Publicăm pe site încă un fragment din Victor Suvorov. Pe lângă valoarea sa principală, aceea că demonstrează cu documente interesul Moscovei pentru facilitarea intrării Germaniei lui Hitler într-un război european ca preambul al unui atac sovietic cu toată forță asupra beligeranților slăbiți, cartea lui Suvorov Spărgătorul de gheață este importantă pentru cititorul român și pentru că arată prezintă o sinteză a pregătirilor de război făcute de Stalin pentru atacarea României. Acțiunea era prevăzută pentru vara anului 1941, o dată cu atacul prin care urmașul lui Lenin voia să cucerească toate țările Europei.

Armata 9 era cea mai puternică dintre toate armatele pe care conducerea sovietică le pozitionase în apropierea granițelor sale vestice în vederea asaltului asupra Europei. Pe lângă trupele numeroase și dotarea de excepție, Armata 9 era condusă de cei mai capabili militari din Uniunea Sovietică, cei care își vor înscrie numele în istoria celui de-al Doilea Război mondial. Trupele ei urmau să ia în stăpânire rezervele de petrol ale României pentru a lipsi mașinăria germană de război de combustibilul atât de necesar în războiul mondial declanșat cu doi ani înainte prin atacarea Poloniei.

Iată ce scrie Victor Suvorov în paginile 138-140 și 145-152 ale Spărgătorului de gheață (Ed. Polirom, 2010).

Alte articole de pe ILD scrise de Victor Suvorov:

Pe ILD se află și o prefață a lui Vladimir Bukovski de la una din cărțile lui Suvorov, Între două orbiri: fascismul și comunismul (Radu P.).

Ce înseamnă armata de acoperire

Victor Suvorov

În „armata de acoperire” modernă se include și ideea operativ-strategic dominantă a unei invazii active prin surprindere. Este clar că termenul defensiv de „armată de acoperire” este mai degrabă un paravan pentru lovitura ofensivă prin surpindere a „armatei de invazie”. – Probleme ale desfășurării strategice, Ed. Academiei militare a RKKA Frunze, 1935

1

În partea europeană a Uniunii Sovietice existau cinci regiuni militare care aveau granițe comune cu alte state. Trupele celor cinci regiuni de graniță și trei flote alcătuiau Primul eșalon strategic. Regiunile de graniță și toate celelalte aveau în compunerea lor divizii și corpuri de armată, însă nu aveau armate.

În timpul războiului civil au existat armate, apoi ele au fost dizolvate. Armatele sunt formațiuni militare prea mari ca să poată fi susținute în timp de pace. Singura excepție era Armata specială, decorată cu ordinul „Steagul Roșu”. Însă n-o putem lua în calcul, fiindcă sub acest termen se înțelegeau toate trupele sovietice din Extremul Orient și din Zabaikalie, de asemenea aviația, forțele maritime, coloniile militare și altele. Această structură uriașă și informă includea și colhozurile și propriile sale lagăre de concentrare. Caracterul neobișnuit al formațiunii este subliniat și de faptul că nu avea număr, iar în fruntea giganticei organizații se afla un Mareșal al Uniunii Sovietice. În 1938, în Extremul Orient s-au format, pentru prima oară în timp de pace, două armate: întâia și a doua. Acest pas al guvernului este absolut explicabil. Relațiile cu Japonia erau foarte proaste și lungile perioade vrăjmășie degenerau nu o dată în adevărate bătălii cu participarea unui mare număr de trupe.

În partea europeană a țării nu mai existau armate încă din timpul războiului civil. Venirea lui Hitler la putere, crizele economice, politice și militare din Europa, conflictele directe ale comuniștilor sovietice cu fasciștii din Spania, ocuparea Austriei și cotropirea Cehoslovaciei de către Germania, toate acestea și multe altele nu au atras după sine înființarea unor armate sovietice în Europa.

