Vladimir Tismăneanu – Izbânda intelectuală si psihologia subteranei: H.-R. Patapievici despre războiul civil româno-român

Print Friendly, PDF & Email

Se spune ca nimic nu reuseste mai bine decat reusita. Asa stau lucrurile cand traim in normalitate. De ani de zile, insa, dreptul la normalitate, cum il numeste N. Manolescu, este contestat. Sudalma, minciuna, agresiunea verbala, pamfletul vituperant, chiar obscen, injuria sordida, tin loc de argument rational. Opera lui Horia Patapievici este una solida, originala si de natura sa inspire gandirea neinregimentata, opusa incolonarii de turma. Filosoful este un neostenit soldat al libertatii. Ii repugna societatea inchisa, tiraniiile de orice fel, utopiile constrangatoare.

Sa amintesc aici ce a insemnat revista “Idei in dialog” si cat de mult ii ducem lipsa? Actiunea sa intelectuala pe linia Institutului Cultural Roman este una de veritabila zidire dupa cele mai riguroase criterii ale nepartinirii, ale sincronismului si ale deschiderii axiologice. Nu o fundatura autarhica, ci o lucrare dinamica si integratoare. In loc sa fie pretuit pentru aceste impliniri, este, iata, hulit. Nu de multi, de putini. Multi sunt insa cei care, stiind ce-a facut si ce face Horia, prefera sa taca, sa chicoteasca prin unghere obscure, sa tolereze infamia. Tacerea in raport cu asemenea miselii se numeste complicitate.

Nu e vorba nicidecum de ceea ce unii se grabesc sa eticheteze, cu satisfacuta si malitioasa superbie, drept “auto-victimizare”. Faceti o cautare pe internet cu numele lui Horia Patapievici si veti concede ca asa stau lucrurile. O armata de anonimi nu se invrednicesc, se pare, decat cu asemenea mizerii. Indivizi care nu pot iubi, nu stiu sa admire, dar care exulta cand e vorba de a jigni, de a macula, de a umili, de a injosi, de a lapida simbolic un intelectual. Nu cred ca Horia Patapievici este unul dintre oamenii cei mai detestati din Romania. Sute de timisoreni au mers sa-l auda, sa-l vada. Un numar infim de emisari ai neantului valoric au organizat o jalnica “demonstratie”. Din nefericire, asemenea istericale marginale sunt prea repede mediatizate, iar vocile majoritatii normale sunt ignorate. Acestea sunt insa cele care conteaza, nu cele ale falsificatorilor de sensuri, de citate, de valori. In subterana e bezna. Horia Patapievici traieste sub semnul nobilei lumini a spiritului.

Public mai jos fragmente din interviul acordat de H.-R. Patapievici jurnalistei Melania Cincea de la publicatia timisoreana “Timpolis”. Este vorba de un text care demonteaza cu maxima precizie mecanismele minciunii, gramatica ponegririi, sofismele care ajung sa legitimeze cele mai dezgustatoare calomnii. Nu exista niciun argument, am mai scris-o, care sa justifice atacurile huliganic-rasiste. Cei care spun ca H.-R. Patapievici “plateste” acum pentru ca nu a devenit un critic al lui Traian Basescu mint. Opera lui Horia Patapievici a fost denigrata inca din anii 90, deopotriva de fundamentalistii patriotarzi, de maniacii ortodoxisti si de corifeii corectitudinii politice. Cum a scris candva ganditorul politic Albert Hirschman, urile comune duc la concubinaje stranii. Ceea ce s-a intamplat insa in ultimii ani a fost preluarea si chiar potentarea acestui gen de discurs, stigmatizant, distructiv si mistificator, de catre oameni care pareau onorabili:

Păreţi a fi captiv într-o stare de fapt, pe care aţi numit-o „război civil româno-român”. Care este casus belli, în cazul Dvs.?

