Charles Forelle este reporter la The Wall Street Journal, filiala din Boston. A început să scrie pentru acest ziar în iunie 2002; în februarie 2004, dl Forelle, împreună cu colegii săi June Kronholz, Robert Tomsho, Daniel Golden, Robert S. Greenberger, Sholnn Freeman şi Matt Murray, a primit Premiul Naţional Pentru Reportaje Educaţionale la categoria “Ştiri fierbinţi” din partea Asociaţiei Ziariştilor din domeniul Educaţiei. Echipa a luat premiul pentru o serie de patru reportaje care relatau decizia Curţii Supreme a Statelor Unite care legifera dacă şi cum pot universităţile să practice acţiunea afirmativă în politicile lor de admitere a studenţilor.

Mai recent, Forelle a făcut parte din echipa Wall Street Journal care în 2007 a primit medalia de aur Pullizer pentru Servicii Publice pentru dovezi consistente legate de acţiuni la bursă antedatate. De asemenea, dl Forelle a mai primit 7 alte premii pentru această serie de articole, incluzând: Premiul Philip Meyer pentru Jurnalism de Precizie, premiul George Polk pentru reportaje financiare, Premiul National Headliner pentru reportaje financiare, Premiul Gilbert and Ursula Farfel pentru Jurnalism de Investigaţie, Premiul Goldsmith pentru Reportaj de Investigaţie, Premiul SABEW pentru Jurnalistul Financiar al Anului.

În timp ce dl Forelle a studiat la Universitatea Yale, a scris articole pentru The New York Observer şi The Miami Herald.

Născut în New York, dl Forelle a obţinut o diplomă de bacalaureat în matematici de la Yale, unde a fost editor-manager al Yale Daily News între 2000-2001. În prezent locuieşte în Boston.

Descriere preluată de pe UCLA Anderson School of Management.

O naţiune de repetenţi zguduie Europa

Charles Forelle

Lisabona-Isabel Fernandes, o tânără veselă de 22 de ani cu o constelaţie tatuată în jurul ochiului drept, nu e sigură de câte ori a repetat clasa a V-a. De două ori, spune ea răzând. Sau poate de trei ori. A repetat de asemenea şi clasa a VII-a. La vârsta de 20 de ani a renunţat la şcoală, având o educaţie de opt clase primare . Domnişoara Fernandes locuieşte într-o suburbie săracă de lângă aeroport. Nu are un loc de muncă. Angajatorii, spune ea, “solicită o educaţie mai aprofundată”. Chiar şi slujbele de femeie de servici sunt greu de găsit.

Portugalia e ţara cea mai saracă din Europa de Vest. E de asemenea şi cea mai puţin educată şi lucrul acesta a apărut ca o gravă slăbiciune la începutul crizei economice.

Miercuri seara criza economică a devenit criză politică. Parlamentul Portugaliei a respins planul Primului Ministru Jose Socrates de a reduce cheltuielile şi de a mări taxele. Dl. Socrates şi-a depus demisia. Va rămâne ca interimar până ce un nou guvern se va forma.

Fără reducerile bugetare, Portugalia va avea nevoie mai mult ca sigur de un ajutor economic international. Va rămâne fără bani anul acesta dacă nu găseşte surse noi de lichidităţi, iar pieţele solicită în momentul de faţă rate ale dobânzii punitiv de mari pentru împrumuturi. Două agenţii diferite au coborât joi rata de credit a Portugaliei. Situaţia ei gravă a împins în faţă o posibilă salvare a Portugaliei pe agenda liderilor Uniunii Europene care s-au adunat joi la Bruxelles la o intilnire ce fusese programată anterior, în care urmau să cadă de acord asupra unui nou fond de salvare a ţărilor cu dificultăţi economice. Portugalia ar fi a treia tara din UE care ar cere un plan de salvare, după Grecia şi Irlanda.

Starea sistemului de educaţie portughez spune multe despre cauza pentru care un ajutor economic ar fi necesar şi despre cât de costisitor şi de dificil ar fi un asemenea ajutor. Pusă în cuvinte mai simple, problema e că Portugalia trebuie să genereze suficientă creştere economică pe termen lung pentru a-şi putea plati uriaşele datorii. O forţă de muncă needucată face acest lucru foarte greu.

Munca manuală ieftină care susţinea odinioară industria textila portugheză s-a evaporat către Asia. Ţările din Europa de Est care au aderat la UE la grămadă în 2004 oferă salarii mai mici şi lucrători mai educaţi. Aceste ţări au atras locurile de muncă calificată.