Dar la începutul anului 1939 Uniunea Sovietică intră într-o nouă epocă a existenței sale. Începutul este marcat de cuvântarea lui Stalin la congresul al XVIII-lea al partidului, cuvântare care, după vorbele lui Ribbentrop, „a fost primită cu înțelegere” la Berlin. Politica externă sovietică își schimbă brusc cursul. Marea Britanie și Franța sunt declarate deschis instigatoare ale războiului. Stalin nu-i întinde lui Hitler mâna prieteniei, însă diplomația sovietică lasă să se înțeleagă clar că, dacă Hitler va întinde mâna, aceasta va fi acceptată. De fapt, nu Stalin personal a strâns mâna întinsă de Hitler, ci sluga lui credincionasă, Molotov. Însă aceasta este latura vizibilă a începutului noii epoci. Iată și pe cea invizibilă: în 1939 Uniunea Sovietică a început să formeze armate în partea sa europeană. Dați-mi voie să pun întrebarea: împotriva cui? Împotriva „instigatoarelor războiului” – Marea Britanie și Franța – era imposibil să folosească armate terestre, din motive pur geografice. Atunci împotriva cui? NU cumva împotriva lui Hitler, cu toate că se purtau intense tratative de culise în vederea unei apropieri?

Așadar, diplomația sovietică „caută căi pentru instaurarea păcii”, iar la frontiera vestică apar armate, prin surprindere și în serii întregi: armatele 3 și 4 în Belarus, 5 și 6 în Ucraina, 7, 8 și 9 la granița finlandeză. Armatele își întăresc capacitatea, iar în acest timp li se adaugă altele noi: 10 și 11 în Belarus, 12 în Ucraina.

Uneori propaganda Sovietică se străduiește să ne prezinte chestiunea în felul următor: a început al doilea război mondial și după aceea Uniunea Sovietică a pornit să-și formeze armatele. Problema nu stă așa. Există sufieciente mărturii că mai întâi Stalin a luat decizia de a forma armatele, după care a început războiul. Chiar și după sursele oficiale sovietice, procesul înființării armatelor a precedat pactul Molotov-Ribbentrop. Se știe că în august 1939 existau deja armatele 4 și 6. Documentele atestă că armata 5 există în iulie. Armatele 10 și 12 au fost înființate „înainte de începutul celui de-al doilea război mondial”, adică înainte de 1 septembrie 1939. De asemenea și despre celelalte se știe că la început au fost înființate în zona unor conflicte iminente și apoi conflictele au izbucnit.

La scurt timp după înființare, fiecare dintre aceste armate intră în acțiune: toate cele șapte armate desfășurate la granița poloneză „au eliberat” Polonia, iar cele trei armate de pe granița finlandeză „au ajutat poporul finlandez să dea jos jugul exploatatorilor”. Cele trei armate nu au fost suficiente, așa încât au apărut altele noi: armatele 13, 14 și 15.

După Războiul de Iarnă, patru armate sovietice de pe granița finlandeză intră într-un con de umbră. Armata 15 a apărut curând în Extremul Orient. Armata 8 a apărut la granițele statelor baltice, armata 9 la granița României. După care urmează „cererile oamenilor muncii” de a fi eliberați. Și biruitoarele armate sovietice „eliberează” Estonia, Lituania, Letonia, Basarabia, Bucovina de Nord. Din nou armata 9 dispare în umbră. Este gatam ca și armata 13, să reapărară în orice moment. Și va apărea.

După terminarea luptelor și a campaniilor „eliberatoare”, nici una dintre armate nu a fost dizolvată. A fost un precedent nemaiîntâlnit în întreaga istorie a URSS. Până atunci, armatele se formaseră numai în timp de război și numai pentru război. Însă URSS „a eliberat” tot ce a putut. Nu mai avea ce elibera în Europa. Mai departe era Germania. Și iată că în acest moment procesul de înființare a unor noi armate s-a accelerat brusc.

