Povestea care nu se povesteşte – Nakba evreilor

Ben-Dror Yemini este avocat şi publicist israelian care combate antisemitismul si antisionismul, demască ipocrizia presei angajate şi încearcă să demonstreze că antisionismul este forma PC a antisemitismului.
Vă propun un articol mai lunguţ în care Yemini prezintă “viaţa minunată” pe care o duceau evreii printre arabi, sub egida religiei păcii, bineînţeles.

Povestea care nu se povesteşte – Nakba evreilor

Ben-Dror Yemini
15 mai 2009
Ma’ariv

Marea victorie a nakbei palestinienie este faptul că estompează adevărata nakba, care este cu mult mai gravă: nakba evreilor. Sute de evrei au fost măcelăriţi in Libia, Maroc, Siria, Irak, Egipt si Aden (Yemen) în cadrul unei serii de pogromuri, fără ca aceste fapte să fie scoase la iveală. Palestinienii, în schimb au preferat să sîngereze în loc să se reabiliteze. Şi pentru asta plătesc pînă în ziua de azi.

Masacrul de la Dir Yassin a devenit unul din punctele de referinţă în Nakba palestinienilor. Nu este nevoie să ascundem ce s-a petrecut acolo unde au murit oameni nevinovaţi. Şi au mai fost cîteva cazuri, nu multe, de comportament care trebuie expus şi condamnat. Cu toate acestea, nici pogromurile, mult mai multe şi mult mai grave înfăptuite împotriva evreilor în aceleaşi zile şi în aceiaşi ani nu trebuie trecute cu vederea.

Actele de violenţă care au afectat mulţi evrei au precedat regimul colonialist. Conform mitului binecunoscut, prigonirea evreilor a fost declanşată de activitatea sionistă. Altă minciună. Pogromurile de la acea dată nu erau decît continuarea unui întreg şir de masacre grave comise împotriva evreilor timp de secole. Iată trista istorie a Nakbei ţinute în secret: Nakba evreilor:

Se spune ca era de o frumuseţe rară. Sol (Suleika) Hatuel avea 17 ani cînd a fost decapitată. Prietena ei musulmană a povestit că a reuşit s-o convertească pe Sol la islam. Cînd Sol a negat că s-ar fi convertit, a fost acuzată de erezie şi a fost condamnată la moarte. Cazul ei a ajuns la urechile sultanului.

Pentru a o scăpa de moarte, mai marii comunităţii evreieşti au încercat să o convingă să-şi continue viaţa ca musulmană. Dar Sol a refuzat: “M-am născut evreică, voi muri evreică.” Soarta i-a fost pecetluită. Se întîmpla în anul 1834. Sol era din Tangier şi a fost executată la Fez. Pînă în ziua de azi mulţi merg în pelerinaj la mormîntul ei. Deşi povestea a fost imortalizată de multe mărturii, un tablou celebru şi o piesă de teatru, Sol a fost uitată. Ei îi dedic acest articol, precum şi celorlalte victime ale Nakbei evreieşti.

În fiecare an, pe 15 mai comemorează palestinienii si alături de ei mulţi alţii în întreaga lume, Nakba. Din punctul lor de vedere această dată reprezintă marea catastrofă care s-a abătut asupra lor, adică înfiinţarea Statului Israel. Sute de mii de arabi s-au transformat în refugiaţi – unii au fugit, alţii au fost alungaţi. Mitul Nakba a atins proporţii uriaşe, care au devenit o piedică în calea rezolvării conflictului.

Trebuie să precizăm că în anii 1940 schimburile şi expulzarea de populaţie în scopul creerii unui stat naţional constituiau norma acceptată internaţional. Zeci de milioane de oameni au trecut prin această experienţă, nu numai palestinienii. (De exemplu, nenumaraţi locuitori ai Galiţiei, evrei, polonezi, care au fost invitaţi în mod elegant de către ruşi să-şi facă frumos bagajele şi să-şi tălpăşiţa spre Polonia, pentru că acea parte a Ucrainei urma să facă parte din URSS odată cu terminarea celui de-al doilea război mondial – ed.). Doar palestinienii şi suporterii lor continuă să exacerbeze mitul Nakbei.

