Vladimir Tismăneanu: Monumentele infamiei. Bust pentru Păunescu, intelectualul lui Ceaușescu, Iliescu și Ponta

    Print Friendly, PDF & Email

    Traim la ceasul lipsei de rusine si de memorie. Nu ma mira catusi de putin faptul ca se inaugureaza in inima Bucurestiului un bust al lui Adrian Paunescu. M-ar fi mirat sa fie altfel. Marele bocet national de la moartea poetului de curte al dictaturii lui Ceausescu nu s-a incheiat. Privind inapoi si reconsiderand acel moment, as spune ca, simbolic, restauratia a inceput in noiembrie 2010. Nu era glorificat doar fostul conducator al Cenaclului Flacara al “tineretului revolutionar” (cel nerevolutionar asculta muzica la Europa Libera). Cititi pasajele despre Paunescu din “Raportul Final” si veti vedea in ce a constat rolul nefast al acestuia (precizez ca nu am scris eu acel capitol, ci doi specialisti reputati in istoria literaturii romane, profesorii N. Manolescu si Eugen Negrici).

    “Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul „reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.”

    “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania”, Editori Vladimir Tismaneanu, Cristian Vasile, Dorin Dobrincu, Humanitas, 2007, p. 330 (capitolul “Ideologie si teroare. Monopolul asupra vietii culturale”)

    Procesiunile ritualice din noiembrie 2010 reprezentau de fapt o sanctificare a unui personaj care se identificase total cu cele mai scandaloase actiuni propagandistice ale comunismului dinastic. Mai mult, era vorba de o exaltare a rolului lui Paunescu dupa 1990, cand fusese, ca unul dintre liderii asa-numitului Partid Socialist al Muncii, alaturi de Ilie Verdet, Ion Sasu si Tudor Mohora, port-drapelul revansei comuniste. Devenit senator PSD cu binecuvantarea lui Ion Iliescu, fostul menestrel de partid si de stat, trepadus de Curte Noua cum l-a numit Monica Lovinescu, a fost inclus in galeria trambitasilor permanenti ai acestui partid.

    […]

    2 gânduri despre “Vladimir Tismăneanu: Monumentele infamiei. Bust pentru Păunescu, intelectualul lui Ceaușescu, Iliescu și Ponta

    1. Adrian Paunescu a avut un talent poetic incontestabil pe care l-a folosit decenii la rand in folosul sau direct. S-a dorit sa fie un bard modern inregimentat politic si a descoperit cu groaza la Revolutie cat de urat era de catre romani. In acele zile teribile pentru el a crezut ca singurul loc unde putea fi aparat de „dragostea” conationalilor era doar Ambasada S.U.A. al carei grilaj a incercat sa-l escaladeze. Putin timp dupa aceea poetul de curte al fostei familii conducatoare a inteles ca primejdia trecuse. Asa se face ca el s-a pus in slujba noilor conducatori si a intrat in randurile neo-comunistilor. L-am vazut intrand in Parlamentul Romaniei post-revolutionare, l-am auzit de la tribuna acestuia si i-am vazut pe tarabe si noile produse jurnalistice. In treacat fie spus…niste mizerii!
      Totusi ceva se fransese in el… nu mai era cel de odinioara caci era un orfan indurerat. A ramas cu traume sufletesti pana la disparitia sa.
      De neinteles este insa atitudinea autoritatilor contemporane vis-a-vis de „politica culturala” actuala. Bani pentru cultura nu prea sunt dupa cum mereu ni se spune dar… iata ca se gasesc pentru plata unor opere de arta cum este acest bust sau cum am vazut nu demult instalata „Statuia lui Traian cu cateaua lesinata in brate”.
      Frumoasa tara locuita de personaje caragialesti. Nici nu ne dam seama cat de actual este marele dramaturg.

    2. De ce statui ale bardului? Pentru că foştii secretari de partid judeţeni, actuali mari oameni de afaceri, politicieni, sau cel puţin cu telefoane directe în parlament şi guvern, îl primeau ca pe un mesia. Pentru că avea un caracter jalnic, pe placul domnului Iliescu. În ceea ce priveşte deşteptăciunea lui, aşa cum mi se întâmplă să mai citesc cu uimire, pe ici pe colo, amintiţi-vă emisiunile tv. în care se producea după *90, dîndu-şi cu părerea despre tot şi toate, de la femei, la piuliţa de nu-ş* cât…era jenant… De aia! Într-adevăr în *Istoria unei secunde* este poezie…păcat!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.