Patologia comunismului: O schiță a moștenirii corupției de stat

    Print Friendly, PDF & Email

    Sistemul comunist din România, ca de altfel toate ”democrațiile populare” de sub egida sovietică, nu a fost și nu ar fi putut vreodată fi ”o dictatură a proletariatului”. Cu toate că, doctrinar și declarativ, liderii PCR vizau transformarea societății, nu doar guvernarea ei, nomenclatura comunistă românească nu a existat decât sub forma unei birocrații spoliatoare, dirijând resursele sociale exclusiv în folosul indivizilor care o compuneau. Acțiunea s-a materializat chiar în paralel cu slugărnicia afișată de autorii spolierii, altfel umili slujbași ai partidului. O consecință directă, deloc incidentală, a unei asemenea politici, a fost modul de viață mizer, la limita supraviețuirii, traumatizant, impus cetățeanului de rând, pe sub simulacrul eternei schimbări în bine, al evoluției sistematice, simultan națională și socială. Dacă regimul lui Ceaușescu manifesta un real dispreț pentru proprii cetățeni, refuzând liberalizarea internă chiar și după plata datoriei externe din primăvara lui 1989, agresivitatea ”mascată” a Securității ceaușiste a reușit să conserve societatea românească într-un melanj de deznădejde, corupție și frică.

    Impunând astfel un sentiment general de frică, grevat penuriei, alternat de o propagandă ce susținea că sacrificiul societății românești duce la împlinirea unui ideal național milenar, se obținea “pansarea” rănilor cetățenilor – acelea dintre răni pe care regimul se simțea dator să le recunoască, ritos, ca mici accidente de parcurs.

    Deși căderea regimului Ceaușescu din decembrie 1989 a fost salutată cu entuziasm și optimism de o societate civilă românească zdrențuită și exasperată, rezultatul ei nu avea cum să însemne o imediată cautarizare. ”Pustula malignă” în cauză acaparase resursele regenerative prezente în organismul social autohton, prin simpla dar neîntrerupta aplicare a ingineriei sociale socialiste, timp de jumătate de veac. În fapt, momentul cauterizării a fost amânat prin eșecul unei tranziții reale spre capitalism, prin reformă. O astfel de ratare a fost natural încurajată de către clasa politică postrevoluționară, progenitură complice a nomenclaturii, niciodată supusă vreunui proces real de ”dezinfecție” după 1989. La fel de natural, pesismismul societății civile a căpătat un caracter cronic.

    Nu în ultimul rând, repercusiunile ratării sunt resimțite și resorbite cu o turnură malignă la nivelul omului de rând, revenind în folclorul postcomunist ca o nostalgie generalizată după Epoca de Aur. Nu este aici doar un refugiu paseist, nici un atașement ideologic la retorica marxista (pe care, putem ipoteza, o majoritate confortabilă a românilor o ignoră). Cetățenii României au rămas încorsetați în mecanismele sociale instaurate de comunism, fiind prinși în clientelismul care s-a ramificat sub suprafața dogmei. Astăzi, aceste mescanisme sunt la discreția mafiei locale. Executanții partidului comunist din teritoriu au fost înlocuiți de baronii locali, de invidizi ca Radu Mazăre, Mircea Cosma, Gheorghe Bunea Stancu, Csaba Borbely, Marian Oprișan. Ei și mulți alții reprezintă ”birocrația de partid de altădată”, aceea care dirijează resursele în beneficiul ”noii nomenclaturi”. Faptul că indivizi de această factură se opun constant descentralizării (deconectării de la resursele centrale, distribuite pe căi prea puțin transparente) vine ca argument.

    La celălat capăt al firului, ceea ce Vilfredo Pareto numea ”elite de serviciu” (persoanele împărțite pe sectoare de activitate în instituții și servicii publice) sunt și ele pe deplin încadrate în osteogeneza corupției de stat. Nenumărate și foarte diverse surse din media și din spațiul de acțiune civic au produs liste cu instituții de stat nereformate și profund politizate. Executivul acestor entități publice este numit politic, ceea ce facilitează un clientelism interior, discret, de salon, o reală feudă pentru cei plantați de ”elita puterii”. Lipsa transparenței și refuzul de a face publice rapoartele de activitate (situație întâlnită în multe instituții, chiar și în mediul universitar sau academic) fac ca sfera de acces pe bază de competențe sau calități funcționale să fie îngustată. Astfel, deși face formal obiectul unor politici publice, etern finanțate prin programe europene, egalitatea de șanse riscă să rămână o ficțiune în România.

    Proiectată pe acest fundal, estomparea rapidă a optimismului revoluționar a fost înlocuită de urmărirea unui iluzoriu sentiment al stabilității, al unității civile, ca și de ideea unui proiect național care să absoarbă energii și competențe. Asemenea noțiuni, calchiate după vechi obsesii sămănătoriste și apoi fascistoide, fuseseră făurite și induse atent de propaganda ceaușistă în vremea antisovietismului mimat. Ele au revenit în mentalul colectiv, parlizând dezbaterea într-o penumbră liberticidă. În cele din urmă, s-au metabolizat ca ”frecție la picior de lemn” – ofertantă pentru omul de rând, îndulcind realitățile umilitoare ale raportului clientelar. Atașat în imaginar unui proiect de recuperare a mândriei colective, preocupat de falsa temă a imaginii României în străinătate, românul de rând își alungă din minte abonamentul lui la mita electorală social-democrată, la făina și uleiul pentru care își va tranzacționa votul.