Numai că mai există o Nakba, cea a evreilor. În aceiaşi ani a avut loc o serie de masacre, pogromuri, confiscări de bunuri şi alungare comise împotriva evreilor care locuiau în ţări islamice. Această nakbă a fost trecută sub tăcere. Nakba evreilor a fost mult mai gravă decît cea a palestinienilor. Diferenţa este că evreii nu şi-au transformat nakba într-un veşnic motic de văicăreală. Dimpotrivă.

Precum zeci de mii de refugiaţi din alte părţi ale lumii, evreii au preferat să lase rănile să se cicatrizeze. Nu le-au zgîndărit, nu le-au deschis iarăşi ca să sîngereze şi mai mult. Palestinienii au preferat să sîngereze în loc să se reabiliteze şi din această cauză continuă să plătească pînă în ziua de azi.

Industria minciunii a amplificat mitul Nakbei şi l-a transformat în crima ultimativă. Nakba se bucură în ziua de azi de publicitate şi de congrese care se organizează pe tema ei, pînă la mistificarea completă a procesului istoric real.

Evreii au fost ucişi, oprimaţi si au suferit mult mai mult
O lungă serie de masacre au fost comise împotriva evreilor în ţările arabe. Evreii nu au declarat nici un fel de război ţărilor în care locuiau, ci erau locuitori credincioşi, fapt care nu le-a ajutat cu nimic. Suferinţa lor a fost uitată. Povestea lor nu se spune. Narativul palestinienilor a preluat controlul asupra evenimentelor istorice. Nu este nevoie de narativ palestinian împotriva narativului sionist. Acest narativ trebuie înlăturat în favoarea adevărului. Iar adevărul este că mult mai mulţi evrei au fost omorîţi, mult mai multor evrei li s-a confiscat avutul, mult mai mulţi evrei au suferit mult mai mult.

O dovadă uluitoare vine chiar din partea unei surse arăbeşti. În anul 1936 şase membri ai comunitătii alawite din Siria au trimis o scrisoare ministrului francez de externe, în care îşi exprimau temerile cu privire la viitor. Printre altele ei se referă şi la problema evreilor: “Evreii au adus cu ei pace şi dezvoltare, au făcut Palestina să prospere, şi nu au izgonit pe nimeni. Cu toatea acestea musulmanii au declarat războiul sfînt împotriva lor şi nu au ezitat să măcelărească femei şi copii. Această soartă oribilă îi paşte pe evrei dacă mandatul se va încheia şi dacă musulmanii se vor uni.” Unul dintre semnatarii scrisorii este străbunicul lui Bashar Asad, preşedintele Siriei.

Trebuie să subliniem că ziua Nakbei este 15 mai, ziua declaraţiei de independenţă a Statului Israel. Trebuie să subliniem şi ce s-a întîmplat la numai cîteva ore după această declaraţie. Secretarul Ligii Arabe, Abd-el Azzam Pasha declară război proaspătului stat, şi anunţă printre altele: “Acesta va fi un război de exterminare, iar masacrul care va avea loc va fi pomenit precum cele înfăptuite de mongoli şi cruciaţi.”

Muftiul Hagi Amin el-Husseini, care a petrecut mare parte din cel de-al doilea război mondial în preajma lui Hitler, a adăugat şi el: “Declar războiul sfînt, fraţilor musulmani! Măcelăriţi-i pe evrei! Ucideţi-i pînă la ultimul!” (unde-i cititorul ăla al nostru care perora pe tema jihadului? – ed).

Declaraţie de război împotriva evreilor
Diverse documente, unele dezvăluite doar în ultimii ani, dovedesc că declaraţia de război a fost mult mai extinsă. Este vorba de fapt de o declaraţie de răboi împotriva evreilor.

