Perspective centriste asupra Dreptei

    Print Friendly, PDF & Email

    Două articole despre Dreapta din România, redactate în două perioade diferite de timp. Unul a fost scris anul trecut și aparține lui Horațiu Pepine, celălalt a fost publicat recent de Alin Fumurescu. Ambele ne pot ajuta să înțelegem câte ceva despre relația dintre Centru și Dreapta.

    Dreapta periculoasă a lui Pepine
    Acum mai bine de jumătate de an, la sfârșitul lui octombrie 2012, Horațiu Pepine a scris un articol (Centrul şi extremele în politica românească) pentru Deutsche Welle în care a oferit o perspectivă centristă, implicit relativistă, asupra conflictului politic din România, pornind de la cum se anunța campania politică pentru alegerile parlamentare. Pepine observa atunci că nici Uniunea Social-Liberă, nici Alianța România Dreaptă (formațiunile politice mainstream) nu au propuneri serioase pentru electoratul român. Centrul politicii românești nu are idei: se spun prostii, se discută „băsism”, totul se rezumă la pro și contra Băsescu, dezbaterea fiind prin excelență sterilă.

    Desigur, de vină pentru această stare de fapt nu este calitatea morală și intelectuală a politicianului român, un mare maestru al Nimicului teoretic și aplicat, ci președintele Băsescu. Conform redactorului de la DW, dacă și-ar fi dat demisia și redevenea un simplu cetățean, persoana sa nu s-ar mai fi aflat în centrul furtunii politice românești și în noiembrie 2012 s-ar fi vorbit despre programele de guvernare ale celor două forțe politice, ba poate că am fi avut parte chiar de câteva idei noi. În schimb, ideile lipsesc pentru că „preşedintele a făcut adesea viaţa politică imposibilă (prin refuzul explicit al alternanţei la putere)”.

    În articol nu se explică ce ar fi presupus această alternanță la putere, dar putem specula, pornind de la „viața politică imposibilă” de care îl acuză pe președintele Băsescu. Asemenea oricărui relativist, Pepine a simțit nevoia de a lua atitudine față de persoanele pe care le percepe ca fiind prea sigure pe ele. Practicând inversiunea morală, vinovat i-a părut cel ce apăra principiile și se află într-o poziție de putere, nu aceia care își propuseseră să distrugă tot ce s-a făcut în ultimii ani numai pentru a ajunge să dețină frâiele puterii. Băsescu era vinovat pentru că s-a opus planurilor USL de a întoarce România cu câțiva ani în urmă, în era Adrian Năstase.*

    * Paradoxal, astăzi i se reproșează întocmai că ne readuce în 2004. Nu este locul și momentul pentru o această discuție, dar chiar dacă mulți oameni de bună credință se simt trădați, este puțin probabil ca Băsescu să fi avut de ales. Performanța ARD a fost mult prea slabă pentru ca președintele să aibă spațiu de manevră în această problemă.

    De ce vinovat? Pentru că această intransigență este antiteza centrismului și se face vinovată de intoleranță. Băsescu nu a acceptat că „adevărul este undeva la mijloc”, că „și ceilalți au dreptatea lor”, deci a fost intolerant cu PNL, PSD și votanții lor. Nu conta incapacitatea polticienilor români de a lupta pentru statul de drept (vă aduceți aminte lașitățile lui Blaga și Ungureanu?) ori că România nu își mai poate permite să ignore falimentul statului asistențial. Nu a părut relevantă nici ura pe care alianța liberal-socialistă o îndreaptă de ani de zile asupra familiei prezidențiale, nici consecințele pe care le-ar fi avut demisia președintelui asupra stabilității statului român. Tot ceea ce a văzut Pepine a fost refuzul ceaușist al lui Băsescu de a renunța la putere – intoleranța lui Băsescu.

    În acest context, ne scrie Pepine, „lipsa unei lupte politice definite precis prin câteva propuneri clare sporeşte însă relevanţa obiectivă a extremelor”. Cu alte cuvinte, din moment ce lupta de idei se dă între cei favorabili și cei ostili președintelui Băsescu, este limpede că există posibilitatea ca alții să intervină și să își facă cunoscut mesajul – alții din extrema politicii. Dacă mesajul lor este sensibil diferit de cel al USL și ARD – și nu are cum să nu fie diferit, doar vorbim despre „extremă” -, crește probabilitatea ca el să stârnească interes și să câștige noi adepți. Astfel ajungem la adevăratul subiect al articolului: proliferarea extremismului politic (de un anumit tip).