    În același timp, mediile care exploatează discursul facil despre unitatea pierdută a comunității etnice sunt și cele care se întrec în a accentua iritabilitatea publicului, sentimentul deznădejdii. Miza incitării este evident politică, și ne întoarce la sursă: patronii, foști nomenclaturști sau învățăcei ai acestora, își conservă baza clientelară, într-o dependență ca-și-totală. Tactica postului patronat de Dan Voiculescu, Antena 3, și campania RTV împotriva lui Klaus Iohannis la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 au luat locul ”conspirației globalizării”, al ”eroului salvator”, al ”dușmanului din interior” – temele esențiale de atac ale propagandei totalitare, potivit istoricului Raoul Girardet. Astfel, mijloacele media, cele aflate în mâna ”diriguitorilor de stat”, au devenit intermediari reali ai propagandei politice nedisimulate, reapărută pe fondul calcifierii unei pustule. Aici, în această funcționalitate meschină, trebuie căutat răspunsul la întrebarea: de ce s-au întors românii, de unii singuri, la audierea propagandei?

    Alegerile prezidențiale din România demonstrează, totuși, că societatea civilă mai este, sau redevine, capabilă de maturitate politică. Prezența la vot în al doilea tur de scrutin reprezintă realmente o convulsie a organismului cetățenesc, într-un punct de saturație. Este de presupus aici un efect al contactului dintre români și occidentali, devenit nemijlocit acum un deceniu. Vorbim de aceeași saturație care, în 1989, a dus la Revoluție.

    Rezultatele confirmă că discursurile xenofobe sau generic-discriminatorii ale propagandei PSD nu mai strâng capital electoral. Cum nu o fac nici romanțarea ascendenței românești la Ponta, comparații tromboniste între anii Băsescu și regimul nazist. O mixtură clasică de stângism radicalizat, populism și naționalism deșănțat nu mai spune mare lucru unei majorități a alegătorilor obișnuiți, și îi dezgustă pe cei tradițional absenți până la a le smulge un vot negativ.

    Președintele Iohannis ar trebui să privească câștigarea alegerilor din toamnă ca pe un mesaj clar primit din partea majorității românilor. Aceștia nu mai acceptă ca țara lor să nu se modernizeze, făcând o alegere conștientă pentru Vest, nu pentru China, nu pentru Rusia. Vârful nostalgiilor ceaușiste și fascistoide a fost atins; de la acest punct, numerele de paseiști, de antioccidentali, nu vor putea decât să se reducă.

    Președintele în funcție este astăzi mandatat ”să ridice ștacheta”. Iohannis nu are voie ”să tacă” în fața corupției, nici în fața votului dat de Parlament pentru reținerea și arestarea preventivă a lui Dan Șova. Tăcerile președintelui nu pot acoperi semnalele de avertisment primite din occident – poate cel mai explicit, din partea Olandei. Președintele nu are voie să tacă când Federația Rusă asaltează prin toate mijloacele media Europa de Est și implicit, România, nu în situația în care acest simplu fapt amenință reintrarea României în zona de influență a unei noi patrii sovietice.

    Aici este o șansă unică: România își poate demonstra nu doar regăsita pasiune pentru standarul occidental, ci și capacitatea de a se supune rigorilor necesare ale unui astfel de standard, de a se rupe de relicvele trecutului glorificat de masa clientelară, de a intra alături de Polonia în rândul partenerilor serioși ai Vestului din Europa de Est. Dacă deplina integrare în economia europeană reprezintă o oportunitate pentru România, ea va trebui să treacă printr-un proces, acela mereu amânat, al digerării fondurilor puse în joc de Comisie.

    Klaus Iohannis nu-și mai poate permite o inerție a administratorului de mic burg transilvănean, de fiu exemplar al orașului-vitrină Sibiu. În joc este ruperea noastră colectivă din amestecul hipnotic de mizerie comunistă și falsă mândrie națională, din rapacitatea tumorală a unei oligarhii experte. Față de asemenea imperative, primele 100 de zile ale regimului iohannist par să fi fost trei luni de fadă distracție și vagă competență.

    Ronald N. Popescu

    The following two tabs change content below.

    Ronald N. Popescu

    2 gânduri despre “Patologia comunismului: O schiță a moștenirii corupției de stat

    1. Nu stiu, eu cred ca e prea tirziu. Trebuia aplicat punctul 8 de la Timisoara. Ar fi fost o tentativa serioasa de a extirpa cancerul.
      Acum cred ca tumoarea s-a extins si nu se vede ca suntem in faza terminala doar datorita NATO si UE.
      Nu vad ce-ar putea sa faca Iohannis, ar trebui sa se schimbe peste noapte intr-un super-Base, ori cu totii stim ca dupa o anumita virsta omul e ca betonul, nu-l mai schimbi decit cu dalta.
      Si, de altfel, omul de rind e cu Ponta acuma, iuhuu! doar a micsorat TVA-ul. Ce conteaza ca e un mincinos ordinar, ce conteaza ca PSD e un partid mafiot si antiromanesc? Cu totii stim ce plescari sintem noi, romanii…

    2. „Domnul” Narcis Ronald Popescu a copiat doua capitole din cartea „Intelectualii” de Paul Johnson si le-a dat drept articole originale. Articolele pot fi citite pe platforma Contributors:
      1. http://www.contributors.ro/cul.....rxismului/
      2. http://www.contributors.ro/cul.....alismului/
      Se poate verifica cu cartea; este copiere unu la unu.
      Acest lucru este un furt de cea mai joasa speta. Sper ca acest „domn” sa fie pedepsit asa cum merita orice hot!

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.