[…]

4

Ca să înțelegem sensul evenimentelor petrecute la granița sovieto-germană, trebuie să definim exact care armate sunt de șoc și care sunt obișnuite. Din punct de vedere formal, toate armatele sunt identice și nici una nu poartă denumirea de șoc. Cu toate acestea, în componenta unor armate nu sunt tancuri aproape deloc, în altele sunt sute. Pentru a identifica armatele de șoc facem o comparație între grupările de tancuri gemrane și standardele sovietice de dinainte de război, care definesc ce înseamnă armata de șoc. Elementul care transformă o armată obișnuită în una de șoc este corpul de armată mecanizat, care în noua organizare este prevăzut să aibă 1031 de tancuri. Dacă includem un astfel de corp într-o armată obișnuită, după puterea ei de șoc aceasta se poate compara sau poate depăși orice grup de tancuri german.

În acest punct, facem o descoperire uimitoare: la 21 iunie 1941, TOATE armatele sovietice de la granița germană și de la cea română, de asemenea armata 23 de la granița finlandeză, se înscriu în stardul armatelor de șoc, deși, repet, nu poartă formal această denumire. Le enumăr în ordinea lor de la nord la sud: 23, 8, 11, 3, 10, 4, 5, 6, 26, 12, 18, 9. În plus, lor li se adaugă armata 16, care este tipică de șoc, având în componență peste 1000 de tancuri (Arhiva centrală a Ministerului apărării al URSS, fondul 208, opis 2511, dosar 20, p.128). Având același standard, spre granița germană s-au îndreptat și armatele 19, 21 și 21.

Germania avea puternice mecanisme de agresiune: grupările de tancuri. Uniunea Sovietică avea în principiu aceleași mecanisme de agresiune. Deosebirea constă în denumire și în număr: Hitler avea patru grupări de tancuri, Stalin – șaisprezece armate de șoc.

Nu toate armatele de șoc erau completate cu tancuri. Adevărat. Dar ca să apreciezi realist forța lui Stalin, nu trebuie să iei în calcul numai ceea ce a făcut el, ci și ceea ce avea intenția să facă. Invazia germană a oprit Uniunea Sovietică din procesul înființării unui număr de armate de șoc fără precedent. Au fost prefigurate doar liniile generale ale unui plan monstruos. Hitler le-a rupt pe toate, având destulă minte să nu aștepte până când aceste mecanisme de agresiune vor fi edificate pe deplin.

5

În anii ’20 experții sovietici au folosit termenul de „armată de invazie”. Să fim de acord, sintagma nu sună prea diplomatic, îndeosebi pentru statele vecine cu care diplomația sovietică se străduia din toate puterile să instaureze „relații normale”. În anii ’30 această expresie prea sinceră a fost înlocuită cu alta, care suna mai frumos: „armată de șoc”. Lupul și-a schimbat părul, dar nu și năravul: sursele sovietice subliniază că a avut loc doar o schimbare de denumire, nicidecum de esență. (VIJ, 1963, nr. 10, p.31). Însă nici biata îmbinare de cuvinte „armată de șoc”, după cum vom vedea, nu se va folosi, deși majoritatea armatelor soivetice o vor pune în aplicare.

Pentru ca înțelesul ei să sune cât mai bine, experții sovietici au introdus a treia îmbinare de cuvinte „armată de acoperire”. În sinea lor, comuniștii defineau prea limpede sensul acestor vorbe. În jargonul comunist există o adevărat epidemie de astfel de noțiuni. „Campanie eliberatoare”, „contralovitură”, „cucerire cu scop strategic” înseamnă agresiune, lovitură, atac prin suprindere asupra vecinului fără declarație de război. Fiecare dintre acești termeni este un geamantan cu fund dublu. Conținutul vizibil al geamantanului slujește doar să ascundă marfa secretă. Este păcat că unii istorici, intenționat sau din ignoranță, folosesc termenii militari sovietici, fără să explice cititorilor sensul lor autentic.