    Există astăzi la stânga şi la dreapta o anumită moderaţie care permite participanţilor să rămână în limitele onorabilităţii, dar pentru un auz exersat se pot distinge de pe acum sunetele exceselor posibile.

    Stânga marxizantă pare, cel puţin la prima vedere, cea mai inofensivă, întrucât a primit o legitimitate academică şi în general intelectuală care, paradoxal, îi amputează posibilitatea de acţiune socială, menţinând-o într-o carantină aurită dar dreapta, care lucrează la frontiera dintre onorabil şi suspect şi care utilizează adesea creştinismul ca alibi, are o forţă subversivă mai mare. Chiar şi pe platformele dreptei validate, să spunem aşa, se pot distinge accentele unui etnicism ameninţător, în ciuda tutu[r]or asigurărilor de bună purtare.

    După cum se vede, relativismul nu a fost dus de Pepine până la capăt. Vor fi fiind extremele periculoase, dar extrema dreaptă este mai periculoasă decât cea stângă. Stânga extremă, marxistă și internaționalistă, este prea sofisticată pentru a deveni o putere în perioada imediat următoare și oricum este mai degrabă benignă datorită valorilor în care crede, toleranță și internaționalism. În schimb, în partea dreaptă a politicii se lucrează abil, pervers, „la frontiera dintre onorabil și suspect”. Se face apel la credința în Dumnezeu, adică „la o forță subversivă mai mare” decât intelectualismele Stângii, totul desfășurându-se pe fondul unui „etnicism amenințător”. Nu este clar ce înțelege Pepine prin „etnicism” sau „amenințător”, dar e limpede că vede în zare cum se agită drapelele religiei și naționalismului. Lui Pepine îi pare fascismul („extrema dreaptă”, celebrul bau-bau al politicii europene, despre care a scris chiar și Lucian Boia, un om de stânga, că este o invenție a Stângii) se află doar la un pas.

    Pentru a înțelege temerile redactorului de la Deutsche Welle, trebuie să avem în vedere că în epoca relativismului moral diferențele sunt privite adesea cu neîncredere. Totuși, neîncrederea este diferită la Stânga față de Dreapta. Totul ține de imaginar, iar pe tărâmul imaginar Stânga a obținut o victorie spectaculoasă, aparent finală. Stângii i se permite mai mult pentru că ar fi generoasă, în timp ce Dreptei i se iartă mai puțin pentru că ar fi suspectă. Stânga are idealuri nobile, în timp ce Dreapta are lagăre de exterminare. Toată politica ultimilor 50 de ani se învârte în jurul acestei constatări.

    Dar Stânga mai are ceva în plus față de Dreapta: creier, sofisticare. Același Pepine scria într-un articol de pe Deutsche Welle (Despre sărăcie, 19 aprilie 2011):

    În pofida a ceea ce se spune, nu discursul dreptei este nou în România, ci acela al stângii, care practică o reflecţie mai intensă asupra surselor şi naturii sărăciei.

    Cu siguranţă, stânga românească actuală nu se trage din comunismul defunct, (sau din încercările sistemului de acomodare la noua realitate născută prin prăbuşirea regimului sovietic), ci din arsenalul de imagini şi concepte ale social-democraţiei globalizate care, de altfel, nu îşi ignoră propriile aporii şi slăbiciuni structurale.

    […]

    Intelectualii dreptei par să-şi fi epuizat mesajul în combaterea totalitarismului comunist şi nu par să bage de seamă că vechiul clivaj comunist/anticomunist nu mai are nici o relevanţă. Ei par să ignore că a fi pur şi simplu antimarxist nu epuizează deloc problematica socială şi că este nevoie de o permanentă reînnoire a gândirii şi a limbajului.

    De aceea, discursul despre societate şi despre politică, în sens larg, este mai intelectual şi mai rafinat la stânga decât la dreapta, care preferă să lase tema sărăciei şi a conflictelor sociale în zona lucrurilor nespuse şi asumate implicit. Stânga este în schimb explicită, analitică şi investigatoare.