Un studiu condus printre alţii de prof. Irwin Cotler, fost ministru canadian de justiţie, dezvăluie faptul că Liga Arabă a întocmit o propunere de lege menită să impună o serie de sancţii împotriva evreilor, printre care confiscarea avutului şi popriri pe conturile bancare. Introducerea la propunerea de lege stipula că “toţi evreii vor fi membrii minorităţii evreieşti în statul palestinian”. Dacă astfel se pecetluia soarta evreilor din Palestina, e clar ce soartă li se rezerva evreilor din ţările arabe.

Această propunere de lege a stat la baza sancţiilor aplicate evreilor din ţările arabe prin intermediul legilor puse în vigoare în Irak, iar mai tîrziu în Egipt. Uneori restricţiile au fost aplicate fără a se mai recurge la legislaţie. Conform industriei de minciuni, evreii din ţările arabe au trăit în bună pace cu vecinii lor şi au fost protejaţi de autorităţi. Doar mişcarea sionistă şi suferinţele le care au fost supuşi arabii din Palestina au adus prigoana asupra evreilor în ţările arabe.

Această minciună a fost repetată de nenumărate ori, dar şi acest mit trebuie spulberat. Ce-i drept, majoritatea evreilor din lumea arabă nu au îndurat ororile Holocaustului, ceea ce nu înseamnă că situaţia lor, chiar înainte de mişcarea sionistă, a fost cu mult mai bună. Au fost perioade în care evreii s-au bucurat de linişte relativă sub regimul musulman, dar aceste perioade constituie excepţia. De-a lungul întregii lor istorii în ţările arabe, evreii au îndurat umilinţe, exil, progroame şi negare sistematică a drepturilor.

Planul: convertirea evreilor la islam
Se poate începe de la conflictul dintre Mahomed şi evrei. La baza reformei sociale prin care Mahomed intenţiona să scoată lumea arabă din jahiliyya (ignoranţă), au stat idei umaniste preluate de la evrei. Coranul a preluat multe motive din religia mozaică – de ex. intredicţia de a consuma carne de porc sau circumcizia. Numai că Mahomed dorea de fapt să convertească evreii la islam. Bineînţeles că aceştia au refuzat. Rezultatul a fost izgonirea plus un măcel care s-a soldat cu sute de victime.

Evreilor, în calitate de “popor al cărţii” li s-a acordat dreptul de a trăi şi a-şi practica religia sub protecţia islamului. Din cînd în cînd, la cîteva generaţii, condiţiile se puteau schimba. De multe ori evreii s-au văzut nevoiţi să trăiască după prevederile din edictul dat de califului Omer.

Conform acestor prevederi, evreii aveau dreptul să trăiască sub protecţie (adică aveau statut de dhimmy) şi de fapt erau consideraţi inferiori. Numai că de multe ori regimul musulman nu le permitea să trăiasca nici măcar în aceste condiţii de inferioritate.

Epoca de Aur: Una din dovezile că evreii şi musulmanii pot convieţui o constituie prosperitatea comunităţii evreieşti sub regimul musulman din Spania, perioadă cunoscută sub numele de “Epoca de Aur”. Numai că realitatea n-a fost chiar aşa.

Această perioadă a avut momentele ei de prigoană. În 1011 au avut loc la Cordoba, în timpul regimului musulman, acte de violenţă care au culminat într-un masacru în care şi-au pierdut viaţa sute, dacă nu mii de evrei. În 1066 a fost executat la Granada Yosef Ha-Nagid, şi împreună cu el între 4000-6000 de evrei. Una dintre cele mai grele perioade a început în anul 1148, odată cu preluarea puterii de către dinastia Almohad, care a domnit în Spania şi nordul Africii în secolele XII şi XIII.

Maroc: sute de mii de evrei au fost omorîţi
În Maroc s-au înregistrat unele dintre cele mai grave masacre împotriva evreilor. În secolul VIII, Idris I a şters de pe faţa pămîntului comunităţi întregi. În anul 1033 gloate de musulmani au măcelărit 6000 de evrei la Fez. Ascensiunea dinastiei Almohad a adus cu sine valuri de masacre. Potrivit unor mărturii care datează din perioada respectivă numai la Fez au fost măcelărriţi 100.000 de evrei şi încă 120.000 la Marakesh. În anul 1465 a avut loc un nou masacru la Fez, care s-a extins şi spre alte oraşe din Maroc.