„Armatele de acoperire” erau într-adevăr destinate acoperirii principalelor forțe mobilizate ale Armatei Roșii. Însă „acoperirea” nu era planificată să se facă în apărare, ci pri invazia suprinzătoare pe teritoriul inamicului. Aceasta era considerată cea mai bună acoperire pentru desfășurarea în liniște a mobilizării și a introducerii principalelor forțe ale RKKA. Încă de la 20 aprilie 1932, Sovietul militar revoluționar la URSS a stipulat că acoperirea se va înfăptui prin metoda invaziei, tocmai de aceea armatele de graniță au primit denumirea de „armate de acoperire”. Generalii sovietici considerau că este greșit să se considere că mai întâi va începe războiul și, apoi, grupările și armatele sovietice de invazie vor trece granița. Ei considerau că mai întâi grupările și armatele de invazie vor trece granița și tocmai acțiunea lor va constitui începutul războiului.

Iunie 1939 este momentul când teoria a pornit să se întruchipeze în practică. Uniunea Sovietică a început desfășurarea în masă a „armatelor de acoperire” pe granițe. Cu cât Hitler se deplasa mai departe spre vest, cu atât mai mult diplomații sovietici vorbesc despre pace și cu atât mai mult apar „armatele de acoperire” la frontieră.

Ca să nu cădem în capcana diversiunilor, termenul de „armată de acoperire” trebuie luat în ghilimele și explicat de fiecare dată cititorului că „acoperirea” era considerată o metodă de invazie prin surprindere, ori pur și simplu trebuie folosită expresia autentică, „armată de invazie”.

6

Printre armatele de invazie obișnuite (un corp moto, două corpuri de infanterie și câteva divizii independente) aflăm și armate de invazie absolut neobișnuite. Sunt trei: 6, 9 și 10. În fiecare din acestea nu sunt trei corpuri de armată, ci șase: două moto, două de cavalerie și trei de infanterie. Fiecare este deplasată cât mai aproape posibil de graniță, iar dacă granița are o extremitate înspre partea inamicului, aceste neobișnuite armate de invazie se află exact în extremitate. Fiecare este dotată cu armamentul cel mai nou: corpul 6 moto al armatei 10 are, pe lânge celelalte, 452 tancuri de ultimul tip T-34 și KV, iar corpul 4 moto al armatei 6 are pe lângă altele, 460 tancuri T-34 și KV. Diviziile de aviație ale acestor armate aveau sute de avioane absolut noi Iak-1, MiG-3, Il-2, Pe-2. După terminarea completării, efectivele fiecăreia dintre aceste armate trebuie să aibă în componența ei 2350 de tancuri, 698 mașini blindate, 400 tunuri și aruncătoare de mine, peste 250.000 de soldați și ofițeri. În afară de efectivul de bază, fiecare trebuie să mai primească suplimentar 10-12 regimente de artilerie grea, unități NKVD și multe altele.

Nu știu cum să numim asemenea armate, dar dacă vom folosi doar numerotația lor – 6,9, 10 – vom cădea în capcana întinsă de Marele Stat Major sovietic încă din 1939. În acest caz le vom rpezenta ca fiind armate de invazie absolut obișnuite. Or, ele sunt cu totul neobișnuite. Nici în Germania, nici în altă țară nu a existat ceva asemănător. După numărul de tancuri, fiecare dintre armate era aproximativ egală cu jumătate din Wehrmacht, având în plus superioritatea calitativă absolută. Însă nici asta nu este totul. Comandamentul sovietic deținea un număr de corpuri de armată mecanizate, care nu erau incluse în armate, dar erau situate în apropierea frontierei. Includeți un astfel de corp de armată mecanizat în componența unei armate obșnuite și aceasta va deveni armată de șoc. Sau introduceți un al doilea corp de armată de acest fel în componența unei armate de șoc (de invazie) și aceasta va deveni de „suprașoc”, dacă o putem numi așa. Și toate acestea fără schimbarea numărului și denumirii armatei. Însă se poate ca în componența unei armate de „suprașoc” să se introducă un al treilea corp de armată și atunci numărul de tancuri dintr-o armată să depășească tot Wehrmachtul… Cum putem numi o astfel de armată?

Dacă denumim grupările de tancuri germane (600-1000 de tancuri fiecare) mecanisme de agresiune, cum ar trebui să denumim armatele cu cât de două-trei mii de tancuri fiecare?