    Asa se face că, din partea stângii, vorbesc despre sărăcie în spaţiul public din România oameni ca filosoful maghiar originar Transilvania, G. M. Tamas, antropologul francez Claude Karnooh, de mulţi ani aclimatizat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, şi mai tinerii lor discipoli (unii dintre ei remarcabili, dar insuficient definiţi) care îşi caută argumentele cu precădere în vasta literatură politică a stângii occidentale. Iar din partea dreptei au rămas să vobească preşedintele Traian Băsescu, miniştri Elena Udrea, Ioan Botiş şamd. Constrastul este evident.

    Exemplele alese de Horațiu Pepine: G.M. Tamas, un comunist ungur născut în Cluj; Claude Karnoouh, un comunist francez venit în România, negaționist al Holocaustului, apropiat de Rețeaua Voltaire și cercul lui Alain Benoist; „tinerii lor discipoli” de la Critic Atac, radicali stângiști de toate culorile (de la anarhism la chavism, guevarism, leninism și alte forme de sovietism mai mult sau mai puțin criminal). Această Stângă este „explicită, analitică şi investigatoare”, superioară primitivismului intelectual al Dreptei.

    Interzis la dreapta, Nico Vincentini. Imagine folosită la articolul lui Pepine

    Interzis la dreapta, Nico Vincentini. Imagine folosită la articolul lui Pepine

    Atitudinea lui Horațiu Pepine nu constituie o noutate, fiind de renume falsa imparțialitate a centriștilor. Articolele lui Pepine de pe Deutsche Welle sunt bune exemple în acest sens. Un altul ar putea fi cel publicat recent pe Contributors de Alin Fumurescu, „un respectabil om de dreapta” (Critic Atac dixit).

    Dreapta deprimată a lui Fumurescu
    Dacă domnul Pepine era nemulțumit de intoleranța lui Băsescu, „dreptaciul” Alin Fumurescu remarcă trist că Dreapta are „prea mulți” „eroi” pentru propriul ei bine.

    Problema dreptei de astazi nu este ca nu are eroi. Problema dreptei de astazi este care prea multi. Toti vor sa(-s)i dovedeasca « barbatia » apasand pedala acceleratiei pana la capat. Toti stiu ca liderul dreptei de aia e lider – ca nu carmeste fie ce-o fi (coming hell or high water, ar zice americanul). Toti stiu ca dreapta nu poate exista fara lider, si ca lider va fi cel care va ramane “ultimul Mohican”. Nimeni nu e dispus sa faca concesii, nimeni nu e dispus sa intoarca volanul. Nimeni nu e « chicken ». Nimeni nu e « las ».

    Electoratul de dreapta sta pe margine si priveste « jocul lasului ». Unii chiuiesc de bucurie la vederea spectacolului, altii bombane, altii isi pleaca, rusinati sau dezgustati, privirile. « Liderii », incurajati de pe margine, apasa in continuare pedala de acceleratie. Pana la capat.

    Barbati cu totii, pana si femeile. Lideri. De castigat, vor castiga cu totii. Morti. Si ei, si dreapta, si sperantele noastre.

    Sa ne fie tarana usoara.

    Dreapta din România nu are prea mulți eroi. În schimb, are parte de prea mulți actori de rangul doi care se consideră îndreptățiți să ceară rolul de actor principal.

    Vasile Blaga a cedat Bucureștiul lui Sorin Oprescu, după o campanie în care s-a străduit să piardă, și a condus PDL către o înfrângere catastrofală în alegerile parlamentare. Mihai-Răzvan Ungureanu a pierdut conducerea guvernului în timp record și de atunci încoace a reușit contraperformanța de a-și distruge imaginea publică prin intervenții inepte. Mai mult, așa-zișii lideri ai dreptei se ceartă între ei pentru că nu au nimic de propus în relație cu puterea uselistă, fiind complice cu ea. Gândindu-se la propriul viitor politic, Vasile Blaga și Mihai Răzvan Ungureanu sunt mână în mână cu PNL, dar rivali unul altuia. Blaga speră să revină la guvernare împreună cu echipa Crin Antonescu, poate chiar printr-o unificare a „dreptei” pedeliste în spatele liderului PNL la alegerile din 2014. În ceea ce îl privește, fostul premier Ungureanu cochetează de aproape un an cu aripa Tăriceanu-Chiliman („liberalii adevărați”), ratații par excellence ai PNL, în așteptarea unei tot mai iluzorii nominalizări la funcția de candidat al Dreptei pentru președinția României.

    Poate fi găsită vreo urmă bărbăție la vreunul dintre acești domni? Nu, în nici un caz. Nici valorile, nici caracterul și nici realizările nu-i califică pentru titlul de „erou al Dreptei”.

