Bolsevic pana in maduva oaselor, Gheorghe Gheorghiu-Dej (noiembrie 1901-martie 1965) a fost principalul artizan al sistemului stalinist din Romania. Lipsit de cultura marxista, un autodidact inteligent, dar un leninist desavarsit prin instinct, Gheorghiu-Dej a lasat in urma o mostenire insangerata, plina de intrigi, vendete, persecutii si crime in masa. Principiul sau calauzitor era cel bolsevic: “care pe care”.
In 1956, Dej spunea ca Imre Nagy, liderul Revolutiei Maghiare “ar trebui spanzurat de limba”. Canalul Dunare-Marea Neagra, proiectul faraonic initiat de Dej spre a-i face placere lui Stalin, a fost groapa comuna a elitelor politice si intelectuale romanesti. Era gelos, complexat, neindurator. Suporta intelectualii doar cand acestia il ascultau orbeste si il venerau (Traian Savulescu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, Athanasie Joja, Ilie Murgulescu, Constantin Daicoviciu, chiar G. Calinescu). Nu se pretindea omniscient precum favoritul si urmasul sau, Nicolae Ceausescu.
Se bizuia pe activistii specializati in domeniile pe care le supravegheau; Rautu in ideologie, Gaston Marin in economie, Draghici in teroare, Ceausescu in dosare de cadre. Razbunarile lui Dej erau ciudate. A avut conflicte dure la Targu-Jiu cu Alexandru Iliescu, a aranjat excluderea acestuia din partid. Ceea ce nu l-a impiedicat sa accepte, ba chiar sa patroneze, ascensiunea politica a fiului adversarului sau, Ion Iliescu. Suntem in Negruzzi? Suntem in tragediile istorice ale lui Shakespeare? Suntem in “Boris Godunov”?
Cand simtea ca un subaltern misca in front, Dej reactiona cu viclenie de felina. Asa a facut cu Iosif Chisinevschi cu care parea sa aiba relatii fraterne si pe care l-a nimicit politic. L-a facut “Erou al Muncii Socialiste” in 1956, l-a felicitat si l-a imbratisat cordial cand a implinit 50 de ani, dar, in culise, i-a pregatit umilirea definitiva si eliminarea la Plenara din iunie 1957. Vechiul camarad, cel care se credea “creierul partidului”, devenea peste noapte “Ioska sforarul”. A chemat-o pe Liuba si i-a spus ca daca divorteaza de Ioska o face “prima tovarasa a tarii”. Cum vechea comunista a refuzat, a devenit si ea tinta atacurilor propagandei dirijata de Rautu. Anul acesta Liuba Chisinevschi ar fi implinit 100 de ani. Cantecele lui Jean Moscopol despre Dej, Liuba si Groza au captat perfect mizeria, turpitudinea, infamia, abisul moral al acelor timpuri.
http://webcache.googleusercontent.com/search?hl=en&gs_sm=s&gs_upl=3922l12032l0l13954l21l19l1l8l9l0l453l2344l2-3.2.2l7l0&q=cache:KYPMCOFGLeQJ:http://www.trilulilu.ro/lauvoi/1068be5d0789a9+jean+moscopol+liuba&ct=clnk
Rivalitatea personala cu Lucretiu Patrascanu s-a soldat cu asasinarea acestuia in urma unei inscenari judiciare. Erau doua sabii intr-o teaca si una din sabii a distrus-o pe cealalta. Pe Ana Pauker, alta comunista fanatica, a lichidat-o politic in iunie 1952, desi nu existau probe ca Ana ar fi incercat sa-l inlature. Simpla ei prezenta in Biroul Politic si in Secretariat, cu autoritatea ei in miscarea comunista mondiala, dar mai ales gratie relatei speciale cu Molotov, il inhiba. Degeaba ii spunea Ana Pauker “Ghitus”, soarta ei era pecetluita, inclusiv si mai ales cu aprobarea lui Stalin (am stat de vorba pe acest subiect cu Tania Bratescu, fiica Anei, dar si cu fostul meu coleg de clasa, nepotul infiat de Dej, Ghita Gheorghiu).
A fost un comunist inflexibil, lipsit de ezitari ori remuscari, un stalinist de tipul Rakosi, Ulbricht, Cervenkov, Thorez sau Novotny, a carui despartire de Moscova a reprezentat de fapt sansa supravietuirii sale politice in conditiile dezghetului hrusciovist de dupa “Raportul Secret” (februarie 1956). Am scris pe larg despre personalitatea sa, despre cariera sa in secta ilegala comunista si despre responsabilitatea sa in actiunile criminale de dupa 1944, in cartea mea “Fantoma lui Gheorghiu-Dej” (Humanitas, 2008). Autocratul stalinist din Romania stia foarte bine cum se ajunge de la autocritica la autoduba si in final la autopsie, spre a relua cuvintele cantecului lui Jean Moscopol, era specialist in a organiza pentru tovarasii si tovarasele sale care “deviau” asemenea “excursii”:
Pentru Gheorghiu-Dej si membrii echipei sale, mitul grevelor muncitorilor ceferisti si petrolisti era unul menit sa le fondeze si sa le intareasca pretentia de a fi exponentii proletariatului romanesc. Ascensiunea grupului Dej a fost de fapt una prin care periferia a castigat batalia impotriva celor care se aflau, gratie relatiilor privilegiate cu Moscova ori vechimii in miscarea comunista, pe pozitii mai influente ori mai vizibile. Tema este insa mai larga si priveste relatiile dintre Dej si ilegalisti ori, si mai profund, deficitul cronic de legitimitate in structurile supreme ale comunismului romanesc.
