Dictatura comunista a organizat persecutii si procese politice impotriva adversarilor sai sortiti anihilarii in virtutea principiului distructiv al “ascutirii luptei de clasa”, dar si impotriva unor oameni care se identificasera initial cu cauza oficiala. Regimul a functionat, in anii stalinismului dezlantuit (1948-1964) prin practica terorii universalizate, directa sau indirecta, fizica si/sau psihologica. Au fost terorizati intelectuali, studenti, tarani, muncitori ( a se vedea cazul Dumitru Nichita analizat de Doina Jela in rascolitaorea ei carte aparuta, in a doua editie, la Curtea Veche)). Epurarea permanenta facea parte din logica sistemului. Constructia “inamicului” era menita se raspunda unor comandamente ideologice precise si se intreprindea cu sprijinul entuziast al Securitatii si procuraturii. Multe dintre aceste inscenari judiciare raman inca invaluite in ceata uitarii. Crimele impotriva umanitatii sunt universdal recunoscute drept imprescptibile. Asa ar trebui sa stea lucrurile si in Romania.
La inceputul anilor 60 a avut loc procesul unor inalti demnitari din Ministerul Comertului Exterior, cei mai multi evrei, soldat cu prele pedespe cu inchisoarea si chiar condamnari la moarte. Acuzatiile erau halucinante. Din ratiuni care ar merita un studiu de sine statator (inventarea de tapi ispasitori pentru esecurile economice, fuga de responsabilitate, xenofobia viscerala, antisemitismul de partid si de stat), regimul Ceausescu nu i-a reabilitat, desi Alexandru Barladeanu, ministru al Comertului Exterior in momentul arestarii si condamnarii acestor apropiati subalterni ai sai, a sustinut un asemenea demers. Am cunoscut-o bine pe Emilia Vulih, era o prietena a sorei tatalui meu care a fost ea insasi anchetata in acel caz; voi povesti odata ce stiu despre destinul acelei femei, o intelectuala autentica, nemembra de partid, devenita, caz intr-adevar exceptional, director general in Ministerul Comertului Exterior datorita expertizei ei incontestabile (facuse Academia Comerciala la Viena). La un moment dat, era cred ca prin 1976, Radio Europa Libera a transmis un interviu luat de Noel Bernard lui Adalbert Rosinger, unul dintre cei condamnati in ceea a intrat in istorie drept “lotul Comertului Exterior” (din care facea parte si Pavel Donath, amandoi fusesera detinuti politici, in anii razboiului, in lagarul de la Vapniarka, amandoi erau experti reali in probleme de comert exterior), o discutie in care s-au explorat unele ipoteze legate de scopurile inscenarii judiciare din 1960. Regretatul fost detinut politic si jurnalist din exil Aurel Sergiu Marinescu a scris in amintirile sale despre Emilia Vulih, condamnata la moarte in acel proces-inscenare (sentinta a fost comutata in ultimul moment) si despre alti membri ai grupului.
