Vladimir Tismăneanu: Intrigi, crime, rani deschise: Comunismul grec si tenebrele staliniste

Vladimir Tismăneanu

Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete in dulap. Istoria acestei formatiuni, ca si actiunile sale prezente, vorbesc despre un atasament nedezmintit fata de miturile staliniste. Nu stiu vreun alt partid care sa se manifeste mai virulent impotriva globalizarii, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pietii libere. In conditiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fara limite, al refuzului demagogic de a plati datoriile si al acceptarii conditiilor FMI. Retorica sa belicos- inflamatorie ramane indatorata celor mai penibile clisee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cat de anacronic, pe atat de contraproductiv. Originile acestor mentalitati se afla in cultura politica a acestui partid, in sectarismul sau visceral, in anti-intelectualismul frenetic si in autoritarismul niciodata abandonat. PCG si-a folosit influenta mediatica si din mediile academice stangiste pentru a impiedica analizele demistificatoare privind rolul sau in anii Razboiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricarei opozitii, atat in tara cat si in exil. Nu trebuie prea multa imaginatie pentru a sti ce s-ar fi intamplat in Grecia daca, in 1949, comunistii reuseau sa ajunga la putere. Lagarele de concentrare functionau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decat al celorlalti stalinisti est europeni.

O carte recenta (“Marturisiri dintr-o calatorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal in Grecia, a rascolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub sapte peceti. Nascuta in 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a incetat din viata in 2009. A fost, cum se spunea in mediile comuniste, tovarasa de viata a unuia dintre cei mai celebrati martiri ai stangii elene si internationale, miltantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzatia de tradare de patrie, in martie 1952. Picasso l-a nemurit in faimosul portret al omului cu garoafa, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria in care locuiau refugiati greci i-a purtat numele, asemeni unei strazi centrale din Bucuresti. In “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postuma a celei care a fost de facto vaduva lui Beloyannis, o declaratie zguduitoare de ruptura cu familia politica a comunismului grec si cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui impuscat acum aproape sase decenii. Reactiile furibunde ale stangii comuniste la adresa cartii demonstreaza ca la atatia ani de la sangerosul razboi fratricid pasiunile raman nedomolite, iar adevarul continua sa se afle sub asediu. In procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost si ea condamnata la moarte, dar sentinta a fost comutata intrucat era mama unui copil de numai sapte luni. Au urmat ani lungi de inchisoare si deportare in lagarele de pe insule. In chip ironic, singurul judecator din Tribunalul Militar care a votat impotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tanarul ofiter Gheorghios Papadopoulos, cel care, in 1967, avea sa devina liderul juntei de la Atena. Peste ani aveam sa citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viata dictatorului grec, despre dragostea nevrotica dintre ziarista italiana si acel vesnic revoltat, un strigat impotriva oricarui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era in ultima faza a bolii ce avea sa o rapuna curand, o combatanta fragila, devenise tinta celor care candva nu conteneau sa o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profetii corectitudinii politice, fusese excomunicata, blamata pentru “rasism” si “extremism”. Era acuzata ca se”vanduse” lui Berlusconi, ca tradase idealurile Rezistentei antifasciste in care luptase candva ea insasi. Primea obscene telefoane nocturne, amenintari repugnante, numai pentru ca indraznise sa spuna ce crede…

Stiam inca din adolescenta multe despre cultura politica a comunismului grec, m-a interesat din ratiuni intelectuale si personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistentei din Grecia de Andre Kedros (scriitor de stanga, legat de avangarda, nascut in Romania cu numele Virgil Solomonidis). Cand aveam 19 ani am citit editia franceza, aparuta la Edistions de Minuit, a acelei carti blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukacs. Prefata era scrisa de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile carti despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxistilor eretici greci de catre oamenii Moscovei. Ascultasem de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis in interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cantece de acelasi Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

[...]

Am descoperit similitudini socante cu experienta comunismului romanesc, inclusive dimensiunea bizantinismului, permanenta intrigilor la varf, obsesia fractionismului si atitudinea evlavioasa in raport cu Stalin si URSS. Am aflat despre prezenta la Bucuresti, in anii 50, a intregii conduceri din exterior a PCG, inclusive a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. In acea perioada, Zahariadis impreuna cu acolitii sai, sprijiniti direct de Securitatea romaneasca si de Sectia Internationala a PMR (condusa de Ghizela Vass) au organizat prigoana impotriva unor militanti acuzati de titoism si alte asemenea pseudo-crime. Intre acestia, redactorul-sef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat in pivnita casei in care locuia Zahariadis pe strada Gradina Bordei, intemnitat si lichidat de Securitate in Romania), Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscuta femeie din conducerea stangii elene, sotia lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis si cati altii. Baietii lui Roussos au mers la Liceul “Caragiale” din Bucuresti.

