Overreaction?!

Print Friendly, PDF & Email

Marius Hagău-

Mircea Cărtărescu nu este nici primul nici ultimul mare scriitor care se înșeală. Viziunea dânsului asupra chestiunii legalizării căsătoriilor homosexuale și în general, asupra disputei curente dintre conservatori si „progresiști” se vrea a fi una de bun simț. Una care să calmeze spiritele, dar care, așa cum s-a văzut cu ceva timp în urma într-o emisiune difuzată pe Digi 24, are mai de grabă efectul unui anestezic puternic, ce trimite gândirea critică în concediu. Undeva, probabil, într-un 2 Mai însorit…

1. Primul lucru care m-a frapat în apelul dânsului la civilitate și bun simț a fost ideea că tabăra conservatorilor supralicitează năpustindu-se furibund asupra unor minoritari piperniciți, cărora nu le ia nimeni niciodată apărarea, care nu beneficiază de nici un sprijin din partea internaționalei diferiților, a ambasadelor unor state puternice de la București și care habar n-au că sunt foarte la modă. (Apropo, cred că nici o altă minoritate din România n-a beneficiat de sprijinul ce i se acordă în momentul de față comunității LGBT). Prin urmare, conservatorii exagerează, atât cei care își exprimă poziția într-un mod politicos și argumentat, cât și cei care își jignesc oponenții pe față. Ce nu se prea spune când se vorbește despre prigonirea „progresiștilor” noștri este că aceștia devin „victime” ale unei majorități „obtuze” tocmai pentru că vor sa facă legea, și nu în calitatea lor de minoritari vulnerabili. Nimeni nu i-a atacat pe diferiți pentru că sunt puțini și neajutorați, ci fiindcă sunt influenți și hotărâți să lărgească practic, redefinind sensul moral și juridic al unei cutume ce regla existența majoritarilor, în numele unor drepturi revendicate doar de către o minoritate. Contradicția de ordin logic în această chestiune deriva din faptul ca minoritarii cer reinterpretarea unui articol constituțional ce definea -toată lumea accepta acest lucru- opțiunea majoritarilor, profitând de formularea relativ ambiguă a acestuia și pornind de la ideea că majoritarii n-au nici un drept să refuze aceasta propunere de remodelare a conștiințelor lor, atâta timp cât ea vine din partea unei minorități ce își apără strict interesele proprii. Să reformulez: minoritarii vor să lărgească sensul unui enunț ce regla existența majoritarilor, sub pretenția că aceasta e o problemă care îi privește doar pe ei, deoarece o fac în numele unor libertăți pe care statul laic e obligat să le protejeze.

Nebunia acestui tip de dicurs vine din duplicitatea lui și în mod normal ne-am putea amuza pe seama acestuia dacă disputa dintre conservatori și „progresiști” nu ar avea o miză politică importantă. Altfel spus, diferiții vor o singură definiție pentru două opțiuni diferite și nu o definire clară și onestă a propriilor drepturi, intenționând să-i includă pe majoritari sub incidenta unei prevederi legale (reintrepretate în cheie „progresistă”) care se va afla în evidentă contradicție cu morala acestora, sau care, în orice caz, nu le va defini poziția. Legalizarea căsătoriilor homosexuale (care în aparență îi privește doar pe minoritari) va antrena după sine anularea implicită a conceptului tradițional de căsătorie (care îi priveste pe majoritari), atentând în primă instanță la recunoașterea substratului său creștin iar ulterior la logica elementară a acestuia: gândiți-vă ce se întâmplă cu gramatica unei limbi căreia i se cere să elimine diferenta de gen: ea pur și simplu se schimbă pentru toată lumea, dar numai în avantajul celor care o cer.
Ipocrizia taberei „progresiste” derivă din aceea că suspendă logica unui concept tradițional, ce are o funcție recunoscută în spațiul public, pretinzând că se ocupă de acordarea unor drepturi ce au legatură exclusiv cu viața privată a unei minorități sexuale. În principiu da, ea face acest lucru, dar în fapt ea introduce abuziv această minoritate sub incidența unui articol ce definește poziția majoritarilor, ocupându-se în același timp de anularea logicii constitutive a acestuia. Or, în acest caz, virusul „progresist” vrea mai mult decât un simplu loc în cetate, el vrea să paraziteze și să paralizeze un sistem de valori concurent, căruia deăi îi recunoaste formal dreptul la existență, încearcă să-l oblige pe căi legale să intre în logica unui discurs neutru, care fatalmente îi va limita/interzice acestuia posibilitatea autodefinirii în spațiul public. (Să ne aducem mereu aminte că gândirea rezidual/potențial totalitară a stângii acceptă diversitatea doar dintr-un punct de vedere formal, privilegiind expresiile golite de conținut ale acesteia. Că ea ne „pacifică” prin nivelarea diferențelor. Și că, în subtextul revendicarilor ei, se află presupoziția că imparțialitatea democratică ne obliga la indiferență morală, fiindcă diversitatea, cel puțin în cazul de față, e dată de natura etică a unor opțiuni diferite). Da, însă din momentul în care acesta se angajează într-o luptă de ordin propriu-zis ideologic/politic, el nu mai are dreptul să cheme în ajutorul său statul, atrăgându-l într-o politică intervenționistă, decât sub forma invocării arbitrajului democratic pe care acesta este obligat să-l asigure tuturor celor implicati în conflict.