    Dacă afirmațiile lui Alin Fumurescu sunt false, eroarea se află într-o percepție deficitară a realității, o constantă a publicisticii asistentului universitar de la Tulane. Totuși,putem găsi ceva de interes până și în acest text, o trimitere la „speranțele noastre”. În lumina activității sale publice, exprimarea induce mirare: care speranțe ale „noastre”? De când este Fumurescu un om al Dreptei? De când „speranțele” Dreptei sunt și ale sale?

    Nu cunosc răspunsul la aceste întrebări. Cunosc în schimb nenumăratele articole în care l-a apărat și lăudat pe socialistul Barack Hussein Obama; atacurile la Tea Party, gruparea conservatoare din Statele Unite care a montat cea mai puternică opoziție la radicalismul stângist al administrației Obama; ridiculizarea criticii la adresa lui Obama ca fiind înrădăcinată în rasismul omului alb față de cel de culoare; citatele din New York Times și din Michael Moore; obsesiile sale cu George W. Bush și Sarah Palin sau Glenn Beck; ridiculizarea candidatului republican Romney; criticarea CADI, laudele aduse Critic Atac și bezelele pe care și le trimitea până nu demult cu bolșevicul pro-rus Vasile Ernu; atacarea Blogary și ILD ca bisericuțe pline de „netrebnici”.

    Este grăitor că până și în acest ultim articol de pe Contributors, Fumurescu a simțit nevoia să ironizeze În Linie Dreaptă, de parcă marea lui șansă de a fi luat în seamă depinde de delimitarea sa ritualică de ILD.

    Ajungem direct la Edmund Burke, tatal si mama conservatorismului modern, care spunea ca nu poti aplica teorii abstracte peste o realitate vie, fara riscul de o schilodi daca nu omori de-a binelea.

    Cateva revolutii mai tarziu, unii au inteles mesajul. Altii scriu in continuare la CriticAtac si InLinie Dreapta.

    […]

    [Nota : La inceputul Primului Razboi Mondial, cand inca nu se sincronizasera mitralierele cu elicea din fata avioanelor, « jocul lasului » era cat se poate de serios in momentul in care doua avioane se indreptau unul spre celalalt in linie dreapta (sic !). Fata in fata, nimeni nu putea folosi mitralierele de la bord. Pilotul mai slab de inger, care tragea de maneta in sus sau in jos, devenea victima celui cu … mai mult sange. Asa au aparut « asii ».]

    Îl paște o mare surpriză: vor fi fiind mulți care nu ne simpatizează, dar asta nu înseamnă că sunt gata să își ofere timpul și atenția acelora care ne ironizează sau atacă. Fumurescu ar face bine să nu uite că între un stângist autentic și unul călduț, centrist, întotdeauna va fi preferat cel care se apropie cel mai mult de the real deal.

    Revenind la ce a scris despre ILD, trebuie notat că singura noutate o constituie punerea noastră în compania Critic Atac, un grup comunist pe l-a apreciat cât se poate de laudativ acum nu multă vreme („stanga asa-cum-s-ar-cuveni-sa-fie. Nu stanga PSD-ului, USL-ului, nu stanga lui Cozmanca sau a lui Mohora. Aia nu-si merita nici macar numele. Ci stanga lui Ernu, Rogozanu, Stoiciu & Comp”). Problema este că site-ul Critic Atac nu seamănă câtuși de puțin cu În Linie Dreaptă: bolșevismul este cât se poate de diferit de conservatorism și marxismul este opusul economiei capitaliste. Platforma noastră, publicată în noiembrie 2012 și argumentată aici, este cât se poate de rațională și realistă. Întrucât relativismul presupune amestecarea vinilor și judecarea tuturor după aceeași măsură strâmbă, este limpede că Alin Fumurescu nu ar fi putut să ne judece altfel decât a făcut-o, dar mai important decât aceste glumițe nereușite este ceea ce putem obține prin aplicarea învățăturii lui Edmund Burke în cazul său.

