii inedite, obligându-i chiar şi pe cei mai înverşunaţi dogmatici la anumite concesii.

Ceea ce s-a petrecut în Cehoslovacia a fost finalul unei viziuni sufocante despre ceea ce înseamnă socialism. A fost un efort de de-totalitarizare, o încercare de a rupe cu bolşevismul în favoarea unui alt model de societate, în care drepturile omului să nu mai fie călcate în picioare. Între ianuarie şi august 1968 s-a produs scindarea conducerii de partid: pe de-o parte a existat grupul condus de Alexander Dubcek, premierul Oldrich Cernik, preşedintele Adunării Naţionale Josef Smrkovsky (veteran comunist, fost deţinut politic în anii ’50) şi preşedintele Frontului National, Frantisek Kriegel. Acesta din urmă, de profesie medic şi fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, a fost singurul care a refuzat să semneze protocolul capitulard de la Moscova, impus de sovietici după ocuparea ţării. La polul opus, obsedaţi de pierderea monopolului puterii, acţionau din umbră, dar persistent, oamenii sovieticilor: liderul comunist slovac Vasil Bilak, secretarul CC Alois Indra, cadristul Milos Jakes şi alţii de aceeaşi factură. După august 1968, aliaţi cu cameleonul politic Gustav Husak, aceşti trădători ai Cehoslovaciei au fost arhitecţii sinistrei politici de „normalizare“. Dubcek, Cernik, Smrkovsky, Kriegel si atatia altii au fost exclusi din partid.

Intervenţia militară a produs un seism în rândurile mişcării comuniste mondiale. Hegemonia moscovită s-a văzut confruntată cu o irezistibilă tentaţie centrifugă. Ultima conferinţă mondială a partidelor comuniste a avut loc la Moscova în iunie 1969 şi a consacrat falimentul irevocabil al centrului sovietic. În noiembrie 1968, la Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Brejnev a formulat explicit infama doctrină a suveranităţii limitate.

Exact în acea perioadă a prins fiinţă strategia eurocomunistă, situată la antipodul a ceea ce Sartre a numit le socialisme qui venait du froid: renastea vechea schisma dintre marxismul occidental si cel sovietic, era respins mitul veşted al dictaturii proletariatului şi se promitea, încă o iluzie, o cale radical diferită spre socialism. Înfrângerea Primăverii de la Praga a constituit năruirea amăgirii că schimbarea decisivă poate veni din interiorul sistemului, ca un fel de dar al nomenklaturii „luminate“. Anii următori au probat, dimpotrivă, că sovietismul era incurabil bolnav şi că prăbuşirea sa era inevitabilă.

PS: In “Lumea secreta a nomenclaturii” am povestit despre cum am trait acel an. Cel mai bun prieten al meu era Haralambis Angourakis, coleg de liceu, nascut in ianuarie 1951. Tatal sau fusese membru al CC al PC din Grecia (KKE), redactorul sef al revistei teoretice “Neos Kosmos”. Murise intr-un straniu accident la Otopeni, in noiembrie 1967. Hara, cum ii spuneam noi, ma tinea la curent cu luptele intestine din acel partid, lupte care implicau si PCR. In ianuarie a avut loc la Budapesta Plenara a XII-a a CC al PCG, s-a produs scindarea. Haralambis a plecat definitiv in RDG impreuna cu mama si sora sa in august. Evanthia Angourakis lucra la postul de radio “Vocea adevarului” al PCG care emitea de la Bucuresti. Radio-ul s-a mutat la Leipzig. Nu intru in detalii, a facut un doctorat in astrofizica la Dresda, s-a intors in Grecia, azi este europarlamentar din partea KKE, nu ne-am revazut din 1978, nu avem relatii. Citeam presa comunista din Vest (se putea cumpara la faimoasele puncte de difuzare, langa Banca Nationala, langa cinematograful “Patria” si in spatele Salii Palatului, langa magazinul “Adam”).

Faceam franceza in particular cu doamna Christiane Herscovits-Paruit, mama lui Alain Paruit, marele traducator. La ei in casa l-am vazut la televizor pe de Gaulle, grandios si grandilocvent, tinand unul din speech-urile din timpul vizitei in Romania. Incepusera tulburarile de strada la Paris, repoerterii francezi care il acompaniau citau, hilar, proverbul romanesc “Le pays brule et la baba se peigne”. Imi amintesc duminica din aprilie cand “Scanteia” a publicat discursul lui Ceausescu despre reabilitarea lui Patrascanu. Imi amintesc ziua de 21 august, tin minte perfect tonul si cuvintele lui Ceausescu. Pana si parintii mei, care nu aveau motive sa-l indrageasca, au fost convinsi ca spusese ce trebuia spus. La fel matusa si unchiul meu, Mihail Boico, prietenii apropiati, doctorul David Salzberg, inginerul Carol Neumann (venea la noi duminica dimineata) si altii. Cateva zeci de tineri s-au strans sa protesteze in fata Ambasadei URSS pe soseaua Kiseleff. Intre acestia, din cate am auzit, Valentin Ceausescu. Dupa cateva zile, Nicolae Ceausescu a mers la Brasov, a tinut un discurs menit sa-i calmeze pe sovietici. Nu doar la Praga, dar si la Bucuresti incepuse “normalizarea”…

Versiune largita a articolului aparut in editia online a revistei 22:

http://www.revista22.ro/le-socialisme-qui-venait-du-froid-45-de-ani-de-la-invazia-cehoslovaciei-30088.html

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.