Acuzaţii stranii, aberante, fără niciun raport cu realitatea: că l-am injuriat pe Eminescu (nu am făcut-o), că am batjocorit poporul român (nu am făcut-o, textele mele din Politice sunt dragoste ultragiată, orice om normal înţelege imediat asta), că atac etnia română (nu am făcut-o), că sunt inte­lec­tualul lui Băsescu (nu sunt intelec­tualul nimănui), că sprijin dictatura lui Băsescu (nu sprijin dictatura nimănui, iar preşedintele nu a instaurat nicio dictatură), că nu sunt român şi că nu am dreptul moral de a conduce I.C.R. (sunt român şi am tot dreptul moral să conduc I.C.R., am dovedit-o în multe feluri), că sunt linguşitorul Puterii (nu am linguşit niciodată pe nimeni), că am distrus Institutul Cultural Român (nu l-am distrus, dimpotrivă, l-am in­ventat din multe puncte de vedere, fă­cînd din el o instituţie competitivă in­ternaţional şi respectată), că sunt “gro­parul culturii române” (o inepţie fără margini), că tatăl meu a fost fie gesta­povist, fie enkavedist (calomnie neru­şinată), că m-am născut în cartierul Pri­măverii (minciună), că sunt agent străin (calomnie ordinară), că “gena tră­dării” este ereditară în familia Pa­tapievici (aberaţie rasistă). Cum ve­deţi, aberaţii. Aberaţii totale, care merg de la instituirea delictului de opinie (opinia faţă de Eminescu, de pildă), trecând prin calomnii neruşinate şi rasiste (acuzaţiile împotriva tatălui meu, confecţionarea mea ca evreu), şi ajungând până la minciuni patente, instrumentate politic (că aş fi “lin­guşitorul” lui Băsescu, că aş fi “stâlpul ideologic al puterii” etc.). Aberaţii menite să mă asasineze moral şi, dacă cineva, vreun patriot bine intenţionat, va pune şi mâna pe secure, să mă elimine şi fizic, nu doar moral – cu atât mai bine. Este o campanie de ură şi de asasinare împotriva mea, care, cum spuneam mai devreme, face parte din războiul civil româno-român, care a fost declanşat din raţiuni politice, ca luptă pentru dobândirea puterii politice, imediat după condamnarea în Parla­ment a comunismului, în 18 decembrie 2006.

Este un război iniţiat de partidele politice care vor să ajungă la putere prin înlăturarea imediată a lui Traian Băsescu din poziţia de preşedinte, un război întreţinut în mod cu totul ires­ponsabil de trusturile de presă conduse de foşti colaboratori ai securităţii, de infractori de drept comun şi de oameni de afaceri cu interese vitale în acapa­rarea resurselor statului, trusturi de presă care în cinci ani au reuşit, prin cinismul, minciunile şi propaganda lor, să distrugă complet jurnalismul româ­nesc. Spun că o fac în mod iresponsa­bil, pentru că otrava pe care o toarnă zilnic în urechile noastre este ura, este resen­timentul, este invidia, este insti­garea la violenţă. Din acest motiv, în ultimii ani, de când suntem în plin război civil, viaţa în ţara noastră a devenit ires­pi­rabilă pentru majoritatea românilor.

(…)

Sarcina mea este să fac cunos­cu­tă peste hotare cultura română. Nu ce­ea ce cred unii că este cultura română ori ceea ce cred alţii că nu este ea. Nu este rolul vreunei instituţii să decidă ce anume din cultura română de azi este cu adevărat românesc şi ce nu este cu adevărat românesc. Cei care mă criti­că pentru ce fac doresc să mă tragă la răspundere pentru ce nu fac. Fireşte, pentru ei, ce fac e în folosul altora, ce nu fac ar fi fost în folosul lor – de unde nemulţumirea. Simţiţi cât de absurd e?

Filozofia mea este neutralitatea in­sti­tuţională şi transparenţa instituţio­na­lă. I.C.R.-ul de azi este un mediator trans­parent şi nepartizan între piaţa cultu­rală românească, aşa cum este ea, şi pieţele culturale unde dorim să fim cunoscuţi. Instituţia pe care o con­duc este o fereastră, nu un arbitru ori un judecător. Eu nu am un mesaj politic al instituţiei, mesajul meu este mesajul artiştilor români. Rezultatul este că aşa, prin această neutralitate, am putut face cunoscuţi mult mai mulţi artişti români decât au reuşit înaintea mea cei care au adoptat filozofia contrară, care spune : “Cultura română este ceea ce decid eu că este cultură română”. Nu, nu eu decid cine are valoare, ci piaţa culturală liberă decide. Eu nu fac propagandă, eu prezint cultura română aşa cum este ea şi aşa cum artiştii români şi-o reprezintă. Revoluţia pe care am făcut construind I.C.R.-ul de astăzi constă în a le fi dat artiştilor ro­mâni toată vocea; eu, ca instituţie, in­terzicându-mi să am vreuna.

Nu este prima dată când sun­teţi ţinta atacurilor verbale – ca­re merg de la o gamă largă de im­precaţii la ameninţări –, ceea ce înseamnă că re­pre­zen­taţi un pericol. Pentru ce? Pen­tru cine?