2. Al doilea lucru care mi-a atras atentia în acea emisiune a fost încercarea d-ului Mircea Cărtărescu de a „psihanaliza” temerile existente în tabăra conservatorilor, din nou, pe un ton conciliant, făcându-ne mărturisirea că și el, la fel ca noi toți ceilalți, se teme de necunoscut și că e normal să se întample așa. Sau, ca să redau cu precizie cuvintele dânsului, că și el se teme de viitor. În acel moment am avut sentimentul clar ca o discuție deja veche și cu atât de multe elemente concrete, pe care voci cu greutate din cultura noastră și nu numai le-au analizat între timp, a fost situată arbitrar în haloul de lumini și umbre al unei lumi în cel mai bun caz posibile. Da, firește că toți ne punem intrebări în legatură cu viitorul speciei, că fiecare dintre noi se teme de câteceva, dar în niciuna din disputele importante în care conservatorii s-au „năpustit” asupra adversarilor lor de idei nu am regăsit aceasta angoasă cu privire la un viitor indescifrabil. Dimpotrivă. Marea temere a acestora, declarată e atâta vreme, e aceea că s-ar putea ca viitorul să ne rezerve ceva cunoscut. Ceva de care majoritatea esticilor din fostul lagăr comunist, a acelora ce au apucat măcar să-și facă buletin în regimurile de dinainte de ‘89, au motive concrete să se teamă. Terminologia limbajului neomarxist ne trezește amintirile și reflexele de bază și riscă să ne anuleze speranța într-un viitor cu adevărat surprinzător, pe care-l tot așteptam de 27 de ani încoace. Mi se pare că numai activiștii imberbi ai noii stângi (deși, moda e să-și lase bărbi de sfârșit de sec. XIX, revoluționare, darwiniene etc.) au dreptul să trăiască cu iluzia ca viitorul politic corect al lumii ne-ar mai putea surprinde cu ceva: în materie de metodă poate, însă în materie de direcție a gândirii, nu. Tot ce a realizat sau va realiza de acum înainte stânga a fost deja profețit. Și mai mult, a fost și este plătit cu cele mai mari genocide din istoria umanității. Doar ei, acești revoluționari generoși, au dreptul să condamne creștinismul pentru toate relele lumii, să-i identifice infiltrațiile în toate straturile profunde ale mentalului european, în modul de funcționare al instituțiilor noastre tradiționale sau modern-burgheze și să-l repudieze fără încetare pentru gândirea „reacționară” a majoritarilor, iar apoi, nota bene, să refuze, cand vine vorba despre definirea identității noastre europene, acceptarea oricarei referinte la originile ei creștine. Dacă creștinismul nu este deloc european, dacă este perpetuu „reacționar”, înseamnă că europenii nu au trăit deloc în Europa și că urmează să fie produși abia de acum înainte în laboratoarele de gândire ale corectitudinii politice. Înseamnă că sunt plecați de acasa prin țări cum ar fi China, Coreea de Nord sau Cuba. Și încă ceva: înseamnă că cei ce aderă la el vor fi excluși din noua și „generoasa” familie europeană, cel puțin teoretic. Doar ei zic acești revoluționari previzibili, au dreptul să ignore un lucru care s-a repetat constant în ultimii zece ani în spațiul public românesc, fără posibilitatea de a fi contrazis cu probe, anume că nu majoritarii fac istoria ci minoritarii influenți și ca, în Europa de Est, acest adevăr a fost verificat cu pierderea vieților a zeci de milioane de oameni și cu umilirea zilnică a tuturor celor ce au trăit și au fost (re)educați în societățile totalitare comuniste, și nu dumneavoastra d-le Cărtărescu! De cate ori va trebui să repetăm că inainte de instalarea frauduloasă a comuniștilor la putere, survenită imediat după 1945, acestia reprezentau o minoritate aproape inexistenta: 1% din preferințele electoratului român! Marea diferență în momentul de față dintre un intelectual de dreapta „furibund” și unul de stânga este că primul se delimiteaza public de orice posibila filiație „fascistă”, în timp ce al doilea o accepta pe cea comunistă cu zambetul pe buze, „constructiv” și foarte cool.