În oraşul Tetouan au avut loc pogromuri în anul 1790 şi 1792, în timpul cărora au fost ucişi copii, au fost violate femei şi au avut loc multe jafuri. Între anii 1864-1880 a avut loc la Marakesh o serie întreagă de pogromuri care au costat viaţa a sute de evrei. În anul 1903 peste 40 de evrei şi-au pierdut viaţa în timpul pogromurilor de la Taza si Settat.

În anul 1907 a avut loc un pogrom la Casablanca unde au fost omorîţi 30 de evrei şi multe femei au fost violate. În pogromul de la Fez din 1912 au fost ucişi 60 de evrei şi aprox. 10.000 de evrei au rămas fără case. În anul 1948 a început o serie de noi acte de violenţă împotriva evreilor, care au costat viaţa a 42 de evrei la Oujda si Jrada.

Algeria: o serie de masacre în 1805, 1815 şi 1830. Situaţia evreilor s-a îmbunătăţit sub ocupaţia franceză, începînd cu anul 1830, fapt care nu a împiedicat răbufniri de antisemitism în anii ’80 ai secolului XIX. Situaţia evreilor s-a înrăutăţit din nou sub regimul Vichy. Încă înainte de instaurarea acestui regim, în 1934, s-a făcut simţită în Algeria influenţa nazistă, care a costat viaţa a 25 de evrei în oraşul Constantine. După cîştigarea independenţei în 1962, Algeria a adoptat o legislaţie care interzicea acordarea de cetăţenie persoanelor de altă religie decît cea musulmană, şi practic avutul acestor persoane a fost confiscat. Majoritatea evreilor au părăsit Algeria, practic cu ceea ce aveau pe ei, împreună cu francezii (pieds noirs) (vezi biografia lui Enrico Macias – ed).

Libia: în anul 1875 sute de evrei au fost masacraţi de Ali Burzi Pasha. Mai tîrziu, sub influenţa ideologiei naziste, evreii au fost din ce în ce mai prigoniţi. Evreii din Benghazi au fost jefuiţi, mii de persoane au fost internate în lagăre unde aproximativ 500 dintre ele şi-au pierdut viaţa. În 1945, la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial, a avut loc un progrom în care au fost ucişi 140 de evrei. Ziarul New York Times a descris scene înfiorătoare în care bebeluşi şi bătrîni au fost omorîţi în bătaie. Atacurile din 1948 i-au găsit pe evrei mai bine pregătiţi, de aceea numărul celor omorîţi a fost “doar” de 14. După războiul de şase zile au izbucnit noi violenţe soldate cu moartea a 17 evrei.

Siria: sute de copii evrei răpiţi
Prima acuzaţie de sînge într-o ţară musulmană a avut loc în Siria în anul 1840 şi a dus la răpirea a zeci de copii evrei, la torturarea victimelor pînă la moarte şi la un pogrom. În anul 1986, Mustafa Tlas, ministrul sirian al apărării a publicat cartea “Pască de Sion”, în care pretinde că evreii au folosit sîngele unui călugăr creştin pentru prepararea azimelor de Paşti (pasca) – vechiul antisemitism în ediţie nouă. Alte pogromuri au avut loc la Alep în 1850 şi 1875, Damasc în 1848 şi 1890, Beirut în 1862 şi 1874. La Dir al-Kamal s-a înregistrat o nouă acuzaţie de sînge care s-a soldat cu un pogrom în 1847. În acelaşi an avut loc un pogrom împotriva evreilor din Ierusalim, rezultat tot dintr-o acuzaţie de sînge. În 1945 evreii din Alep au fost supuşi unor acte grave de violenţă – 75 de evrei au fost masacraţi şi practic comunitatea evreiască a fost distrusă. Violenţa reînnoită în anul 1947 i-a transformat pe majoritatea evreilor din Siria în refugiaţi. Evreii rămaşi în Siria au trăit ani de zile ca ostatici.

