„Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu.”

    Print Friendly, PDF & Email

    Secolul XX, începând de la Revoluția sovietica din 1917, a fost fundamental marcat de un rău imens, de o intensitate și la un volum nemaivăzute în istorie. O domnie a crimei și minciunii, făcută și mai groaznică de susținerea, explicită sau nu, acordată Răului absolut de o mulțime de oameni înzestrați cu extraordinare calități intelectuale și artistice, ca și de indiferența majoritătii celor decenți. Persistența acestui rău, a acestei atmosfere vâscoase, a fost cel mai clar vizibilă și netulburată de vreo revoltă, mai stabilă în timp, vreme de 70 de ani, în URSS, țara mamă a comunismului. Răul s-a dezvoltat liniar, după graficele cincinalelor comuniste. Mai mult, controlul minții, care presupune în cazul ăsta și dispariția cvasitotală a discernământului, a fost aproape de succesul absolut în Rusia. E posibil ca până în 1917 mulți oameni de bună credință să fi fost înșelați de retorica Partidului Comunist, deși, la o privire atentă, se putea înțelege de atunci în ce direcție o să meargă totul în statul condus de partidul anarhiștilor atei care nu credeau în libertatea personală. Însă, începând din 1918, cam toată lumea întreagă la minte din URSS a început să înțeleagă pe de-a întregul ce e comunismul și cu ce se mănâncă…

    Că, de exemplu, Gorki sau Maiakovski au fost trup și suflet oameni ai regimului poate fi, într-un anumit fel, de înțeles. Susținând activ regimul, închizând ochii la genocidul produs de comuniști și pretinzând că toate sunt în regula în Imperiul Răului nu numai că au supraviețuit, dar și-au și aranjat vieți de mari vedete ale lumii ăleia triste. E mai greu de înțeles cum oameni care au avut mult de suferit de pe urma îngrozitoarei prigoane comuniste, sau care au pierdut totul, ajungând până în fața morții, au rămas legați trup și suflet de PCUS, de de Stalin, de URSS. Explicația cea mai facilă ar fi cea în care Sindromul Stockholm dă răspunsurile, numai că problema nu e una în care de vină ar fi doar o afectare psihică parțială. Mai mult, îmi pare că mai completă ar fi o explicație în termeni teologici, decât una în termenii psihologiei. Iată o descriere foarte exactă a felului în care lucra duhul comunismului:

    În nazism nu s-a pomenit ca victimele lui Hitler să îl slăvească pe acesta. Victimele bolșevice ale lui Stalin însă l-au glorificat: nu se mulțumesc să fie victime, trebuie să îl şi glorifice pe tiran. Într-o scrisoare adresată lui Stalin înainte de a fi executat, Nikolai Ivanovici Buharin îi mulțumește acestuia pentru „angelica lui răbdare”! Instituția criticii şi autocriticii au funcționat ca forme moderne ale sadomasochismului, critica fiind sadism iar auto-critica, expresia masochismului. Tot Buharin, la 10 decembrie 1937, scrie din celulă, următoarea scrisoare: „Mă pregătesc să plec în această vale a plângerii şi nu am în mine nimic altceva în raport cu tine, cu partidul şi cu cauza decât o mare şi nesfârșită dragoste. Adio pentru totdeauna şi amintește-ți cu drag de al tău nefericit – N. Buharin”. Este condamnat la moarte şi executat în martie 1938… La 3 februarie 1940, Nikolai Ivanovici Ejov, șeful NKVD-ului până la numirea lui Lavrenti Beria, este arestat de Stalin… Nu recunoaște crimele de care este acuzat, însă acceptă stoic verdictul, declarația sa încheindu-se: „Spuneți-i tovarășului Stalin că voi muri cu numele său pe buze!
    http://www.europalibera.org/a/28251890.html

    Așadar, cam așa arată felul în care mulți dintre cei care crezuseră în comunism și lucraseră pentru acesta au rămas până la moarte blocați în schema mentală a acestui totalitarism criminal, neavând scăpare de boala asta a spiritului nici măcar atunci când pierdeau tot și erau în fața morții iminente. O intrare senină în rând, în Imperiul Raului, pentru cei care au avut numai de pierdut din cauza regimului comunist, dar au devenit slugi sincere ale regimului criminal era, se pare, o formă normală de existență pentru ruși și pentru ceilalți captivi în URSS. Asta a și fost marea problemă, specifică rușilor, care a făcut posibilă existena Imperiului Răului: majoritatea celor care au înțeles bine ce e comunismul, oameni decenți, de bună credință, au ales totuși să colaboreze într-o formă sau alta, legitimând astfel stăpânirea comunistă. Caz extrem de lămuritor – Părintele Pavel Florensky, marele teolog, filozof, matematician, fizician care va muri până la urmă ca martir în Gulag, spusese la începutul instaurării regimului criminal urmatoarele: „Mi-am dezvoltat propria viziune filozofică și științifică asupra lumii, care, deși contrazice interpretarea vulgară a comunismului… nu mă împiedică să lucrez onest în folosul statului.” Greșeala imensă pe care trebuie să o fi regretat amar când, sper, a ajuns la concluzia exprimată de Părintele Nicolae Steinhardt:

    Cu Mamona [Diavolul n.m.] nici o legătură, oricat de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare…

    (Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaștem și tu și eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiți ca doi și cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu.)

    Practic, avem două atitudini absolut opuse ale unor oameni care sunt repere morale pentru două lumi absolut diferite – Părintele Steinhardt, europeanul, alege să nu coabiteze cu Răul orice preț ar avea de plătit, fața de Parintele Florensky, rusul, care acceptă lucid să lucreze alături de Mamona, crezând că poate face asta în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Ori asta nu se poate. Și asta trebuie să înțelegem. Nu putem duce o viață normală acceptând să trăim alături de Rău. Nu putem coabita cu Răul, și să scăpăm întregi din asta – practic, asta au facut prea mulți ruși și asta a fost piesa esențială care a susținut atâția ani Imperiul unde au fost uciși zeci de milioane de nevinovați și sute de milioane ținuti în lipsuri și frică, vreme de 70 de ani.

    The following two tabs change content below.
    Preot Alexandru Coman

    Preot Alexandru Coman

    Hirotonit preot în anul 1994, Parintele Alexandru Coman este și absolvent de Psihologie, specializat cu Master în Logopedie (Terapii și compensare în tulburările de comunicare), membru în Colegiul Psihologilor, având și cursuri post-universitare de Jurnalism/Publicitate (anul 2001), timp în care a slujit neîntrerupt în Biserică.

    2 gânduri despre “„Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu.”

    1. O explicație ar fi carisma lui Stalin. Fiul lui Beria, al cărui tată s-a temut de Stalin până când l-a văzut mort (poate l-a și ajutat puțin), își amintește cum Stalin l-a ținut sub manta într-un drum cu mașina înghețată, pe timp de iarnă. Probabil că multe dintre victimele lui au amintiri similare.
      În pozele cu Hitler frapează rigiditatea. Apropiații lui amintesc mai degrabă flatulențele Fuhrerului iar soldații morți în numele lui nu știau că el se energiza cu fecale de soldat neamț și nici nu cred că ar fi apreciat asta.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.