Adevarul istoric este ca PCG a urmarit sa intemeieze o “democratie populara”, deci un sistem totalitar de tip est european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotantii lui Zahariadis, se mandrea intr-un raport trimis la Moscova ca in a doua faza a Razboiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanti trotkisti au fost executati de politia secreta comunista (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzati de “subversiune contra-revolutionara” despre care a scris Orwell in “Omagiu Cataloniei”, era pus in practica acum in Balcani. Teroarea era considerata o arma justificata impotriva “reactiunii monarho-fasciste”, a “agentilor” si”sabotorilor”. Printre victime se numarau toti cei care indrazneau sa puna sub semnul intrebarii strategia grupului Zahariadis, de la seful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratica Greaca). Am citit cu fascinatie, prin anii 70, exemplarul”numai pentru uz intern” al traducerii romanesti a cartii lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a imprumutat-o colega mea Nadia Badrus). Imi amintesc prefata scrisa de unul dintre cei mai inteligenti politologi neo-marxisti din acei ani, el insusi exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. In acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atragea atentia asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revolutionara “de jos” si maniacalul control exercitat de aparatul stalinist., dintre guerrillele lui Velouchiotis si Markos, pe de o parte, si instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte si oras ca epicentre ale actiunii etc Ca si in Spania Razboiului Civil, ca si in America Latina in anii 60 si70, era vorba de doar de rivalitati personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revolutiei.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminenta familie intelectuala, a studiat filosofia, a luptat in rezistenta anti-nazista si apoi in Razboiul Civil (de fapt in cele doua razboiaie civile). Cartea de amintiri se ocupa de doua subiecte esentiale, pe langa tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. In primul rand, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trasatura impartasita cu acela din Romania). Apoi, Elli Pappas il acuza pe Zahariadis ca l-a trimis deliberat pe Beloyannis sa moara pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern intalnit si in alte partide comuniste, inclusiv in cele din Spania si Portugalia, ca sa nu mai vorbesc despre relatiile stranii dintre Castro si Che Guevara care ar putea explica sustinerea de catre Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperata nevoie dupa infrangerea dezastruoasa din 1949. Mai mult chiar, desi sanctificat, Beloyannis erasi tapul ispasitor pentru politica inepta a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas isi amintea de cuvintele indurerate si amare ale lui Beloyannis: “Si cand te gandesti ca vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se stie, linia partidului este intodeauna “justa”, doar indivizii pot comite erori, actiuni pentru care trebuie sa plateasca, la nevoie cu viata. Cea mai importanta lectie a cartii lui Elli Pappas, consonanta cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legata de efectele funeste ale psihologiei de secta in care devotamentul “prerinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.

Militantii au fost educati sa indeplineasca orbeste poruncile “statului major al revolutiei”. Chiar in inchisori domnea aceiasi disciplina morbida, aceiasi supunere fara murmur a minoritatii fata de majoritate, a activistilor de la baza in raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, sotia lui Zahariadis a revenit la numele de fata; sotia unui cadru denuntat ca revisionist, dar reabilitat, si-a reluat numele de casatorie. Idealismul mult trambitat de propaganda comunista ascundea de fapt obedienta si carierism, ambele justificate in numele unor presupuse scopuri superioare, un adevar gnostic stiut doar de sacerdotii din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca si pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicatia consta in religia seculara, in mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al sperantelor, incarnare a zorilor care canta: “Tinerii la sfarsitul secolului douazeci nu pot intelege relatia pe care o avea un comunist in anii 40 cu Partidul. Era in chip limpede o relatie metafizica. Parerea mea personala era ca a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umana. Era o pedeapsa mai aspra decat condamnarea la moarte”.

Pappas a scris aceasta carte ca avertisment pentru tanara generatie de comunisti din Grecia. Din pacate, cuvintele ei au fost si sunt ignorate. Incercand sa indeplineasca indemnul lui Beloyannis de a trai pentru fiul lor si pentru a se razbuna pe cei care i-au tradat, Elli Pappas a scris o carte esentiala despre cosmosul mental si marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet si inchis, idealist si metafizic, o forma ierarhica de organizare bazat pe societatile asiatice, teocratice, patriarhale si platonice”. PCG a denuntat cartea in termini vitrolici inca inainte de aparitie. In “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei comunismului grec, se intreba de ce n-a parasit Elli Pappas partidul, chiar dupa ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a vazut ca “usa inchisorii fusese de-acum deschisa si ca tot ce avea de facut era sa o impinga usor si sa iasa”. Raspunsul Mariei Margaronis merita citat, pentru ca este intr-un fel legat de explicatiile unui Belu Zilber privind pariul sau existential comunist, sustinerea acordata fara rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba asadar de persistenta trecutului si de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate si supunere care a fost comunismul grec, forjat in timpul rezistentei fata de un ocupant strain, intarit de experienta represiunii, conservat precum in chihlimbar de lunga absenta a unui spatiu deschis pentru discutie politica”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cat se poate de pertinenta, aplicabila si in discutiile despre traumele post-dictatoriale din alte tari, inclusiv Romania: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni sa o spun, tema adeziunii totale la miscarile revolutionare de masa este una dintre cele mai importante din psihologia politica moderna. Aceste pasiuni, rationalizate drept axiome stiintifice, se hranesc din incertitudini si resentimente, din anxietati si invidii istorice, dar si din instincte egalitariste si colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea fortelor liberalismului antitotalitar si continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gandire si pe dubla morala. Aici rezida originea raului reprezentat de ceea ce ganditorul Kostas Papaioannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat si a justificat totalitarismul de tip bolsevic.