Ceea ce mi se pare imperativ este sa se lumineze aceste pagini tenebroase, sa se afle adevarul despre mecanismele dictaturii, inclusiv cele legate de utilizarea sovinismului antisemit (ca si in alte “democratii populare”). Pentru cine ar putea crede ca as incerca in vreun fel exonerarea comunistilor pro-moscoviti, a posedatilor dogmei, a fondatorilor regimului, ca as nega originile sale exogene, faptul ca a fost impus din exterior, in pofida vointei majoritatii coplesitoare a poporului roman (alegerile masluite din 1946 au fost trucate tocmai pentru ca PCR le-a pierdut in chip umilitor si devastator), recomand cartea mea “Stalinism pentru eternitate” O istorie poltica a comunismului romanesc” (trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, postfata de Mircea Mihaieş, Polirom, 2005), volumul “Arheologia terorii” (postfata de Cristian Vasile, ed. a II-a, Curtea Veche, 2008) precum si acest articol aparut mai intai pe blogul meu si apoi in “Evenimentul Zilei”. Vasile Luca a fost unul dintre acesti militanti fanatici. El a fost insa arestat, judecat si condamnat nu pentru crimele sale reale, ci pentru unele imaginare, ca fost agent de siguranta, sabotor, tradator al clasei muncitoare. La fel, in Cehoslovacia, in noiembrie 1952, Rudolf Slansky si ceilalali acuzati fusesera militanti inversunati pentru intemeierea dictaturii staliniste. Au fost insa executati pentru “crime” nascocite, inclusiv aceea de “conjuratie sionista”. Subiectul a fost captat de Arthur Koestler in “Darkness at Noon” (1940), cunoscut si sub titlul francez “Le zéro et l’infini”, tradus de Sanda Aronescu si aparut la Humanitas sub titlul “Intuneric la amiaza”), marele thriller metafizico-politic al secolului al XX-lea, in schimbul de mesaje prin batai in zid dintre fostul comisar bolsevic Nikolai Zalmanovici Rubaşov (un personaj fictiv creat prin sinteza originala a biografiilor lui Nikolai Buharin, Karl Radek si, probabil, Cristian Rakovsky, toti trei acuzati si condamnati in procesele de la Moscova) si un alt detinut, un monarhist anticomunist care ii reaminteste lui Rubaşov cum au acaparat bolsevicii puterea si ce crime abominabile au comis. Nu neg ca au existat idealisti intre comunistii primei generatii, la fel cum au existat si intre fascisti. Regimurile pe care le-au impus au fost criminale si ilegitime. Tocmai de aceea vorbesc, inspirat de Leszek Kolakowski, despre Diavol in Istorie:
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/27/ana-pauker-si-religia-politica-stalinista/
Unul dintre anchetatorii cei mai cruzi, cei mai brutali, cei mai viciosi a fost Iosif Bistran. Acest personaj sadic traieste la Bucuresti, este colonel pensionar, are 78 de ani. A participat activ la numeroase alte faradelegi ale Securitatii. A fost direct implicat in anchetarea bestiala a lotului Vasile Luca. Intre cei cazuti in mainile de gangster-boxeur ale lui Bistran si ale colegului sau Soltutiu s-a aflat ilegalistul transilvanean Alexandru Iacob (Jakab), un idealist cazut victima vanatorilor de vrajitoare ale anilor 50. Nu cunosc un argument mai puternic impotriva fantasmei toxice a “iudeo-bolsevismului” decat tragicul destin al lui Alexandru Iacob (detinut pana in 1964) si al sotiei sale care si-a pierdut mintile in urma acelor sinistre anchete. Recomand aici memoriile lui Egon Balas, actualmente profesor la Carnegie Mellon University din Pittsburgh, matematician de reputatie mondiala (“Vointa de libertate”) si recent aparutele amintiri ale sotiei sale, profesoara de istoria artei de la aceeasi universitate, specialista de renume mondial in Brancusi, Edith Balas ( “Bird in Flight: Memoir of a Survivor and Scholar”). Voi scrie curand despre aceasta carte de o mare frumusete morala.
http://www.borders.com/online/store/TitleDetail?sku=0887485383
In Franta, un Maurice Papon, vinovat de participare la deportarea evreilor catre lagarele mortii, a fost judecat si condamnat la o varsta si mai inaintata. Mi se pare o actiune legala perfect justificata. Iata ca nimeni nu-l stinghereste pe tortionarul Bistran. Iata ca intarzie raspunsul Parchetului la sezizarea IICCMER de anul trecut, rezultatul acumularii unor probe de maxima importanta, referitoare la tortionarul Gheorghe Enoiu.