Liderul PCR/PMR s-a simtit mereu vulnerabil la acest capitol. Impreuna cu acolitii sai care formau „grupul din inchisori”, Dej detesta pretentiile unor Dumitru Petrescu, Constantin Doncea ori Gh. Vasilichi de a fi priviti ca adevaratii eroi ai momentului februarie 1933. Cei trei, ca si Vasile Bagu ori Pavel Stefan (acesta fusese casatorit cu Elena Pavel, „eroina a clasei mmuncitoare”, sora Victoriei Foris), erau, in momentul grevelor, activisti comunisti. Dej abia intrase in partid, nu avea o pozitie de conducere. Ulterior, fostul responsabil al PCdR pentru Bucuresti, Gh. Stoica, avea sa rescrie istoria, mai ales la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, incercand sa repicteze portretul revolutionar al lui Gheorghiu-Dej si sa-l prezinte drept strategul „marilor batalii de clasa”.
Un moment-cheie l-a reprezentat Plenara CC al PMR din iunie 1958 cand s-a declansat vanatoarea de vrajitoare imptriva ilegalistilor acuzati de fractionism. Intre altii, au fost stigmatizati Doncea si Petrescu. Primul fusese membru supleant al CC al PMR si presedintlele Comitetului de Stat pentru Colectari. Petrescu fusese seful Directiei Organizatorice, ministrul finantelor, vicepresedinte al Consiliului de Ministri. In mod cert, ca si petrolistul Vasilichi, fusesera, cel putin cat Dej, in fruntea grevelor. In plus, evadasera din inchisoare, aveau titluri de glorie din timpul Razboiului Civil din Spania (Doncea) si din maquis (Vasilichi). Doncea si Petrescu petrecusera anii razboiului in URSS. Puteau invoca faptul ca facusera parte din aparatul politico-militar ajuns in tara odata cu Armata Rosie. Vasilichi, mai prudent, a stiut sa stea de-o parte, nu s-a implicat in conversatiile private organizate de fratii Genad. Membru al Biroului Politic la Congresul de unificare din februarie 1948, a ramas in CC pe tot parcursul epocii Dej, vegetand ca presedinte al UCECOM. Descris ca un autodidact inteligent, mai putin oportunist decat multi dintre camarazii sai, Vasilichi nu s-a angajat in luptele pentru putere.
In anii lui Dej, mitul luptelor din 1933 era esential pentru educarea politica a pionerilor si utemistilor, se organizau vizite, adunari comemorative. Un cantec din epoca evoca „sangele lui Roaita” care „cheama-n zare/Spre culmile ce-avem de cucerit”. Pe urma, „martirul Vasile Roaita” a carui “inima cheama-n zare/Spre culmile ce-avem de cucerit” a fost complet uitat. Dej era liderul necontestat al Partidului, adulat de membrii “nucleului leninist” (Apostol, Maurer, Borila, Draghici, Bodnaras, Ceausescu, Moghioros, Rautu, Chivu Stoica, Salajan,Coliu). Partidul, la randul sau, era „parintele cel drag” care “in vremuri grele/ In lupte ne-a condus si ne-a fost scut./De-am sangerat, in rosul din drapele/Ard inimile celor ce-au cazut”. Langa lider, multa vreme pe post de secund, alt ceferist, Chivu Stoica. Incult si vindicativ, dar obedient, servil si loial in raport cu „monarhul de drept dialectic” (spre a relua sintagma lui Belu Zilber). Cine contesta rolul lui Dej, platea prin excludere din partid (Doncea, Petrescu, Ovidiu Sandru, fratii Genad, Vasile Bagu) ori chiar arestare (generalul Eremia, Grigore Raceanu).
Invesunatul dogmatic stalinist Mihail Roller a facut greseala sa stranga la Institutul de Istorie al PMR marturii, inregistrate pe banda de magnetofon, ale unor ilegalisti, intre care unii fosti ceferisti. Dej nu aparea in aceste amintiri drept arhitectul tuturor victoriilor, era redus la statura de unul dintre conducatorii grevelor, poate chiar nu cel mai important. Isteroidul Roller a fost acuzat ca a patronat aceasta tentativa de a submina prestigiul liderului suprem. N-a putut suporta criticile acerbe si s-a sinucis. Era exact ce aveau nevoie Dej si Leonte Rautu, supremul zbir al propagandei, pentru a face din Roller tapul ispasitor pentru campaniile anti-culturale si anti-patriotice din anii stalinismului dezlantuit.
Ajuns la putere in martie 1965, Nicolae Ceausescu intindea o ramura de maslin catre ilegalistii prigoniti de Dej. Peste doar doua luni, au fost anulate hotararile Plenarei din iunie 1958. A inceput o alta rescriere a istorie PCR, de data aceasta in interesul noului lider. Le roi est mort, vive le roi. Ilegalistii (multi dintre ei) traisera cu teama in anii lui Dej, erau deci gata sa salute reabilitarile initiate de Ceausescu. Grevele din 1933 paleau ca semnificatie, dispareau ca referential simbolic legitimator. Doncea, Petrescu, Pavel Stefan, Ofelia Manole, Ileana Raceanu (vaduva lui Bernath Andrei, ucis de Gestapo la Rabnita in 1944, sotia lui Grigore Raceanu), Vasile Bagu, erau reabilitati, dar numai Petrescu dintre fostii ceferisti a capatat o pozitie influenta in conducere. S-a stins rapid din viata, deci practic nu a contat in ceea ce se urzea la varf: monopolizarea completa a puterii de catre o clica din jurul lui Ceausescu, dominata de lider si de sotia sa. Steagul partidului continua sa fluture, amintind „de grele lupte proletare ce-n cant de slava se aprind”, dar dispozitivul legendelor oficiale isi schimbase continutul si obiectivele.
[...]
Vladimir Tismăneanu