Doar 28% din populatia Portugaliei între 25 si 64 de ani a terminat un liceu. În comparaţie, cifra e de 85% in Germania, 91% in Cehia si 89% în Statele Unite.

“Nu văd cum ar putea să crească fără să-şi educe forţa de muncă” spune Pedro Carneiro, economist la University College London care a plecat din Portugalia pentru a-şi termina studiile post-universitare în Statele Unite.

Problemele de educaţie ale Portugaliei arată dimensiunile provocărilor pe care le are de înfruntat Europa când încearcă să supravietuiască crizei datoriilor suverane. Reducerile bugetare rapide şi dureroase care au fost făcute de-a lungul continentului au reprezentat numai primul pas, dar al doilea va fi mult mai dificil şi va dura mult mai mult. Cele 17 ţări legate prin moneda Euro au nivele foarte diferite de performanţă economică. Daca diferentele nu sunt micşorate, presiunile care le-au impins pe cele mai slabe dintre ele să acumuleze datorii imense, pe care acum au probleme in a le plati, vor reapare fără îndoială.

O educaţie mai bună in Portugalia nu va aparea repede. Reducerile bugetare in domeniul educaţiei fac sarcina mai dificilă. Şi chiar dacă vor exista îmbunătăţiri, fructificarea lor ar putea dura ani de zile. Grecia şi Irlanda, cele două ţări UE care au primit ajutoare economice, au ajuns relativ repede pe buza prăpastiei: Grecia s-a destrămat în urma dezvăluirilor despre subestimarea starii sale fiscale riscante facută de guvernul său, iar Irlanda s-a auto-sacrificat într-o orgie de speculare a proprietăţilor.

Criza portugheză, din contra, a ajuns încet la punctul de fierbere. Timp de zece ani, creşterea economică a Portugaliei s-a situat in jurul mediei zonei euro. Industriile tradiţionale, cum ar fi recoltarea plutei sau repararea pantofilor, nu au putut energiza ţara întreagă. Boom-ul tehnologic de la mijlocul anilor 2000 aproape că a trecut pe lângă Portugalia. Cu toate acestea, portughezii au cheltuit. Economia – şi sectorul public, şi cel privat – a acumulat deficite faţă de restul lumii de peste 130 miliarde de euro în ultimul deceniu. Statul nu a mai avut un buget echilibrat (de surplus nici nu are sens să mai vorbim) de peste 30 de ani.

Rezultatul este un munte de datorii. Datoria guvernamentală, din care o parte este făcută acasă, se va apropia anul acesta de 90% din PIB. Întreaga economie, incluzând şi sectorul public şi pe cel privat, datorează către străini o sumă echivalentă cu peste doi ani de producţie economice.

Înaintea căderii sale de săptămâna aceasta, premierul trecuse prin parlament unele reduceri bugetare, sub presiunea altor ţări din zona Euro. Dar într-un înterviu dinaintea crizei politice de miercuri, dl. Socrates a spus foarte clar că investiţia în educaţie este o prioritate, în ciuda costurilor. Liniştirea pieţelor financiare e importantă, a spus el, dar ţara nu trebuie să-şi piardă “strategia şi viziunea”.

Există dovezi substantiale din alte directii că educaţia aduce beneficii economice substanţiale. Irlanda era una din cele mai sărace ţări din UE cu o generaţie în urmă. Dar ea a investit fonduri UE în educaţia tehnică şi s-a reinventat ca o destinaţie pentru forţa de muncă high-tech, făcându-se de două ori mai atractivă prin taxele scăzute pentru corporaţii. Irlanda este acum, chiar după o criza bancară brutală, printre cele mai bogate ţări din Europa.

“Au avut o forţă de muncă suficient de educată pe care au putut-o reloca în industria tehnologică şi astfel s-au ridicat de la pământ” spune Eric Hanoushek, profesor la Stanford University. Profesorul Hanoushek, împreună cu un alt profesor de la Universitatea din Munchen, a legat creşterea PIB-ului de educaţia populatiei în teste standard. Ei au calculat că rata de creştere economică a Portugaliei ar fi cu 1.5% mai mare dacă ţara ar avea acelaşi grad de educaţie cu Finlanda.

Educaţia a fost multa vreme neglijata aici. “Ţările sudice cum ar fi Portugalia, Spania, Italia şi sudul Frantei, au avut mereu anumite probleme legate de educaţie” spune Antonio Novoa, istoric şi rector la Universitatea din Lisabona. “Lucrurile stau aşa încă din sec. XVI”.