Fac parte dintr-un grup de oa­meni foarte înjuraţi, din 2007 încoace. Pe mine mă las la urmă, deşi nu sunt cel mai puţin înjurat. Vladimir Tismăneanu este înju­rat şi pentru ce face, şi pentru ce nu face. Şi pentru ce e, şi pen­tru ce nu e. Pentru orice. Pen­tru că e Vladimir Tismăneanu. Mir­cea Mihăieş, la fel. Orice ar spu­ne, este înjurat. Săptă­mâna as­ta este înjurat că a spus X. Săp­tămâna viitoare este înjurat că nu mai spune X. E înjurat şi când e pentru, şi când e contra. Ga­briel Liiceanu, la fel : este înju­rat şi pentru ce a spus despre Rege şi pentru că nu o mai spu­ne. Andrei Pleşu, şi el un “inte­lectual al lui Băsescu”, şi-a luat toate distanţele de Traian Băses­cu: l-a criticat, l-a ad­monestat etc. Nu contează. Tot “inte­lectua­lul lui Băsescu” rămâne. Odată mi-a spus la telefon : „Dragă, ce să fac? M-au «căsătorit» cu Tra­ian Băsescu”. Despre mine, am vorbit deja. Mi se reproşează şi ce fac, şi ce nu fac. O universi­ta­ră de la Observatorul cultural mi-a pus în gură un citat de adulaţie către Traian Băsescu, pe care l-a inven­tat, cu argumentul stupe­fiant : chiar dacă nu l-a spus Pata­pievici, ar fi putut să o facă. Ori­ce procedeu, oricât de neo­nest, e acceptat când e vorba de a-i în­fiera pe “intelectualii lui Băses­cu”, aceşti duşmani ai po­porului, ai demo­craţiei, ai duş­manilor duşmanilor duşmanilor noştri.

Or, ce înseamnă asta? Cu ce avem de-a face când unui grup de oameni li se reproşează şi ce spun, şi ce nu spun? Când sunt diabolizaţi şi pentru că spun, şi pentru că nu spun? Înseamnă că avem de-a face cu o fantas­mă, cu o fantasmă colectivă. Cine a inventat-o, nu ştiu; cine o alimen­tează, ştiu. Proble­ma este că, acum, această fantasmă a intrat în mecanismul impredictibil al urii care alimentează războiul ci­vil româno-român, iar intelec­tualii “fini”, care se hrănesc din întreţinerea ei, se joacă deja cu instigarea la violenţă fizică. Vla­dimir Tismăneanu este ame­nin­ţat pe forumuri cu moartea, de oameni care invocă exact argu­mentele intelectualilor “fini” care şi-au făcut o meserie din stigmatizarea “intelec­tualilor lui Băsescu”. La care se adau­gă, trebuie să o spunem, atacurile antise­mite. Tismăneanu este atacat, ca evreu, cu o neruşina­re care mă îngro­zeş­te. Iar cei care monitorizează anti­semitismul din România se prefac că nu ob­servă atacurile antisemite îm­potriva lui Tismăneanu.

Care este, totuşi, relaţia dum­neavoastră, ca „in­telectual al lui Băses­cu”, cu Traian Bă­sescu?

E simplă. Nu am avut nicio întâl­nire cu Traian Băsescu până în clipa în care acesta a deve­nit preşedinte, când m-a chemat la Cotroceni ca să-mi propună con­ducerea I.C.R. Nu am scris nicio­dată despre Traian Băses­cu îna­inte de a fi ales. Afirmaţia că m-ar fi recompensat pentru ser­vi­ciile aduse, dându-mi con­du­ce­rea I.C.R., este o aberaţie. După numirea mea la I.C.R., am scris despre Traian Băsescu nu­mai cu ocazia suspendării lui şi pentru a critica diabolizarea sa ca dicta­tor. Suspendarea sa din 2007 mi se pare şi acum o mon­struozi­ta­te politică, făcută prin nesoco­ti­rea Constituţiei, iar teo­ria că Bă­sescu ar fi dictator mi se pare o mistificare politică de proporţii. Sunt atât de scârbit de toate aceste min­ciuni, că nu mai am putere să argu­mentez evidenţa: o evidenţă care, în Ro­mânia, are aerul că e un para­dox, atât de sa­turat de minciu­nă a devenit spa­ţiul nostru public, otrăvit în toa­te felu­rile de iresponsabilii care vor să ne aducă la război civil.

În rest, pe linie profesio­nală, relaţiile cu preşedintele sunt corecte, deşi mult mai rare decât mi-aş dori. Pre­şedintele nu ne-a cerut niciodată socoteală de nimic, nu a intervenit în fa­voa­rea nimănui (miniştri ori par­lamentari au făcut-o), nu a făcut nicio­dată nicio presiune, nu a in­tervenit în niciun fel în politica şi strategia Insti­tutului. Aşa da, dictator! Fireşte, pre­şedintele e informat de iniţiativele interna­ţionale ale I.C.R.-ului, în chestiu­nea relaţiilor cu China, cu Rusia, cu lumea arabă, cu EUNIC etc.