7

Nu cu mult timp înainte, în timpul Războiului de iarnă, armata 9 era un simplu corp de infanterie (trei divizii infanterie). După Războiul de iarnă, armata 9 a dispărut în ceață, apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, apare din nou. Nu este încă suficient completată. E ca un zgârie-nori neisprăvit, dar care, prin masa sa enormă, acoperă soarele. În iunie 1941, armata 9 era un stup neconfigurat al celei mai puternice armate din lume. În alcătuirea ei intrau șase corpuri de armată, dintre care două mecanizate și unul de cavalerie. La 21 iunie 1941, în armata 9 existau în total șaisprezece divizii, dintre care două de aviație, patru de tancuri, două moto, două de cavalerie, șapte de infanterie (pușcași). Toate acestea în perfectă asemănare cu alte armate de „suprașoc”, iar în componența armatei 9 se planifica să se includă încă un corp de armate moto, al 27-lea, condus de generalul-maior I.E. Petrov. Corpul de armată a fost înființat în Turkestan și, fără să se completeze definitiv, a fost mutat în vest. După includerea sa, în componența armatei vor fi douăzeci de divizii, printre care șase de tancuri. Dacă s-ar fi completat totul, în componența celor șapte corpuri de ale armatei 9 ar fi fost 3341 tancuri.

După cantitate erau cu aproximație la fel ca întreg Wehrmachtul, după calitate erau și mai mult. Generalul-colonel P. Belov (pe atunci, general-maior comandul corpului 2 cavalerie din armata 9) afirmă că și cavaleria acestei armate trebuia să primească tancuri T-34 (VIJ, 1959, nr. 11, p.66).

Până nu demult, armata 9 avea comandanți care nu însemnau cine știe ce nici înainte, nici după. Acum s-a schimbat totul. În fruntea armatei 9 se află un general-colonel. În acea vreme era un titlu extrem de important. În forțele armate ale URSS erau doar opt general-colonei, însă nici unul în trupele de tancuri, nici unul în aviație, nici unul în NKVD. În fruntea celor treizeci de armate sovietice erau generali-maiori și general-locotenenți. Armata 9 era unica excepție. În afară de asta, în această armată de excepție erau adunați cei mai de perspectivă ofițeri și generali. Printre aceștia erau trei viitori Mareșali ai Uniunii Sovietice: R. I. Malinovski, M.V. Zaharov, N.I. Krîlov, viitorul mareșal de aviație și de trei ori Erou al Uniunii Sovietice, A. I. Pokrîșkin, viitorul mareșal de aviație I. P. Pstîgo, viitorii generali de armată , I.E. Petrov, I.G. Pavlovski, P.N. Lașcenko și mulți alți comandanți talentați și agresivi, care se evidențiaseră deja în luptă, precum generalul-maior de aviație, în vârstă de 28 de ani, A.S. Osipenko, sau în care se puneau speranțe (în cea mai mare parte confirmate). Avem impresia că o mână plină de solicitudine a ales cu grijă ce era mai bun și mai de perspectivă pentru această armată neobișnuită. Unde a fost repartizată ea?

Și iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înființat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIȚA GERMANĂ.

Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eșalon strategic, în special) n-a fost provocată de amenințarea germană, ci de alte considerente. Poziția Armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înființat LA GRANIȚA ROMÂNEASCĂ.

După prima dispariție, armata 9 apare subit în iunie 1940 la granița românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de șpc. Se pregătea o „campanie eliberatoare” în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „armata 9 s-a înființat special pentru rezolvarea acestei probleme importante” (VIJ, 1972, nr. 10, p.83). Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanți. În ajunul „campaniei eliberatoare”, armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componența Frontului de Sud, având calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel ca și armata 7 din Finlanda. Frontul era comandat de C. K. Jukov personal.