Irak: la Basra a avut loc un pogrom în anul 1776. Situaţia evreilor s-a îmbunătăţit din 1917, sub regimul britanic, dar s-a înrăutăţit la loc după ce Irak şi-a dobîndit independenţa în anul 1932. Influenţa germană s-a amplificat şi a culminat în pogromul cunoscut sub numele de Farhoud din anul 1941, în care au fost măcelăriţi 182 de evrei (după estimările profesorului Eli Cadouri numărul victimelor a ajuns la 600). Mii de case au fost devastate şi prădate.

În această perioadă Hagi Amin el-Husseini se afla în Irak şi incita la violenţă împotriva evreilor. În 1950, după înfiinţarea Statului Israel, parlamentul irakian a îngheţat proprietăţile evreieşti, conform prevederilor Ligii Arabe. Evreilor rămaşi în Irak li s-au impus restricţii grave. Măcelul Farhoud precum şi prigoana dintre anii 1946-1949 i-au transformat pe evreii din Irak în exilaţi şi refugiaţi în toată regula. Cei cîteva mii de evrei care rămas în Irak au suferit de grave restricţii. În 1967, 14 persoane, printre care 11 evrei, au fost condamnate la moarte, sub false acuzaţii de spionaj. Staţia de radio irakiană a invitat mulţimile să ia parte la sărbătoarea spînzurătorii.

Iran: în anul 1839 a avut loc un pogrom în oraşul Mashad. O gloată înfierbîntată s-a năpustit asupra evreilor şi a ucis aproape 40 dintre ei. Supravieţuitorii au fost forţaţi să se convertească la islam – constrînşii de la Mashad. În anul 1919, în urma unei acuzaţii de sînge din oraşul Shiraz, 30 de evrei au fost ucişi, şi toate casele evreilor au fost prădate.

Yemen: atitudinea faţă de evrei a oscilat între toleranţă şi umilinţă, între prigoană şi violenţă. Maimonide a scris “Epistola către Yemen” ca răspuns scrisorii primite de la conducătorul evreilor din Yemen, în care acesta descria gravele restricţii impuse evreilor din Yemen (anul 1173). De-a lungul anilor evreii din Yemen au suferit de pe urma valurilor de prigoană. Unul dintre cele mai grave episoade a fost exilul la Muza, trei ani după ascensiunea la putere a imamul al-Mahdi în anul 1676. Acesta a exilat evreii în cea mai aridă regiune din Yemen. Se estimează că aproximativ 60% pînă la 75% dintre exilaţi au pierit în urma exilului. Au fost şi multe alte măsuri restrictive impuse evreilor, diferenţa dintre ele constituind-o doar gradul de asprime. Una dintre cele mai grave din acestea a fost “legea orfanilor”, care impunea convertirea copiilor orfani la islam. La Aden, aflat sub control britanic, violenţele din anul 1947 s-au soldat cu moartea a 82 de evrei. 106 din cele 170 prăvălii aflate în proprietate evreiască au fost complet distruse. Sute de case împreună cu toate clădirile comunităţii au fost incendiate.

Egipt: ca şi în restul ţărilor arabe, evreilor din Egipt li s-a impus un statut de inferioritate timp de sute de ani. Situaţia evreilor s-a îmbunătăţit simţitor după ascensiunea la tron a lui Muhamad Ali (1805). Cu toate acestea, mărturia diplomatului francez Edmond Combes înlătură orice dubiu: “În concepţia musulmanilor nu există o rasă mai demnă de dispreţ decît neamul evreiesc.” Alt diplomat completează: “Musulmanii nu urăsc nici o altă religie mai mult decît pe cea mozaică.”

