Xenofobia lui Eminescu

(articol preluat integral, sublinierile ne aparțin – Pataphyl)

autor RADU PĂRPĂUȚĂ

„Oricît ne-am da după cireș – îmi spune un amic -, trebuie să recunoaștem că Eminescu era antisemit.” Și nu poți să nu-i dai dreptate, oricît au încercat și încearcă diverși domni, bine intenționați, mînați de cele mai pioase sentimente patriotice, să demonstreze că nu este așa. Mai mult de atît, se poate spune că Eminescu era xenofob în genere. Este suficient să ne amintim de faimoasa Doină: „Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cînii,/ Mînca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia.” Mda, nu e prea „corect politic” Domnul Eminescu! Nu m-ar mira ca unii „apărători ai valorilor democratice” să elimine Doina, așa cum în USA se cere ca Tom Sawyer să fie scos din școli pentru că i se adresează lui Huck cu „nigger”. Cică astfel de cuvinte sînt „racially insensitive”!? Sau cum în Franța cercurile socialiste cer ca Louis-Ferdinand Céline, unul din cei mai mari scriitori ai lumii in secolul al XX-lea, să fie trecut la index pentru că, printre altele, a scris niște pamflete antievreiesti.

Dacă mai este nevoie, mai dau un pasaj eminescian, din multele care se pot da: „Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tîmpi și de grecotei pornoscopi și netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o munca productivă, se creeaza din ce în ce mai multe funcțiuni cari să atîrne direct de stat.” (art. Muncă și producție în desfășurare istorică, 22 iulie 1882). Nu vi se pare o chestiune actuală? Astăzi, la fel, se înființeaza cît mai multe „funcțiuni cari să atîrne direct de stat”, numai că nu pentru „bulgari tîmpi” și „grecotei pornoscopi și netrebnici”, ci pentru românași cu aceleași atribute. Dar să trecem…

În acest ultim fragment citat începem să întrezărim trăsăturile xenofobiei lui Eminescu, cum era antisemitismul său și care era motivația acestuia. Concepția eminesciană a „elementului național” este punctul de plecare. „E scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta și caracterul acestui stat” (Străini de origine româna?, 26 ianuarie 1882). Din acest punct de vedere, spune Eminescu, în România de atunci exista o clasă productivă, formată din două milioane de țărani din „rasa pămînteană” și o mică pătură neproductivă de diverse ranguri de conducători ai țării, în mare parte de „rase străine”, de „surtucari” ai satelor și alții din „clasa consumatorilor improductivi”.

Iar acest element national, „geniu național” îi spune Eminescu, trebuie îngrijit și respectat, căci, citeaza el din Pravila lui Vasile Lupu: „Cel ce-și viclenește moșia și neamul mai rău decît ucigașii de părinți să se certe”. În acest scop trebuiau luate măsuri administrative vizavi de străini. De pildă, evreii. Pe atunci erau emigranti recenți, mulți veniți ilegal, nevorbitori de limba română, peste 100.000 (foarte mult la o populație de două milioane și jumatăte de țărani și la o populație totală de cinci milioane de suflete – vezi art. Mizeria vietii noastre politice, 1879). Antisemiții de atunci (și Eminescu) spuneau că cetățenia româna nu trebuie acordată evreilor decît pe bază de cereri individuale și fiecare caz în parte să fie analizat.

Esenta concepției lui Eminescu despre evrei este cuprinsă intr-un articol (Dacă proiectul majoritatii, 7 iulie 1879): “Nu există dar români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliți cari-n familie să vorbeasca românește, pentru că nu există izraeliți cari să intre în relații de căsătorie cu românii, c-un cuvint evreul e evreu, se simte evreu și pîna acuma nici n-a voit sa fie altceva decit evreu” .

Marius Mioc spune pe blogul său (eu nu sînt aici decît „negustor de vorbe”, cum îl numeste Eminescu pe ziarist): „Așadar, antisemitismul lui Eminescu este total diferit de cel promovat ulterior de Hitler. Eminescu nu i-a considerat niciodata pe evrei o rasă inferioară, ba chiar le reproșează că nu se căsătoresc cu românii (opusul ideilor naziștilor, care se temeau de “spurcarea” rasei superioare și au interzis căsătoriile mixte). Din cele scrise de el rezultă că, odată cu adoptarea de către evrei a limbii române (ceea ce s-a și întîmplat pe scară largă în veacul 20), încetățenirea evreilor e admisibilă”.

Pe cei care-l acuză pe Eminescu pentru vederile sale politice îi rog un lucru: să fie consecvenți în principii și să nu aplice dublul standard. Adică, să acuze la fel de vehement guvernul israelian, care refuză să acorde cetățenie israeliană muncitorilor români din această țară (unii, aflați de mulți ani acolo), sau guvernele american, german sau francez, care iau masuri împotriva imigranților ilegali (inclusiv expulzări), refuzînd să acorde automat cetățenie tuturor imigrantilor (în SUA, chiar și imigranții legali au de așteptat destul pentru cetățenie, iar una din condiții este cunoașterea limbii engleze).

Totodată, îi desfid pe aceia care atacă “naționalismul”, “xenofobia”, “antisemitismul” lui Eminescu de teamă că extremiștii actuali ar putea folosi asemenea “port-drapele” contra lor, luîndu-și din publicistica eminesciană pasaje pe care să le instrumenteze ca atare. „Eminescu, însă, nu este responsabil pentru asemenea denaturări”, spune Th. Codreanu într-un articol. „Trebuie combătuți extremiștii de azi, iar nu Eminescu!”

Și în final un alt citat din Eminescu, care, iertati-mă, nu prea are legatura cu restul, dar… nu mă pot abține, e prea frumos. Este despre politicieni: „Crează-se mari, crează-se genii politice menite a determina sorțile Europei; dar prin tămîia ce și-o aprind ei singuri, împreună cu mulțimea lesne crezătoare, aibă și adevărul partea lui, o parte mică, neînsemnată (…), dar o parte esențială și salutară” (Fondul acestei ere, 10 mai 1881).