    După cum am amintit deja, asistentul universitar Fumurescu a fost și a rămas un susținător al președintelui Obama, or Barack Obama aplică „teorii abstracte peste o realitate vie”, jucându-se, în numele socialismului și al internaționalismului liberal, cu economia americană, cu libertățile americane și cu balanța de putere mondială. De când a devenit președinte în 2008, șomajul a crescut în Statele Unite, libertățile americane sunt mai amenințate ca niciodată (hăituirea de către Fisc a grupurilor conservatoare este doar o parte a poveștii) și stabilitatea lumii a fost aruncată în aer de politica sa externă bazată pe wishful thinking și tiermondism (transformarea Egiptului dintr-un aliat într-un inamic este doar una dintre marile realizări ale administrației Obama). Așadar, dacă vreunul dintre noi nu se ridică la înălțimea criteriului formulat de Burke, acela este domnul Fumurescu.

    Pe lângă subiect
    Centrul este condamnat să rateze contactul cu realitatea: atât domnul Pepine, cât și domnul Fumurescu se consideră mesageri imparțiali pentru simplul fapt că trăiesc iluzia că numai centrul politicii poate să acomodeze armonios contrastele din societate. Din punctul de vedere al Centrului, la Stânga și la Dreapta acționează grupuri exotice în idei și comportament, dar inegale în sclipire intelectuală și potențial destabilizator. Doar din codrul întunecat al Dreptei pot răsări lighioane, în timp ce pe plaiurile însorite ale Stângii se construiește viitorul luminos.

    Horațiu Pepine încearcă să surprindă imaginea de ansamblu a politicii românești, dar eșuează într-o caricaturizare a Dreptei și a Stângii. Ignoră impulsurile totalitare ale Stângii intelectuale, un grup nici măcar atât de sofisticat pe cât îl consideră, și inventează Dreptei vini imaginare. Rezultatul este previzibil: un strigăt de atenționare, un „păzea la Dreapta, sunt periculoși, potențiali criminali!”. Așa se întâmplă când un centrist cu simpatii de stânga încearcă să privească lucid, ca arbitru imparțial ce nu este, „extremele” politicii.

    În ceea ce îl privește, și Alin Fumurescu exprimă o îngrijorare aparent legitimă privind ceea ce se întâmplă în partea dreaptă a politicii românești, dintr-o autodesemnată apartenență la Dreaptă. Este o altă analiză greșită a situației în care ne aflăm, doar un alt panseu dintr-o lungă serie care are ca scop legitimarea unui centrist cu simpatii de stânga ca voce a Dreptei. Odată realizată cosmetizarea, este mult mai lesne de împlinit denunțarea adevăraților oameni de dreapta ca fiind „extremiști”. Întocmai cum se întâmplă cu mișcarea conservatoare Tea Party din Statele Unite, acolo unde „respectabilii oameni de dreapta” din Partidul Republican își dedică timpul atacării candidaților Tea Party, adică a dreptacilor care nu doresc să intre în grațiile Stângii americane cu prețul compromiterii principiilor pe care le apară.

    În trei cazuri din patru, centriștii se vor ralia Stângii împotriva Dreptei. Liberali în gândire și comportament, vor prefera mai degrabă să stea alături de socialiști decât să se „compromită” în compania unor dreptaci mult prea siguri pe ei, mult prea „intoleranți” și „fixiști” în idei. Atâta vreme cât nu luăm act de această realitate, vom continua să fim manipulați de ei și folosiți la întărirea Stângii în detrimentul Dreptei.

    The following two tabs change content below.
    „By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

    Un gând despre “Perspective centriste asupra Dreptei

    1. Buna ziua,

      De cand asteptam un articol despre tov. Pepine!
      De la lovitura de stat din vara am tot auzit de DW. Asa ca m-am apucat sa-i citesc cu regularitate. Spre surprinderea mea, am constatat ca accesand un articol sunt vreo 40% sanse sa fie scris de acest Pepine. Daca articolele lui Schwartz sau Iancu sunt de fiecare data excelente, cele ale lui Pepeine parca sunt scirse de Cristian Parvulescu sub pseudonim. Prefer oricand stilul abrupt bizonesc al lui Radu Tudor, pe cel al Roxanei Iordache, uneori chiar pe cel al lui Bleen (sa fie si unul de la dreapta, ca tot vorbim de relativizare) cand ii apara cedarile Presedintelui sau tine partea MP nemotivat, insinuarilor si relativizarilor perverse colportate de acest individ.
      Mai scrieti despre tov. Pepine, ca merita. Sper sa vad si la altii un pic de analiza pe textele tovarasului. O singura data domnul Aligica a facut o delicioasa ironie la adresa lui Pepine, dar cam atat.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.