În urma acuzaţiilor de sînge de la Damasc, şi în Egipt au început să circule poveşti asemănătoare, care s-au soldat cu o serie de atacuri împotriva evreilor înfăptuite de gloate incitate la violenţă: la Cairo în 1844, 1890 şi 1901-1902, precum şi la Alexandria în 1870, 1882 şi 1901-1907. Atacuri asemănătoare au avut loc şi la Port-Said şi la Damanhur.

Actele de violenţă împotriva evreilor au fost reluate la finele celui de-al doilea război mondial, în 1945, soldate cu moartea a zeci de persoane şi rănirea a altor sute. În 1947 Egiptul a adoptat Legea Companiilor, care a cauzat grave daune afacerilor evreieşti si confiscarea averilor acestora. În 1948, ca urmare a planului de partiţie, la Cairo şi Alexandria au izbucnit răzmeriţe în care au fost omorîţi între 80 şi 180 de evrei. Zeci de mii de evrei au fost izgoniţi, mulţi dintre ei doar hainele de pe ei, abandonînd tot ce aveau. În 1956 Egiptul a adoptat o lege care interzicea cetăţenia egipteană persoanelor de origine evreiască, care au fost obligate să părăsească Egiptul cu ce aveau pe ei – exemplu clasic de expulzare şi confiscare de avut în masă.

Va fi imposibil să domolim gloatele
Cele ce urmează sunt doar o sumară enumerare a unei serii lungi de masacre comise în ţările arabe înainte de apariţia sionismului. Ororile au continuat şi după apariţia sionismului. Zeci de mii de oameni au fost ucişi din simplul motiv că erau evrei. Aşa că toate poveştile despre buna convieţuire distrusă de sionism sunt simple poveşti, mituri nefondate.

Înainte ca planul de partiţie să fie supus la vot în noiembrie 1947, Heykal Pasha, ambasadorul Egiptului la ONU, a ameninţat: “Vieţile a un million de evrei din ţările musulmane vor fi în primejdie dacă se va vota pentru partaj … dacă se varsă sînge arab (hmmmm…. pe vremea aceea nu se auzise de palestinieni ? – ed.), sînge evreiesc va curge în altă parte a lumii.”

Patru zile mai tîrziu, Muhamad Fadil al-Jamali, ministrul de externe al Irakului declara următoarele: “Va fi imposibil să domolim gloatele din ţările arabe, după armonia în care au convieţuit arabii şi evreii (şi evreii erau evrei, nu arabi convertiţi la iudaism – ed).” Armonie nu a fost niciodată, doar cu cîţiva ani mai devreme avusese loc un măcel. Al-Jamali minţea cu neruşinare. Guvernul irakian încurajase violenţa împotriva evreilor, acelaşi guvern care emisese ordinele prin care se confisca avutul evreilor.

În plus, Nuri Said, conducătorul Irakului la vremea respectivă, propusese un plan de expulzare a evreilor încă din 1949, înainte de fuga pripită, şi de fapt forţată, a evreilor din Irak. Acelaşi Nuri Said explicase că “evreii sînt sursa necazurilor din Irak (citise sîrguincios Der Stuermer – ed). Locul lor nu e printre noi. Trebuie să ne descotorosim de ei cum om putea.” Said a prezentat un plan de transportare a evreilor cu forţa în Israel, prin Iordania. Deşi Iordania s-a opus, evreii din Irak au fost izgoniţi. Said a recunoscut că de fapt avea loc un schimb de populaţie.

Iată deci cum violenţa, progroamele, şi izgonirea evreilor au constituit doar etape suplimentare în lungul şir de suferinţe îndurate sub regim musulman. Întotdeauna au existat şi musulmani care au luat apărarea evreilor, şi care nu trebuie uitaţi. Au fost şi perioade de înflorire şi prosperitate. Dar se pare ca în mare parte aceste perioade, precum în Egipt în anii ’20-’30, în Algeria în secolele XIX –XX, în Irak în anii ’20, au avut loc sub regim colonial. În majoritatea cazurilor, situaţia evreilor era foarte rea înainte de invazia europeană, şi s-a deteriorat şi mai rău după încheierea regimului colonial.