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/25/noi-probe-despre-tortionarul-enoiu/
Impasibilitatea, inchiderea ochilor, ridicatul indiferent din umeri par sa fie regula generala. O regula care unora dintre noi ne repugna. O regula impotriva careia intelegem sa ne ridicam glasul. Fostul Ministru de Interne al lui Ceausescu, seful suprem al aparatelor de represiune, Tudor Postelnicu, este, daca nu ma insel, in viata, linistit si voios. Unul dintre doctoranzii mei scrie o teza in care compara justitia politica post-dictatoriala in Chile si in Europa de Est. Cel putin in cazul Romaniei, intarzierile sunt socante. Iata mai jos biografiile lui Iosif Bistran (scrisa de cercetatorul Dumitru Lacatusu de la IICCMER), a lui Gh. Enoiu (idem, v. si poza de mai jos)) si a lui Tudor Postelnicu (reluata din “Raportul Final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Eu unul refuz sa cred ca ora aducerii in justitie a calailor ar fi trecut.
Niciodata nu este prea tarziu pentru infaptuirea dreptatii. Inteleg ca aparitia unor informatii despre delatori poate adeseori produce senzatie si genereaza justificate reactii de revolta morala, dar nu trebuie uitat ca informatorii erau instrumentele ofiterilor securisti. Nu avem dreptul sa tacem in legatura cu aceste infamii petrecute cu decenii in urma, dar care nu pot fi si nu trebuie socotite drept “pagini inchise”. Tacerea este o forma de culpabil consimtamant. Aceste biografii ale unor functionari de varf ai Raului pot fi citite pe site-ul IICCMER:
http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/
Iosif Bistran, colonel de Securitate, născut la 19 martie 1933 în Bucureşti, a fost ofiţer al Direcţiei de anchete/cercetări penale în perioada anilor ’50-’80. A lucrat în Securitate până la prăbuşirea regimului comunist. În îndelungata lui carieră, a fost implicat în cercetarea penală a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama cunoscutei militante a exilului democratic anticomunist Monica Lovinescu, a foştilor angajaţi cu înalte funcţii din Ministerul Comerţului Exterior, arestaţi la începutul anilor ’60 sub pretextul că ar fi subminat economia naţională, şi a lui Paul Goma. Ca anchetator şef al Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu a ars unele obiecte personale, cărţi, manuscrise, autografe şi scrisori, care i-au aparţinut lui Eugen Lovinescu, considerându-le „nefolositoare pentru anchetă”. În cazul lui Paul Goma, a dispus începerea urmăririi penale, la 1 aprilie 1977, pentru „infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete”. Colonelul Iosif Bistran a fost şi unul dintre ofiţerii de securitate implicaţi în acţiunile de lichidare fizică a disidenţilor anticomunişti, organizate de regimul comunist în timpul conducerii lui Nicolae Ceauşescu, fiind trimis să-l asasineze pe Virgil Ierunca. (D.L.)
Gheorghe Enoiu (născut la 4 nov. 1927, în com. Băiculeşti, sat. Măniceşti, jud. Argeş). Tipograf zeţar, membru PCR din decembrie 1945. Gheorghe Enoiu, colonel de securitate şi şef al Direcţiei de anchete penale între anii 1963-1967, a intrat în Securitate în august 1949 la recomandarea organizaţiei PMR – CFR. În cadrul Securităţii a avut funcţiile de locţiitor al Direcţiei anchete penale, 1960-1963, şi şef al acestei direcţii, 1963-1967. Ca anchetator de securitate a participat la ancheta lotului Vasile Luca, a „elementelor contrarevoluţionare”, arestate după Revoluţia maghiară din octombrie 1956 şi a celor implicaţi în Jaful Băncii de Stat al RPR din iunie 1959, foşti membri ai PCR din ilegalitate. Enoiu a fost principalul anchetator al studenţilor arestaţi în perioada 1956-1957. Metoda lui favorită de anchetă era lovirea deţinuţilor cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap, până când aceştia recunoşteau faptele ce le erau imputate. În timpul anchetelor, Enoiu obişnuia să se înfăşoare într-un cearceaf pentru a nu se murdări de sângele victimelor. Paul Goma menţionează că în perioada noiembrie – decembrie 1956, studenţii arestaţi în urma Revoluţiei maghiare din octombrie 1956 au fost torturaţi personal de către Gheorghe Enoiu, iar pe unul dintre colegii lui de facultate, Negrea Ştefan, „l-a bătut în cap, în cap, în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat, la Gherla”, ca o consecinţă directă a bătăilor suferite în timpul anchetelor. Ion Desideriu Sârbu, anchetat şi el de către Enoiu, îl descrie pe fostul său anchetator ca fiind un „caz kafkian, de beţie a puterii, un ins care aspira să stăpânească omenirea prin dosarele ei”. Anchetat în 1967 de către o comisie de partid, a fost îndepărtat din rândul cadrelor active pentru întrebuinţarea în „munca de anchetă” a unor mijloace nepermise ca „presiuni fizice şi morale”. Reîncadrat după aproximativ un an, Enoiu a rămas în Securitate până în decembrie 1989. După acest an, a funcţionat pentru o scurtă perioadă de timp ca jurist la o firmă din Baia Mare, iar ulterior ca jurist la Aeroportul Otopeni până în 1997, când s-a pensionat.