După o scurtă „campanie eliberatoare”, armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe același amplasament de unde începuse „eliberarea” cu un an în urmă. Acum nu mai era pur și simplu de șoc, ci de suprașoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puține, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu ar da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerente geografice. Însă noua „campanie eliberatoare” a armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situație strategică din Europa și din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor și avioanelor, a tuturor mașinilor, vaselor, a industriei și transportului. Petrolul este sângele războiului, iar inima Germaniei, oricât ar părea de curios, se află în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.

Iată de ce cei mai de perspectivă comandanți au ajuns în armata 9. Armata 9 a apărut deodată, la mijlocul lui iunie 1941. Însă acest deodată este aparent. Armata 9 s-a aflat în permanență aici, cel puțin de pe la mijlocul lui 1940. Oficial, denumirea ei n-a fost folosită un timp, iar ordinele veneau de la statul-major al regiunii direct la corpurile de armată. Statul-major al armatei 9 și statul-major al regiunii militare Odessa (creat, apropos, în octombrie 1939) s-au unificat într-un tot, apoi s-au despărțit. La 13 iunie 1941 a avut loc o astfel de dispersare.

Experiența ne arată că, după apariția unei armate de șoc la granițe unui stat mic, urmează la interval de aproximativ o luna ordinul „de a elibera” teritoriile învecinate. Indiferent cum ar fi evoluat evenimentele după invazia trupelor sovietice în Germania (care, ca și Uniunea Sovietică, nu s-a pregătit de apărare), soarta războiului putea să se rezolve departe de principalele câmpuri de luptă. Este evident că Stalin a luat în calcul acest lucru. De aceea armata 9 era cea mai puternică. De aceea, încă din martie 1941, când armata 9 nici nu exista din punct de vedere oficial, a apărut în cadrul ei un tânăr, dar teribil de cutezător general-maior, R.I. Malinovski. Este același Malinovski care peste patru ani va uimi lumea, traversând un pustiu și munți din Manciuria.

În 1941, în fața lui Malinovski și a tovarășilor săi din armata 9 se află o sarcină absolut simplă. Nu trebuiau să traverseze 810 km ca în Manciuria, ci 180; nu prin pustiu și prin munți, ci în câmpie și pe șosele practicabile. Atacul urma să se dea nu asupra armatei japoneze, ci asupra unei alte armate, mult mai slabă: cea românească. În afară de aceasta, planurile prevedeau ca armata 9 să primească de trei ori mai multe tancuri decât avea să primească armata 6 de tancuri în 1945.

Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întâmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sînt indicate cauzele acțiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este și concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la granița României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels”. Armata 9 de „suprașoc” a luat ființă ca armată pur ofensivă. Generalul-colonel P. Belov mărturisește că și după începerea operațiunilor pe teritoriul sovietic, în armata 9 se considera că „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durata”, (VIJ nr.11, p.65). De fapt, de această boală sufereau toate armatele (sovietice, n.m.), nu numai armata 9.

O informație cu mult mai interesantă despre starea de spirit în armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareșalul de aviație A.I. Pokrîșkin (pe atunci locotenent-major, locțiitor al comandatului escadrilei de avioane de vânătoare din cadrul armatei 9). Iată discuția lui cu un „burghez dezmățat” căruia „eliberatorii” îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia „eliberată”, în primăvara lui 1941.

– O, București! Dacă ați vedea ce oraș frumos!
– Cândva am să-l văd, – i-am răspuns cu convingere.
Stăpânul magazinului a făcut ochii cât cepele, așteptând ce voi spune mai departe. A trebuit să schimb tema discuției. (A.I. Pokrășkin, Cerul Războiului, p.10).

Nu voim să credem că prin planul Barbarossa Hitler a apărat Germania de atacul trădător asupra Bucureștiului și Ploieștilor.