Arabii au murit în cadrul unor operaţii militare
De-a lungul istoriei relaţiilor dintre evrei şi arabi în ţările musulmane, şi nici măcar după apariţia sionismului, nu s-a înregistrat un exemplu similar de pogrom împotriva arabilor, adică nu de dimensiunile celor comise de arabi împotriva evreilor. Chiar şi cazurile cele mai grave în care au fost victime de partea arabilor, cazuri ca Dir Yassin care sînt de condemnat, pierderile de vieţi omeneşti au avut loc în cadrul unor confruntări militare.

Deşi trebuie să condamnăm aceste cazuri, nu trebuie să ignorăm proporţiile. Arabii au ucis evrei fără nici un motiv şi în afara unui conflict armat. Arabii au măcelărit evrei numai pentru că erau evrei. Puţinii arabi care au fost omorîţi şi-au pierdut viaţa în cadrul unor operaţiuni militare. Cu toate acestea, orice acţiune împotriva populaţiei arabe a constituit obiectul a nenumărate studii şi comemorări. Acţiunile arabilor împotriva evreilor, care au fost mult mai multe şi mai grave, au fost trecute cu vederea şi date uitării.

Să revenim la Dir Yassin, simbolul ultimativ al Nakbei. Am declarat deja că evenimentele de la Dir Yassin sînt demne de condamnat, şi o repetăm. Numai că înainte de cele petrecute la Dir Yassin au avut loc multiple acte de teroare îndreptate împotriva populaţiei civile evreieşti. Valuri de violenţă, care nu se deosebesc cu nimic de pogromurile clasice. Gloate înflăcărate se năpustesc asupra centrelor civile, mii de evrei sînt măcelăriţi – copii, bătrîni, femei. Arabii palestinieni s-au măcelărit între ei în timpul Marii Răscoale Arabe din anii ’30, cînd şi-au pierdut viaţa 400 de evrei şi 5000 de arabi. Majoritatea arabilor au fost omorîţi de proprii lor conaţionali.

Lunile care au precedat atacului de la Dir Yassin au fost extrem de dificile. 39 de lucrători au fost ucişi la rafinăriile din Haifa, 50 de evrei au căzut victime maşinilor bombă plasate în Ierusalim, etc. În cele patru luni dintre decizia ONU de partajare a Palestinei şi declaraţia de independenţă, au fost omorîţi 850 de evrei. Majoritatea înainte de evenimentele de la Dir Yassin (9.4.1948). O mică parte după Dir Yassin – atacul transportului Hadassah – 79 de morţi, 13.4.1948. Majoritatea – civili măcelăriţi în cadrul unor atacuri teroriste. Acesta este adevăratul fond pe care s-au petrecut lucrurile, mult mai multe victime în rîndurile evreilor. Care au fost uitaţi. Dar şi ei trebuie amintiţi. Aceasta este nakba evreilor. Atît în Israel cît şi în întreaga lume aceste victime sînt din ce în ce mai puţin amintite.

Palestinienii au plătit preţul
Aproape un milion de evrei trăiau în ţările arabe cînd Statul Israel şi-a declarat independenţa. În prezent au rămas foarte puţini. Majoritatea au plecat din cauza prigoanei şi pentru că vieţile lor erau în pericol. Alungarea lor a fost mult mai crudă decît alungarea arabilor din Palestina, care au plătit preţul declaraţiei de război şi a intenţiilor de genocid exprimate de conducătorii lor. Chiar şi valoarea proprietăţilor confiscate sau abandonate de evrei în urma expulzării depăşeşte cu mult valoarea proprităţilor arabe rămase în Israel.