3. „Familia tradiționala este un mit”. Înainte de a raspunde punctual acestei afirmații trebuie să observ că binecunoscutul semnatar al ei a evitat cu grijă problema, chiar daca a ținut pe-aproape: presupunand că ar fi asa, de ce ar trebui să renunțăm la modelul pe care ni-l poate furniza în continuare? Sporturile pe care le practică comunitatea LGBT sunt si ele străvechi, doar relegitimările lor sunt recente, exact ca în cazul acelor valori „tradiționale” cărora le contestă autenticitatea. Cu precizarea că „străvechi” și „tradițional” înseamnă două lucruri diferite în context: primul termen se referă la o practică imemorială ce a fost demonizată în cadrul tradiției iudeo-creștine, ce însumează undeva la 3500 de ani de evoluție, adică este relativ recentă dacă o raportam la scara istoriei, pe când cel de-al doilea, are în vedere o realitate cultural-istorică pe care unii din contemporanii noștri vor s-o numim „veche”, în sensul de „depășită”, deși ne obligă s-o comparăm cu trecutul uitat al umanității. Familiile obișnuite duc în prezent un mod de existență mai puțin tradițional decât ne place să ne închipuim, de acord, însă ele sunt în mod sigur mai tradiționale decât cele ale diferiților; ele redevin tradiționale măcar prin raportarea polemica la cele ale acestora.

Dacă ar fi să luăm în serios mica diversiune a d-ului Cartarescu, ne-am angaja într-o discuție despre cât de tradițională sau cât de modernă de fapt este societatea romanească actuală și am constata că acesteia i-a fost barat accesul atât catre cunoastera tradițiilor ei veritabile cât și către o modernizare autentică, fiindcă a trait 45 de ani sub communism și încă se mai zbate, moral și politic, să iasă din el. Problema noastră însă este de alegere a unei direcții de dezvoltare și nu doar de indicare critică a prezentului. Societatea românească este obligată în momentul de față să aleagă între două modele de dezvoltare opuse: unul care pretinde că putem evolua păstrându-ne reperele tradiționale sau redscoperindu-le și celălalt care susține că nu vom progresa niciodată dacă nu vom renunța la ele, având deja o strategie extinsa la nivel internațional de marginalizare/eliminare a acestora din spatiul public.
Discuția despre legalizarea căsătoriilor homosexuale capătă deci importanță dacă ințelegem că ea se impune odată cu redeșteptarea unui confict mai vechi și mai amplu, ce pune față în față doua viziuni complet diferite. Iar pacificarea celor implicați în acest conflict devine posibilă nu prin ocultarea cauzelor care l-au redeșteptat și nici prin invocarea prost ințelesei neutralități a statelor seculare (care sunt neutre în principiu, adică deschise în mod egal față de orice punct de vedere concurent; neutralitatea democratică este un arbitru care nu decide cine va fi invingătorul într-o confruntare, dar îi va permite oricăruia dintre noi să fie un invingator/invins), ci, într-o primă fază prin stabilirea adevărului asupra poziției pe care și-o asumă fiecare dintre părți. Comunitatea LGBT, dacă vrea să convingă, ar trebui să înceapă prin a informa corect opinia publică românască asupra poziției proprii, asumandu-și deschis efectele și respectiv confictul ce derivă din propunerile minoritarilor, pentru ca reproșul de fond al partidei conservatoare este acela că n-o face. Teza conform careia minoritarii sunt lipsiți de șansă în fața majoritarilor e dezmințită printre altele de succesele pe care primii le-au obtinut până acum în S.U.A. și o parte din țările occidentale. Statul roman le ofera celor dintâi exact aceleași șanse pe care le-au avut în celelalte democrații ale lumii, fără a le garanta reușita, atâta timp cât drepturile invocate de către aceștia pun în discutie, vrând-nevrând, dreptul de a se autodefini al unei majorități (majoritarii au și ei dreptul de a se defini ca diferiți de minoritari; este ceea ce justifică demersul Coaliției pentru familie, catalogat de catre binecunoscutul scriitor ca fiind „dezgustător”).