Dictatura care a condus Portugalia între 1926 si 1974 a avut ideea că “oamenii nu trebuie să aibă ambiţia să devină altceva decât sunt” spune dl Novoa. Rezultatul a fost analfabetismul larg răspândit şi puţine şcoli; nu erau obligatorii decât trei ani. S-au făcut progrese uriaşe din anii ’70 şi până acum, spune el, dar “nu este uşor să schimbi o istorie de cinci sute de ani”.

Portugalia abia a trecut la 12 ani de şcoală obligatorie; acum, portughezii pot renunţa la şcoala după clasa a 9-a. Mulţi din ei chiar o fac. Guvernul spune că va continua reformele. Dl Socrates aminteşte o iniţiativă prin care li se dădeau studentilor laptop-uri gratuite şi de asemenea un alt proiect de a consolida scolile care necesită reparaţii. Rezultatele de anul trecut arată ca studentii au raspuns mai bine la testele standard.

Dar mai e un drum lung de parcurs. “Am acumulat ani întregi de ignoranţă” spune Belmiro de Azevedo, un industriaş miliardar. El descrie sistemul ca fiind osificat. Administraţia centrală exercită un control strict. Curriculele sunt în acelaşi timp neexigente şi rigide. ratele de abandon sunt mari. Şcolile se străduie să absoarbă un influx de emigranţi dinspre fostele colonii portugheze din Africa, cum ar fi Angola sau Guinea-Bissau.

O initiaţivă de a evalua profesorii a declanşat lungi greve şi demonstraţii în 2008, agravând relaţiile între puternicele sindicate din învăţământ şi guvern. Viata politică a miniştrilor educaţiei se maăoara în luni: de la sfârşitul dictaturii, în 1974, au fost 27.

Pentru criticii sistemului, o controversă în legătură cu anumite şcoli cvasi-private e emblematică pentru problemele existente. Având bugete foarte strânse, guvernul a impus reduceri masive unor şcoli care sunt controlate de stat, chiar dacă unele din ele sunt cele mai bune.

Şoseaua de la nordul Lisabonei se ridică uşor din estuarul râului Targus şi trece prin văi cu pini şi arbuşti piperniciţi şi prin câmpuri colorate în galben de trifoiul dulce. 30 de mile mai sus, în municipalitatea Torres Vedras, populaţia e răspândită în oraşele care punctează drumul care se rostogoleşte către ocean. Într-unul din oraşe, A Dos Cuhnados, şcoala locală nu e proprietatea guvernului. E condusă de Biserica Catolică, un aranjament ce datează de la sfârşitul dictaturii, când noul stat portughez şi-a dat seama că nu are suficiente sedii. La aceasta scoală, Externato de Penafirme, ca şi la alte 90 de aşa-numite “contracte de asociaţie”, statul plăteşte o taxă de management unei entităţi private care urmează curriculumul de stat, dar îşi angajează proprii ei profesori.

Directorul, Carlos Silva, a predat pe vremuri chimia în sistemul şcolar public. A fost mutat în patru şcoli în patru ani. Nemulţumit, a demisionat şi s-a înscris într-un seminar teologic. După aceea, ca preot, l-a întrebat pe episcop dacă se poate întoarce la catedră şi a fost repartizat la Externato de Penafirme.

În loc să li se repartizeze profesori de pe o listă, Părintele Silva şi alţi administratori ai acestor şcoli cvasi-private îi aleg chiar ei. Completează curriculum-ul, adăugând, de exemplu, mai multă educaţie religioasa. Formează echipe de profesori responsabili cu elevii şi încearcă să îi aducă înapoi pe cei care sunt înclinaţi spre renunţarea la şcoală.

“Facem un efort imens să îi aducem pe toţi până la capăt” spune Jose Mendes, administratorul unei şcoli. Rezultatele de la teste au situat Penafirme în primele 15% dintre şcolile secundare din Portugalia. Este cea mai bună din Torres Vedras.

Din punctul de vedere al sustinatorilor lor, scolile private injectează o doză necesară de gândire nouă. “Trebuie să păstrăm un sistem diversificat”, spune Eduardo Marçal Grilo, fost ministru al educaţiei. Dacă există şcoală privată şi publică în acelaşi loc, spune el, “hai să vedem care e cea mai bună şi dacă cea mai bună e cea privată, atunci statul o poate închide pe cea publică şi susţine pe cea privată.”