Mai mulţi cercetători au încercat să estimeze valoarea proprietăţilor evreieşti confiscate în urma plecării forţate a evreilor din ţările arabe şi să o compare cu valoarea proprităţilor arăbeşti rămase în Israel ca urmare a alungării arabilor. Economistul Sidney Zabludoff, somitate de renume internaţional în acest domeniu, estimează valoarea proprietăţilor arăbeşti la 3.9 miliarde de dolari, iar valoarea proprietăţilor evreieşti la 6 miliarde de dolari (la valoarea din anul 2007). Deci şi sub acest aspect pretenţiile arabilor sînt nefondate. Ei sînt cei care au atras statele arabe în război. Ei sînt cei care plătesc. Ei sînt cei care i-au forţat pe evrei să plătească un preţ mult mai mare. Şi din punct de vedere material, şi din punct de vedere a pierderii de vieţi omeneşti.

Acest articol nu vrea să elogieze nakba evreilor, şi nu încearcă nici pe departe să enumere toate pogromurile, confiscările de bunuri, violenţa şi prigoana la care au fost supuşi evreii. Dimpotrivă. Cînd lumea arabă în general, şi în special societatea palestiniană, va înţelege că suferinţa, alungarea, pierderea avutului, dar mai ales preţul de sînge, nu sînt proprietatea exclusivă a unei singure părţi, atunci poate vor înţelege că acest trecut poate face parte doar din manualele de istorie. Pentru că dacă începem să luăm la bani mărunţi aspectele politice şi istorice, palestinienii ne datorează nouă, şi ne datorează mult. Nakba evreilor a fost mult mai mare. Suferinţa lor a fost imensă. Dar aceasta este suferinţa multor popoare, printre care şi evreii şi arabii care au trecut prin aceste experienţe. Pentru că aşa s-au creat multe state naţionale.

Iată motivul pentru care am prezentat aici nakba evreilor. Nu pentru a înşira un număr de orori, ci pentru a pune lucrurile în adevărata lor lumină şi pentru a încerca reconcilierea între cele două popoare. Inşallah!

Pînă în ziua de azi
În 22 februarie 2009, acelaşi cotidian, Ma’ariv, publica următoarea imagine a unei şcoli evreieşti din yemen, însoţită de un scurt articol (semnat de Jacky Houghi):

Yahie Yaish, rabinul şef al comunităţii evreieşti din Yemen, descrie astfel condiţiile de trai: “Trăim în condiţii de arrest la domiciliu pentru că vieţile noastre sînt în pericol. De două luni aşteptăm ca guvernul să-şi ţină promisiunea şi să ne transfere la Sana’a, unde vom fi în siguranţă.”

Ziarul “Al-Quds Al-Arabi” a relatat din Yemen că 70 de familii de evrei care au mai rămas în Yemen se află într-o situaţie disperată pentru că nu pot prelungi valabilitatea paşapoartelor şi nici nu pot scoate paşapoarte noi.
Seviciul de paşapoarte oferă explicaţii de genul – ni s-au stricat calculatoarele, spune rabinul Yaish, dar alţi cetăţeni yemeniţi au primit paşapoarte.

În Yemen trăiesc în prezent 290 de evrei, majoritatea în orăşelul Raida, la nord de capitala Sana’a. Membrii micii comunităţi sînt hărţuiţi şi umiliţi şi suferă din cauza antisemitismului: cînd îi întîlnesc pe stradă, localnicii îi înjură şi îi trag de bărbi şi de perciuni. În ianuarie un musulman fanatic l-a ucis pe Moshe Yaish Nahari, tată a şapte copii. Cîteva zile mai tîrziu o grenadă a fost aruncată în casa unui alt membru al comunităţii evreieşti, Said ben-Israel Hala, care a reuşit să ajungă în Israel împreună cu soţia şi cei şapte copii.

Hala este singurul care reuşit să obţină paşapoarte pentru el şi familia sa.

O sursă care preferă să rămînă anonimă şi care oferă asistenţă evreilor din Yemen, susţine că refuzul de a acorda paşapoarte evreilor este intenţionat: “Guvernul se teme că evreii vor părăsi ţara şi vor povesti că guvernul yemenit nu este în stare să-i protejeze.”

Pe de altă parte, iată cum trăieşte unul dintre cetăţenii arabi ai Israelului (nu e hotel). Care probabil că nu mai plînge după Palestina pierdută.