Vladimir Tismăneanu – Un Lenin al Vestului: Bolşevismul gnostic al lui Antonio Gramsci

In pofida falimentului absolut al utopiei marxiste, stanga radicala nu cedeaza, se regrupeaza ideologic, invoca iresponsabil necesitatea de a “retesta ipoteza comunista”. Unul dintre putinii marxisti originali si inteligenti intr-o epoca dominata de obscurantismul stalinist, Antonio Gramsci (1891-1937) ramane un ganditor venerat de stanga occidentala, admirat pentru tonul si stilul diferit de acela al leninismului conventional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate si erudite rationamente teoretice. Mostenirea teoretica a lui Gramsci nu este una monolitica. In ansamblu, insa, este vorba de o respingere pasionala a liberalismului, a constitutionalismului si a pluralismului. In Romania lui Ceausescu, Gramsci era recomandat cu entuziasm de doctrinarii de la “Stefan Gheorghiu”, de filosoful-delator Pavel Apostol si de profesorul de socialism stiintific Radu Florian.

Nu se poate contesta faptul ca, alaturi de Tocqueville, Gramsci a influentat perspectivele disidenţei central-europene asupra societatii civile. Mai mult, geneza “Solidaritatii” ca miscare autonoma si autoguvernata a confirmat pozitiile unor Michnik, Kuron si Havel privind puterea celor fara de putere ca strategie a revoltei politice inspirata de idealul societatii civile. Or, acesti ganditori s-au intalnit cu tema societatii civile pe linia hegeliano-gramsciana (a nu se uita ca Gramsci a fost, in felul sau, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). In egala masura, Gramsci a justificat o “noocratie” (“sophocratie”) revolutionara al carei scop final s-a identificat cu “dictatura pedagogica” a unei secte de militanti iluminati (posedati).

In biografia lui Ignazio Silone, istoricul Stanislao Pugliese (“Bitter Spring”, Farrar Straus and Giroux, 2009) citeaza opiniile autorului romanului “Fontamara” despre cel care, impreuna cu Palmiro Togliatti, a intemeiat Partidul Comunist din Italia (sectie a Internationalei Comuniste). Silone, care a rupt inca de la sfarsitul anilor 20 cu formatiunea care a intrat in istorie drept PCI, isi amintea despre Gramsci ca personaj transant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exercitiu feroce (cum adeseori se intampla, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist “Avanti” in anii 1913-1915, dupa care s-a indragostit de bolsevism si a sustinut neconditionat, chiar daca avand destule rezerve personale, cauza sovietica ( a democratiei directe bazata pe consilii). Dincolo de orice reticente, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectica, nu a deveni precum Silone “un crestin fara biserica, un socialist fara partid”. Exista unele indicatii ca in ultimii ani, inchis fiind in Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaste vreun text care sa afirme explict o despartire de bolsevism.

In trilogia sa despre principalele curente ale marxismului (aparuta in traducere romaneasca la editura Curtea Veche), Leszek Kolakowski era inclinat sa priveasa doctrina partidului la Gramsci ca fiind esential diferita de acea, sectar-gnostica, a lui Lenin. Stanga neo-marxista a incercat sa construiasca imaginea unui Gramsci ca apostol al unui “comunism alternativ”. In fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca “Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum sustin unii exegeti, un neo-hobbesianism), menit sa sustina hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnati drept posesori ai unui adevar ezoteric, inaccesibil maselor. A facut distinctia dintre o “aristocratie a cunoasterii revolutionare” (careia ii apartinea, alaturi de un Lukacs ori de un Lenin) si “religia populara” a plebei proletare.

Pozitia relativ indulgenta a lui Kolakowski (diferita de cea extrem de critica la adresa lui Georg Lukacs, a lui Marcuse ori Sartre) a fost amendata de Luciano Pellicani intr-un volum publicat in versiunea americana la Hoover Institution Press in 1981, cu prefata lui Giovanni Sartori. Pellicani, un politolog de orientare socialist-liberala, scrie: “Gramsci nu a pus niciodata sub semnul intrebarii caracterul hierocratic si totalitar al partidului revolutionar”. Pentru el, binele si raul nu exista decat in raport cu un plan politic precis, nu sunt valori autonome. Obsesia lui Gramsci a fost crearea comunitatii totale, a unui spatiu din care sa fie eliminate orice dizarmonii, orice fracturi, orice tensiuni imanente: “Schisma speciei umane nu poate continua la nesfarsit. Umanitatea nazuieste catre unificare interna si externa; cauta sa se organizeze intr-un sistem social pasnic care va permite reconstructia lumii”. O utopie pentru care era gata sa justifice oricate sacrificii.

In aceeasi directie merge cunoscutul istoric al ideilor Andrzej Walicki in magistrala sa sinteza “Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia” (Stanford University Press, 1995). Precum Kolakowski, Walicki il priveste pe Gramsci drept un doctrinar cu intuitii filosofice autentice. Pentu el insa, militantul comunist era de fapt un spirit iacobin, urmarind instituirea unui univers al unitatii complet omogene, fara fisuri si erezii, prin continuul razboi de pozitie (diferit de cel frontal, de manevra). Milenarismul voluntarist specific gandirii gramsciene a avut ca scop “sa stabileasca ordinea sociala perfecta–perfecta in sensul excluderii egoismului, a pluralismului particularist si a lipsei de unanimitate. Viziunea lui Gramsci despre aceasta suprema salvare imanenta a combinat idealul prometeic al controlului constient asupra soartei colective a umanitatii cu nostalgia pentru relatiile comunitare premoderne (notiunea lui Tonnies despre Gemeinschaft ca antipod al ‘societatii deschise’ pluraliste bazata pe economia de piata”.

Gnoza marxista cultivata de Gramsci a fost una a radicalismului absolutist, a partolatriei ridicata la rang de religie seculara, a miturilor redemptive despre proletariat ca instrument predestinat al unei fictive ratiuni istorice. O revenire la Gramsci (ori la Lenin) inseamna de fapt o reluare a unui scenariu apocaliptic ce s-a dovedit dezastruos.

Un gând despre “Vladimir Tismăneanu – Un Lenin al Vestului: Bolşevismul gnostic al lui Antonio Gramsci

  1. Mlitia Spirituala a tinut o conferinta la Facultatea de istorie acum citeva zile, la care a fost prezent si mindrul comunist francez de la CriticAtac (critic spanac), Claude Karnoouh.
    Pentru participanti (“doctoranzi si ong-isti in proportie de 80%”) cea mai mare problema, si exlicatie amotivului pt care “cultura protestului” nu e prezena in Romania (aceasta a fost tema conferintei) este increderea mare a aprox 50% dintre tinei in Biserica si Armata.
    Asta este, pentru ei, o problema ce va trebui rezolvata prin critica sociala. Reteta Gramsciana e critica sociala prin care poporul indobitocit va fi salvat din robia religiei de catre o elita luminata. Pentru a emancipa populatia trebuiei in primul rind atacate institutiile traditionale, cea mai importanta fiind Biserica si religia (crestina in special. islamul se preteaza mai bine la revolutii.. „primavara” araba).

    elita romaneasca care ne aduce “comunismul luminat” http://inliniedreapta.net/inse.....eti-elita/

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.