Dar în noiembrie preoţii din Penafirme au suferit un şoc. Având de înfruntat probleme financiare – bugetul pentru educaţie al guvernului a scăzut cu 11% anul acesta – ministrul educaţiei a declarat că urmează să reducă suma pe care o plăteşte şcolilor cu “contracte de asociaţie” la 80.000 Euro pe clasă, de la 114.000 Euro în medie. Părintele Silva spune că şcoala cheltuie 85.000 Euro numai pe salarii şi sporuri.

Din punctul de vedere al Ministrului Educatiei Isabel Alcada, a direcţiona fonduri uriaşe către entităţi uriaşe ca Penafirme în timp ce şcolile publice au nevoi mari “nu e drept”. Ceea ce fusese odată un program gândit să umple goluri s-a transformat într-o “competiţie”, se plânge ea, în care operatori privaţi schimbă rutele autobuzelor ca să atragă elevi.

Loviţi de reducerile bugetare, elevii şi părinţii s-au organizat. În decembrie, 4.000 de oameni s-au ţinut de mână într-un inel uriaş în jurul campusului Penafirme. Imaginile au ajuns la televiziuni. Un grup Facebook a apărut. În ianuarie, elevii nu au intrat în zeci de şcoli private timp de trei zile. Pentru a dramatiza afirmaţia că reducerile bugetare vor însemna moartea şcolilor, studenţi şi părinţi de la 55 de scoli au adus la Lisabona sicrie de carton pe care le-au depus pe fâşia de iarbă din faţa ministerului doamnei Alcada.

Luna trecută, Ministrul Educatiei a dat oarecum înapoi, declarându-se de acord să dea înapoi o parte din fondurile tăiate pentru acest semestru.

Paulo Goncalves, vânzător la Hewlett Packard Co. şi preşedintele Asociaţiei Părinţilor Penafirme, spune că aceasta a fost o victorie, dar sunt necesari mai mulţi bani ca să fie păstrată calitatea suficient de bună pentru a pregati elevii pentru Colegiu. “Dacă ai o diplomă în Portugalia, câştigi aproape dublu faţă de cei care nu au”, spune el, “asta îi învăţ eu pe copiii mei”.

Este adevărat mai ales pentru şomajul peste 11%. “De când cu criza, a trebuit să mergem la facultate” spune Sophie Alves, elevă la Penafirme care intenţionează să studieze terapia ocupaţională la colegiu. Numai cu o diploma de liceu, “nu poţi să faci nimic, doar să fii chelner”.

Cu mai putin decât atât perspectivele sunt chiar mai sumbre. Fernandes, în vârstă de 22 de ani, cu o educaţie de 8 clase, vine adesea la o şcoală din Apelacao unde o mică asociaţie non-profit numită Project Leadership încearcă să aducă tineri înapoi în clase sau să îi ajute să îşi găsească slujbe.

Serafim Gomes, tot de 22 de ani, a fost aici în una din serile trecute. A renunţat la şcoală în clasa a 8-a cu visul de a deveni jucător profesionist de fotbal. N-a fost să fie. Acum munceşte ocazional drept chelner şi speră la o slujbă mai bună.

Marco Monteiro, în varstă de 16 ani, a fost recent dat afară din şcoală. Comportament urât, spune el. Speră să se întoarcă – “nu am suficientă şcoală ca să găsesc de lucru” spune el – şi apoi poate să îşi găsească o slujbă la mall. Directorul Project Leadership, Antonio Emballo, i-a laudat talentele la mecanică. S-ar gândi el să meargă la colegiu, poate să studieze ingineria?

“Niciodată nu mi-a trecut prin minte” spune dl Monteiro. “Nu cunosc pe nimeni care să fi facut asta”.

În original: A Nation of Dropouts Shakes Europe

Print Friendly, PDF & Email

7 COMENTARII

  1. Dupa Grecia si Irlanda, Portugalia este a treia natiune din zona euro care apeleaza la un plan de salvare european si american in valoare de 60-80 miliarde de euro. Pe langa problemele legate de lipsa de competitivitate generate si de educatie, Portugalia s-a complacut in mentinerea unei politici de trai pe seama imprumuturilor de stat, incheind anul trecut cu un deficit bugetar de 8.7%.

    Una dupa alta, natiunile care cheltuiesc cu speranta iluzorie a unor venituri improbabile in viitor ajung la mila celor care inca mai dau imprumuturi cu dobanda f. mica. Mult hulitul pentru stanga europeana Fond Monetar International este rugat in genunchi atat de cei de la putere, cat si de cei din opozitie sa le fie acordat imprumutul. In Portugalia nu se iau masuri drastice, impopulare, natia nu suporta stransul curelei.