Pentru istoria care se va scrie: Traian Băsescu nu a inter­venit nicio­dată, subliniez, nicio­dată, în politica Institutului. S-a comportat ca un pre­şedinte scru­pulos şi corect. V-o spun în faţa lui Dumnezeu. Deşi, evident, se va afirma că spun ce spun pen­tru că sunt linguşitor cu preşe­dintele. Toată fan­tasma asta cu „intelectualii lui Bă­sescu” nu are nicio bază. Îi cunosc bine pe Vladimir Tismăneanu, pe An­drei Pleşu, pe Gabriel Liiceanu, pe Mircea Mihăieş. Nu suntem deloc „intelectualii lui Băsescu” în sensul în care am fost zugrăviţi.

Ce spun, fireşte, nu trebuie citit ca o delimitare sau ca o re­pudiere impli­cită a lui Traian Bă­sescu, ci înseamnă doar atât – o punere la punct în pri­vinţa fantasmei colective „intelec­tualii lui Băsescu”.

Şi dacă aţi fi făcut politică, de ce ar fi aşa mare păcatul? Ne uităm în istorie şi vedem per­so­nalităţi de prim rang ale culturii mondiale care au sus­ţinut o doctrină sau alta, care au susţinut ideile unuia sau ale altuia dintre liderii politici, de stânga ori de dreapta.

Nu, fireşte că nu. Dar, vedeţi Dvs., s-a ajuns la situaţia ca însăşi simpatia politică faţă de Traian Bă­sescu să constituie, în ochii multora, un delict. Aceasta este, de fapt, subs­tanţa fantasmei numite „intelectualii lui Băsescu”: că a susţine politica lui Traian Băsescu constituie un delict politic şi de opinie. Simţiţi suflul tota­litar al acestei idei? Ea e susţinută de toţi cei care declară că Traian Băsescu a instaurat dictatura. Aberaţie!

Pe de altă parte, nu toţi intelec­tualii care susţin idei politice partizane sunt culpabili. Intelectualilor care îl susţin pe Crin Antonescu, şi care au făcut o listă de susţinere a lui, nu le reproşează nimeni ni­mic. Or, tocmai ei, pentru că fac ex­plicit politica unui politician, sunt de drept intelectualii acelui politician. Şi încă ce politician: unul care a declarat că scopul lui este nimicirea politică a duşmanilor săi. Dar intelectualilor lui Antonescu nu le reproşează nimeni nimic. Ei sunt imaculaţi.

Referindu-vă la Constantin Noica, spuneaţi la un mo­ment dat că „într-un timp incult şi agresiv, Noica a prac­ticat o sihăstrie a culturii”, Trăim şi acum un timp incult şi agresiv. E adevărat, alt gen de incultură şi agresivitate decât cele care caracterizau timpul lui Noica. Ne putem vindeca printr-o „sihăstrie a culturii”?

Sigur că da. Oamenii se îmbol­năvesc în comun, dar se vindecă individual. La fel este şi acum. Îm­preună urlă şi urăsc în cor, dar fieca­re, când se întoarce acasă, descoperă că inima îi este tristă, că sufletul îi e bolnav şi că alinarea poate veni numai dinăuntru. Deci, singura solu­ţie este întotdeauna sihăstria inimii.

Suntem bolnavi de rea-credinţă. Ne poate salva buna-credinţă. Din bună-credinţă decurge competenţa profesională, cultul pentru lucrul bine făcut. Din cultul pentru lucrul bine făcut decurge şi o atitudine sănătoasă faţă de societate, de colectivitate. Oamenii care fac lucrurile bine nu sunt trufaşi, nu se împăunează. Dim­potrivă, cei care nu le fac bine, ăia sunt marii trufaşi. Soluţia este simplă : fii de bună-credinţă, ia-ţi în serios toate faptele, orice ai face, fă bine.

Nu există o lege perfectă. În ul­timă instanţă, cea mai bună lege sau cea mai proastă lege trebuie aplicată tot de un om. Iar acel om poate fi corupt sau nu, de bună-credinţă ori ba. Deci, eficienţa oricărei legi, oricât de bună ar fi, stă în aplicarea ei, stă în fiecare om, individual. Prin urmare, problema nu este legea, este omul.

Pentru textul integral al interviului:

http://www.timpolis.ro/articol-suntem-bolnavi-de-rea-credinta-22262.html

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.