Vladimir Tismaneanu: Venezuela lui Chavez si crimele comunismului

Print Friendly, PDF & Email

Cosmarul oricarui refugiat politic este sa traiasca din nou in regimul de unde a reusit sa evadeze. Sa nu mai poata scapa a doua oara. Cunosc multi romani care au considerat Venezuela anilor 70 si 80, pe drept cuvant, un paradis democratic. Au ajuns acolo si au fost fericiti. Lucrurile au intrat insa pe o panta dictatoriala, tot mai nefasta, dupa ce colonelul Hugo Chavez a reusit sa-si impuna dominatia autoritara. Nu putini au fost cei care au spus: “Mi-a ajuns o data in viata”. Cultul lui Chavez se aseamana flagrant cu acela al lui Ceausescu. Pentru Chavez, Cuba lui Castro este Mecca socialismului, el merge acolo nu doar pentru inspiratie ideologica, ci, asemeni unor Thorez, Dimitrov, Togliatti ori Ana Pauker candva, cand se duceau in URSS, si pentru tratament medical, in speranta ca va gasi miraculosul elixir menit sa-l salveze. Ironia suprema este ca Fidel s-ar putea sa-l inmormanteze pe Hugo, evident in prezenta lui Evo si a lui Daniel. In audienta, plangand, Noam, Istvan, Alain, Slavoj si Gaspar. Imi pot imagina oratia si salvele de rigoare. O remarcabila interventie a aparut pe forumul articolului meu “Noua sinteza” publicat ieri pe platforma “Contributors”. Semnat I. C. Ruiz, este vorba de o marturie nemijlocita legata de experimentul neo-totalitar al “revolutiei bolivariene” din Venezuela lui Chavez. Recomand acest text tuturor celor care mai cultiva nostalgii comuniste ori aspira sa “retesteze ipoteza comunista”.

Sprijin neconditionat divulgarea crimelor comunismului!

Am plecat din Romania lui Ceausescu in 1980 si din Venezuela lui Chavez in 2008.

Necunoasterea nocivitatii comunismului mentine amenintarea si aduce, inca, multe victime. Doi colegi de servici, mai bine de 10 ani cot la cot, au fost impuscati de oamenii lui Chavez. Stiu, doi nu inseamna Auschwitz, dar daca adunam victimele raufacatorilor de profesie, inarmati de Chavez pentru a devenii un fel de « garzi rosii », o suta de ani mai tirziu, ne indreptam vertiginos catre numarul exterminatilor in lagar.

Cunosc ambivalenta apologetica a dictaturilor. De obicei apologistul de dreapta si cel de stinga sint persoane diferite dar se inteleg perfect. Inaintea alegerilor din ’98, singurele pe care Chavez le-a cistigat curat, am asistat la o conversatie in care unul il proiecta ca pe un viitor om al ordinei si disciplinei, considering trecutul lui militar; iar celalat ca pe iluminatul purtator al libertaii si echitatii sociale, bazat pe prietenia cu Fidel Castro. Ma uitam la ei si ma intrebam daca se ascultau unul pe altul – se vedeu fericiti impreuna, solidari in decizia de vota pentru Chavez.

Inca ma intreb daca, in momentele fatidice, expunera ratiunilor poate ajuta la ceva. Am suferit mult inainte alegerilor din ’98 cind norul gros al irationalitatii s-a asezat peste Venezuela. Nu apucam sa deschid gura despre nocivitatea comunista ca eram amutita in calitate de “traumatizata” deci inacceptabil de subiectiva. Diversitatea de argumente aberante pe care le-am ascult si citit inainte acelor alegeri n-avea limita. Si toate drumurile duceau la Chavez.

Doresc din inima ca marea masa a intelectualilor si artistilor sa se ridice si sa spuna: “Am gresit. De fapt, asa s-a intimplat la Bicaz”. Si sa povesteasca ce e de povestit pina la epuizarea subiectului, pina la satietatea pe care uneori o experimentam vazind cele mai recente filme despre nazism. Dar acele filme, carti, cintece, etc. au facut mult bine. Functioneaza!

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.