  2. Am cunoscut oameni care au fost in Portugalia, si mi-au marturisit ca oameni mai prosti ca acolo n-au gasit nicaieri. Multi abia stiau sa citeasca in limba materna, iar despre lucrul cu calculatorul sau limbi straine nici nu putea fi vorba. Munca incepea la 10 am si se termina cel tarziu la 3 pm, dupa care toti umpleau terasele si carciumile. Socialismul este falimentar indiferent de tara si de domeniu. Dupa 35 de ani de guvernare aproape neintrerupta a socialistilor, si in ciuda ajutoarelor masive de la EU. Portugalia a progresat anemic. Pentru portughezi un faliment sanatos, urmat de cativa ani de foamete crancena ar fi o adevarata binecuvantare. Poate asa o sa le mai vina si cheful de munca, si mai ales de invatatura si o sa le dispara cel de a pune stampila pe „rosu” la toate alegerile. Scoala e nesocotita tocmai pentru ca, aparent, e pe gratis si pentru ca defapt nu te invata nimic, ba chiar ajunge sa te prosteasca, atunci cand e operata sau reglementata de stat. Decat sa se lamenteze trantorii atata ca nu mai primesc finantare de la buget, mai bine ar pune mana sa munceasca, sa castige mai mult, si sa plateasca din propriul buzunar o scoala privata.

  3. Ma gandesc cu groaza la cate comparatii se pot face, si cate asemanari gasi, Portugalia-Romania. Noi inca acum doi ani raportam promovabilitatea la BAC precum recoltele la hectar pe vremea Impuscatului, cincinalu-n 4,5. Realitatea, insa, aratata de unele sondaje, cat de cat cinstite, e crunta: recent, era un sondaj care spunea ca doar 23% din romani citesc zilnic (noi cei de aici, citindu-ne reciproc, suntem printre the happy few :d)). De muncit, se pare ca am munci totusi mai mult, decat Portughezii, insa nu e nimic sigur, si oricum, si de furat, furam mai mult, ceea ce compenseaza. Nu mai stiu cat e deficitul prevazut pt 2011, si daca va fi atins, oricum, mi-l amintesc pe cel de 8% al lui Tari si mi-e suficient. Iar un bailout sigur vom merita, daca ajung sa ne contuca cei doi talking heads-domnii PontAntenescu. Ceea ce risca sa se intample.

  4. Un articol interesant, chiar excelent! Acestea sunt consecintele lipsei de educatie; sper ca noi sa fim mai destepti si sa invatam cate ceva din experienta altora.
    Asta pe de o parte. Pe de alta parte, cuvine-se, cred, sa ne amintim ca, in ciuda tuturor deficientelor sale, sistemul de educatie national de dinainte de 1989 era, totusi, mult mai bun decat cel de acum, cel putin pe latura stiintifica. Ca se punea accent prea mult pe teorie si aproape deloc pe practica, e adevarat, astazi nu se mai pune accent pe nimic!

  5. io unu nu as miza pe institutii etatiste de spalati creieri si produs ‘telectuali.
    mai degraba as paria pe guvern minimal care sa impulsioneze sectorul privat nu prin ajutoare de la stat ci prin taxe mici care sa stimuleze micul intreprinzator – sa’l faca sa gandeasca ca cu cat munceste mai mult cu atat castiga mai mult versus cu cat munceste mai mult cu atat castiga mai putin decat unu’ care sta pe welfare.
    grecia spre exemplu: li se spune generatia de 400 de euro: cu atat se angajeaza dupa ce termina facultatea, le ajung de chirie si ceva resturi pt mancare.
    toti isi cauta de lucru la stat, un birou caldut unde sa invarta vreo 5 ore o hartie.
    pe nimeni nu mai intereseaza sa isi deschida o afacere, macar una de instalator sau electrician sau constructor sau orice.
    in spania le zice generatia de 700 de euro si au acelasi sistem, toti ‘telectuali produsi pe banda rulanta a lui zapatero.
    astia nu or sa vina niciodata cu idei noi sau cu un produs nou la un salariu de 400-700 euro.
    si dupa portugalia? cine o sa plateasca pentru spania? dar italia? dar belgia samd?
    europa a luat’o razna cu totul si america ii sufla’n ceafa.
    america mai are totusi sanse cu noul suflu conservator din congres care deocamdata se lupta bine pentru a taia cheltuielile, dar europa?
    se gandeste sa mai imprumute ceva dolari chinezesti care oricum au luat’o la vale serios.
    si dupa ce se termina si dolarii chinezesti?
    de unde mai cheltuie?
    o nebunie totala – pentru ca merita!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here