Ceea ce îi reproșez în fond d-ului Cărtărescu este faptul că dincolo de apelul dânsului la civilitate, salutar desigur, se citește intenția demontării unui conflict, într-un fel a „demitizării” lui, până la a ajunge aproape la negarea substanței acestuia. Carevasazică îi recunoaște amploarea și o comentează cu indignare, dar se abține să ia act de resorturile lui reale. Or, personal nu cred deloc în tehnicile acestea de „pacificare” în masă, oricat de generos aplicate pe inimile telespectatorilor. Când afirmi despre actuala familie tradiționala că este un mit și o și demonstrezi parțial, intenția ta este de a arăta că cei din tabăra conservatoare se luptă în van sau că nu au pentru ce să se lupte, dezamorsând, speri tu, un conflict ce a luat deja proporții. Ceea ce uită să ne semnaleze dânsul, atunci când vorbește despre civilitate, este faptul că deși aceasta servește ambelor tabere, pacificarea prin relativizarea/negarea conflictului existent între ele o avantajează doar pe cea „progresista”. Pentru că nucleul relativist-nihilist al ideologiei acesteia le permite adepților ei să-și însușească orice forma golită de conținut a credinței, sau orice formă de gândire tradițională potențial coruptibilă. Domnia sa ne-a chiar ajutat să facem pași importanți în această direcție, atrăgându-ne atenția că Iisus nu a condamnat niciodată homosexualitatea în mod explicit, și lăsându-ne, bineînțeles, cu gura cascată, în așteptarea plină de suspans și inutilă a argumentului ce ar fi trebuit să ne dovedească că teza contrara este exclusă. – Ce contează ca Iisus condamna adulterul și că, din perspectiva iudeo-creștină homosexualii trăiau în cupluri adulterine, nelegalizabile sub nici o formă în timpul existenței Lui, înainte de a le încadra orientarea la alte păcate mai grave. Or ce importă că e ilogic să izolezi mesajul lui Iisus de cei ce l-au cunoscut personal și au fost mandatați să ni-l transmită mai departe, și să presupui că eventuala deculpabilizare a homosexualității continută în mesajul „real” al Fiului lui Dumnezeu, care i-ar fi șocat fără îndoială pe adepții săi, nu ar fi fost reținută de către niciunul dintre aceștia. Sau de ce să iei în calcul că Iisus se considera Fiul Dumnezeului „crud” din Vechiul Testament, adică al Aceluia ce i-a pregătit venirea în lume și nu al altuia? – Rațiunea eject! Traiasca chiciul teologic girat de către cele mai briliante minți, trăiasca „Codul lui Da vinci” și reflexia paralel-alternativă asupra istoriei! Peste o suta de ani, o parte din cititorii d-ului Cartarescu ar putea presupune, urmând aceluiasi model de gândire, că acesta era de acord cu relațiile incestuoase din moment ce nu vor găsi niciun document care să ateste că era împotriva lor, sau că detesta pescărușii, din moment ce din scrierile dânsului vor lipsi, să zicem, orice referire pozitivă la ei, ignorand legătura logic posibilă ce va trebui facută între aceste afirmații și profilul său etic-profesional, pe urmă între acestea și biografia sa ori mărturiile celor ce i-au fost apropiați.

4. Eternul argument al decenței minoritarilor mă obligă să constat din nou că ceea ce alimentează conflictul dintre aceștia și opozanții lor este confuzia intenționata a planurilor, dincolo de miza lui mai profunda: se amestecă eticul cu științificul, juridicul cu politicul, privatul cu publicul s.a.m.d. Așa ajungem să vorbim de exemplu despre cât de treabă sunt unii dintre ei, când de fapt ceea ce li se reproșează acestora este abuzul în plan logic, respectiv interpretarea forțată a unui articol constituțional. Eu sper ca cei ce aduc ca argument în această discuție calitatea uman-profesională a acestora, printre care se numără și d-ul Cărtărescu, înțeleg, păstrând desigur proporțiile, că politica lui Hitler ar fi rămas la fel de condamnabilă chiar dacă acesta ar fi fost un pictor de geniu sau un tată devotat, și mai mult, că nici o infracțiune nu poate fi absolvită înainte ca acesteia să i se recunoască caracterul imoral (e o imposibilitate printre altele de ordin logic), decât dacă se dorește mușamalizarea ei.

The following two tabs change content below.

Un gând despre “Overreaction?!

  1. Până la urmă se mai organizează referendumul ăla?
    Sau l-au îngropat dragii noștrii politicieni?

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.