În acest caz, haideți să-i credem pe cei din tabăra opusă. Însă cei din tabăra opusă spun același lucru. Chiar și locotenenții știau că în curând vor merge în România. Un ofițer sovietic n-are dreptul să călătoarească în calitate de turist peste hotare. Uniunea Sovietică nu este Imperiul rus cu libertățile sale. În ce calitate puntea să călătorească Pokrîșkin în România, dacă nu ca „eliberator”? În vorbele tânărului ofițer nu era fanfaronadă: după război, Big Brother, tovarășul Pokrîșkin, a vizitat Bucureștiul „eliberat”. Hitler a făcut tot ce-a putut ca să împiedice acest lucru, dar nu a reușit. A reușit doar să amâne „eliberarea” inevitabilă.

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

2 COMENTARII

  1. Am citit cartea si mi-a lasat o impresie deosebita. E un exemplu de lucrare revizionista in sensul bun al cuvantului, scrisa de cineva din interiorul sistemului sovietic. Pregatirile razboinice (de atac) ale URSS sunt perfect credibile, ele urmand celebrul indemn „Proletari din toate tarile, uniti-va!”. Instrumentul unirii lor era Armata Rosie.
    Initial, prin intelegerea Hitler-Stalin din 1939, URSS a inceput sa recupereze teritoriile desprinse din Imperiul Tarist dupa 1917, aproape fara sa traga un foc de arma, cu o exceptie notabila, Finlanda. Apoi, in functie de cursul razboiului pornit de Hitler, si transformat in razboi mondial, urma sa faca saltul inainte pentru eliberarea proletariatului. Problema a fost ca Stalin s-a jucat cu focul: desi cunostea tendinta germana „Drang nach Osten”, el a sperat ca prin indeplinirea cu scrupulozitate a acordurilor economice cu Reichul german, nu va fi atacat. In ajunul lui 22 iunie 1941, cu toate avertismentele si informatiile privitoare la concentrarea germana la granita, Stalin a ramas surd si a cerut sa nu se raspunda la nici o provocare.
    Parerea mea e ca in 1941 ceea ce zugraveste V. Suvorov in cartea sa, era inca in stadiul de schita, respectiv celebra armata a 9-a nu arata in realitate asa cum au planificat strategii sovietici. Din luna iulie 1941, armata romana si cea germana au combatut cu forte ale armatei a 9-a si in cadrul cursului pe care il luasera operatiile militare, au impins-o spre est. Stalin estimase ca in anul 1942, armata sovietica ar fi fost gata de ofensiva.
    In orice caz, Romania, lipsita de aliatii ei vestici, nu a avut nici o sansa. Ar fi putut sa se opuna cu arma in mana, sa piarda onorabil si sa suporte ocuparea teritoriului national, precum Polonia, dar atat. Dupa incheierea razboiului, ar fi avut aceeasi soarta – comunizarea.

  2. Salutare,

    Bun articol, eu am gasit cartile lui Suvorov in engleza, pe net, mai demult.
    Era logic, dpv al lui Stalin, sa lase Germania sa se epuizeze in razboiul din Vest, cu Anglia, intre timp sa acumuleze potential militar urias, sa il dispuna gata de lupta, apoi sa intervina in Est, ca sa loveasca pe la spate Germania tehnic inca aliata URSS, si sa ,, elibereze ,, toate popoarele Europei. Noroc ca Hitler a mirosit ce pericol il pastea si a atacat primul.
    Unii naivi inca mai cred ca armata sovietica din 1941 vara era in dispozitiv de aparare. Exista moduri cu totul diferite de a dispune o armata pentru aparare si resp pentru atac. Daca rusii erau pregatiti de aparare, de ce aveau cam toata aviatia de vanatoare – folosibila ok si la recunoastere – asa aproape de granita ? De ce aveau mari concentrari de unitati blindate – tancuri mai ales – tot aproape de granita ?
    Nu ar strica sa cautati date si despre raioanele fortificate – in rusa ukreplyonnye rayonni – ridicate de rusi din 1939 incepand in estul ocupat al Poloniei. Mare parte din dispozitive aveau trupele pregatite pentru ofensiva, in vara lui 1941.
    Nu am idee cati interesati de subiectul asta fierbinte pe romani se descurca in rusa, sa aiba acces la texte originale.
    Oricum, felicitari pt interes.
    Mihai din Timisoara

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here