Tudor Postelnicu (n. 1931). Strungar, membru PCR din 1953, carieră în aparatul organizatoric, mai întâi în UTM, apoi în cel de partid. Într-o fişă de cadre din 1960 se notează despre el: „În activitatea sa manifestă uneori tendinţe de îngâmfare, se supraapreciază, din care cauză lucrează uneori rigid cu oamenii” (Florica Dobre coord., Securitatea. Structuri-cadre. Obiectiv şi metode, vol. 1, (1948-1967), Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 206. Prim secretar al Comitetului Judeţean Buzău, unde cultivă relaţii strânse cu Nicu Ceauşescu, care îşi efectua stagiul militar într-o unitate de aviaţie (1977). Ministru de interne (1978), ministru secretar de stat, şef al Departamentului Securităţii Statului din Ministerul de interne (1978-1987), ministru de Interne (1987-22 decembrie 1989). Arestat şi condamnat în lotul CPEx (1990). Imediat după prăbuşirea regimului a excalamat: „Am fost un dobitoc”.
Concluzie: Despre Postelnicu, semnalez acest articol aparut in 2009 in “Adevarul”. Nascut in 1931, daca mai este in viata, Postelnicu implineste anul acesta 80 de ani. Cu zece ani mai mic decat partidul pe care l-a servit si care a ordonat crimele impotriva umanitatii infapuite de Securitate.
Am mai spus-o si si nu voi osteni sa o repet. Trecutul, orice ar spune unii, nu este o alta tara. Nu avem dreptul sa uitam “lespezile insangerate” daca vrem ca vietile noastre sa nu fie doar insiruiri incoerente de intamplari fara urma de sens. Nu avem dreptul, cum scria Zbigniew Herbert, sa-i uitam pe cei tradati in zori.
Trecutul–spre el de mult inchisa-i calea. Si ce nevoie avem acum de el? Ce e-n trecut? Lespezi insangerate. Sau usi inchise. Sau ecoul ce nu se ostoieste. Desi ce mul il rog sa taca… Anna Ahmatova
Ce noroc ca memoria nu ne restituie trecutul pentru a-l modifica, ci doar pentru a-l interpreta, a-l deplange si a-l intelege. Noi suntem raspunzatori pentru tot: pentru fiecare fapta si pentru fiecare cuvant, iar memoria ne propune sa chibzuim si sa ne intrebam de ce am trait, ce am facut cu vietile noastre, daca am avut vreo menire, si daca ne-am indeplint-o, daca viata noastra are un sens coerent sau ea nu este decat o acumulare de intamplari si de absurditati.–Nadejda Mandelstam
Marius, ti-am “epurat” comentariul. E o gluma, desigur,
dar nu mi se pare normal sa coboram discursul pana acolo. Asa ceva nu acceptam.