Vladimir Tismaneanu: Un om care a dat masura umanului: Destinul lui N. Steinhardt (1912-1989)

    Print Friendly, PDF & Email

    Karl Jaspers spunea ca exista oameni care dau masura umanului. Unul dintre acestia a fost N. Steinhardt. Intr-un timp al haosului moral, al abrogarii distinctiei esentiale dintre Bine si Rau, ori mai precis al falsificarii Binelui (Vladimir Soloviov), al lagarelor de concentrare si al camerelor de tortura, N. Steinhardt a demonstrat ca libertatea si fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reala, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal si paranoia sociala ori tribalista.

    M-am bucurat citind aici, pe “Contributors”, frumosul eseu al lui Ioan Stanomir despre un volum de scrieri pe teme literare (si nu numai) de N. Steinhardt, aparut in 2012 la editura Polirom. Cartea este ingrijita de carturarul George Ardeleanu, caruia ii datoram fascinanta biografie a lui Steinhardt, o lucrare fundamentala pentru intelegerea unui destin intelectual si a unui profil etic de exceptie.

    Numele lui N. Steinhardt, cel arestat si condamnat in procesul grupului Noica-Pillat, autorul “Jurnalului fericirii”, intelectualul roman-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljenitin, Malraux, Camus si Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat si al lui Alexandru Paleologu, ganditorul crestin ortodox atat de apropiat ca viziune de o Simone Weil, intruchiparea unui spirit universalist tot mai amenintat in aceasta lume a fragmentarilor post-moderne si a utopiilor fals-redemptive, patriot roman si cetatean al lumii, omul care nu s-a lasat frant de presiunile unui sistem criminal, aparatorul valorilor transcendente in atunci cand ele erau calcate in picioare cu cinica neobrazare, dascalul moral, iluministul iluminat indragostit de Dumnezeu si de marele dar al Ratiunii, monahul de la Manastirea Rohia, figureaza neindoios in ceea ce numesc panteonul onoarei.

    Steinhardt l-a pretuit si iubit pe Caragiale in raport cu care a propus o neasteptata si seducatoare hermeneutica religioasa: Secretul “Scrisorii pierdute”, scria Steinhardt, tine de un adevar ezoteric, de faptul ca “lumea românească e altă lume decît lumea Occidentului şi lumea Orientului; e altceva, e spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blîndeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii”. Mi-ar fi placut sa-l cunosc personal, as fi avut enorm de multe intrebari a-i pune, legate de ideologii, de credinta, de identitate (ori, mai exact, de identitati), nu s-a intamplat, dar mi-au vorbit cu mare dragoste despre Steinhardt prieteni (discipoli) ai sai din diverse momente ale itinerariului sau spiritual, de la Toma Pavel si Virgil Nemoianu la Dragos Paul Aligica. “Jurnalul fericirii” va dainui ca una din marile carti ale marturisirii din acel loc al istoriei numit Europa de Rasarit.

    In superba sa monografie, “N. Steinhardt si paradoxurile libertatii“ “(Humanitas, 2009), George Ardeleanu citeaza dintr-o nota informativa despre parerile marelui ganditor privind malignitatea delatiunii ca fibra a tesutului sordid si antimoral al regimurilor totalitare. E bine sa ne reamintim ce gandea Stainhardt despre fibra psuedo-umana pe care miza statul politienesc de tip comunist sau nazist. Noteaza George Ardeleanu ca este vorba de fapt de “o delatiune despre delatiune, o turnatorie despre turnatorie, avand ceva din ironia cruda a ‘teatrului in teatru’ din Hamlet-ul lui Shakespeare…” Iata asadar ce ii spunea autorul “Jurnalului fericirii” turnatorului securist, fost coleg de la “Spiru Haret”:

    “Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire in viata mea, fiind ‘turnat’, tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decat dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca incurajeaza in intreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini in general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vand rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid, daca se sprijina pe delatiune, para, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive increderea in oameni nu neincrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”

    Asemeni Marianei Sora (despre care a scris admirabil Aurelian Craiutu) si lui I. D. Sirbu (a se vedea cartea Clarei Mares despre care am scris aici), N. Steinhardt a fost un “marginal” in ierarhia oficiala a literelor romanesti din anii “socialismului multilateral dezvoltat”. Nu facea parte din variile comisii si comitete, era urmarit continuu de Securitate. Dar un canon asezat pe valori reale, nu pe cele ale coteriilor de cafenea literara ori pe cele dictate de Sectia de Propaganda, il va aseza acolo unde-i este locul binemeritat: in centrul vibrant si nepieritor al gandirii romanesti libere.

    Din gandirea lui Chesterton, retin aceasta idee, pe care, cred, Steinhardt ar fi sustinut-o fara rezerve: Impartiality is a pompous name for indifference, which is an elegant name for ignorance. Celor care mai viseaza la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai “ideii comuniste”, le-as remainti aceste cuvinte ale Steinhardt: “Iluzii, prostii. Tot cu aceleasi elemente constitutive veti lucra. Tot acolo veti ajunge. Tot la acelasi rasism social, marxist nu mai putin decat leninist (desi ar fi, poate, om cumsecade, desi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ti face: esti cum esti, si cum altfel nu poti fi, trebuie asadar sa fii osandit). Asta e, nu altul. Razbunator. Mic. Imputit. Mahalagesc. Pizmas. Credincios al treimii: ura, banuiala, invidie. Cu gura de tata si ura de sluga. Societatea bunei stari, unde bucatoaria e Primusul de pe coridor. Stiu ei, demonii, cum sa se intrupeze, nu intamplator”. (Reflectii despre romanul “Maestrul si Margareta”, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Varatec, 1970, in N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”, editie ingrijita si postfata de Virgil Ciomos, Editura Dacia, 1991, pp. 150-151).

    In acel text esential intitulat “Trei solutii”, testamentul politic al lui N. Steinhardt, gasim una dintre cele mai inspirate definitii a experimentelor neo-caligulare ale veacului al XX-lea, cand ideologii salvarii imanente prin revolutii totale au justificat cele mai macabre atacuri impotriva libertatii umane: “…totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea”. Altfel spus, totalitarismul este inradacinat in instinctul mortii, in nihilism, ura si disperare. Vorbind cat se poate de onest, anul 2012 este nu numai anul Caragiale, cu tot ceea ce implica el, dar si anul Steinhardt, de asemenea cu tot ceea ce implica el.

    http://www.contributors.ro/cultura/impotriva-dictaturii-lui-caliban-i-d-sirbu-si-onoarea-intelectualilor-din-romania/

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.