Retragerea „centralilor” și ascensiunea „perifericilor”

NEAGU DJUVARA – Civilizaţii şi tipare istorice – Editura Humanitas, 2008

“La drept vorbind, când o civilizaţie intră în decadenţă, procesul este în general ireversibil. Să mi se ierte o comparaţie trivială: o civilizaţie în dezagregare aminteşte de fenomenul, binecunoscut gospodinelor, al “maionezei care se taie”. Principiul unificator, liantul, dispare subit. Pentru a o “drege”, trebuie reluat de la capăt procesul şi adăugate alte ingrediente – dar atunci vom avea altceva… Anumiţi antropologi au întrebuinţat termenul de oboseală culturală pentru a caracteriza fenomenul, aparent misterios, de scădere a puterii creatoare şi chiar a instinctului de coeziune, observat în anumite societăţi care au devenit subit incapabile să facă faţă exigenţelor mediului sau presiunii exercitate de alte grupuri. Eu prefer să vorbesc de oboseala psihologică pentru a sublinia că fenomenul nu este propriu numai colectivităţilor sau societăţilor complexe, dar că-l regăsim la nivelul celor mai mici unităţi, până la individ… sub efectul oboselii psihologice, se dovedeşte că există cu atât mai puţine şanse a te distinge tu însuţi cu cât există mai multe generaţii care s-au distins înaintea ta…

Am zăbovit puţin asupra procesului de oboseală psihologică la nivelul unor spiţe sau neamuri … pentru că el lămureşte fenomenul asemănător care se produce la nivelul societăţilor mai complexe: naţiuni şi civilizaţii.

La acest nivel, una dintre cele mai caracteristice manifestări ale oboselii psihologice este fenomenul de retragere progresivă a “centralilor” şi de ascensiune progresivă a “perifericilor”, atunci când societatea complexă atinge faza ei de decadenţă.

Numesc centrali, în interiorul unei culturi date, elementele etnice sau sociale, adesea o minoritate, care au iniţiat această cultură şi au dat naţiunii stilul ei, coloratura ei particulară; perifericii, elementele care s-au aglomerat ulterior în această cultură, uneori împotriva voinţei lor, şi a căror participare la conducerea statului n-a fost admisă decât târziu… Nu presiunea perifericilor îi izgoneşte pe centrali, ci golul lăsat de centrali îi atrage pe periferici…Nu trebuie să ne înşelăm:fenomenul retragerii centralilor şi al ascensiunii perifericilor nu este o cauză a decadenţei societăţilor, ci doar unul din simptomele ei. El nu este o boală; el nu reprezintă nici chiar una dintre manifestările ei esenţiale, ci pur şi simplu un semn exterior, uşor de recunoscut (la fel cum apariţia petelor roşii pe pielea abdomenului nu este cauza pojarului, ci numai una dintre manifestările lui, care facilitează dignosticul). Altfel spus, nu pentru că puterea se află în mâinile centralilor o anumită cultură este în perioada de ascensiune, şi nu pentru că ea a căzut în mâinile perifericilor cultura e pe cale de dezagregare. Puterea este încă în mâinile centralilor tocmai pentru că o anumită societate se afla în perioada de ascensiune, după cum puterea va cădea în mâinile perifericilor tocmai când societatea va intra în dezagregare. În timp ce oboseala psihologică acţionează asupra primilor în sensul unei detaşări progresive de afacerile statului, se conturează o mişcare în sens invers, care îi impinge pe periferici spre asigurarea controlului asupra acestei puteri centrale, pe care mai întâi au urat-o, apoi au invidiat-o şi în sfârşit au dorit-o făcând eforturi s-o acapareze, nu pentru a o distruge, ci dimpotrivă pentru a-i întârzîia agonia. Pe de o parte, elementele vechi ale acelei societăţi rămân ataşate, cu disperare, de “stilul lor”, de unde rezultă atât neîncrederea instinctivă faţă de străin şi refuzul de a-l admite în interiorul grupului dacă el nu este vădit capabil de o asimilare totală, cât şi reactia de ură şi de violenţă faţă de un grup alogen atunci când e considerat, pe drept sau nedrept absolut inasimilabil (mai ales din motive rasiale sau religioase). Pe de altă parte această cultură se epuizează şi sfârşeşte prin a fi sterilă dacă rămâne închisă în sine. Singura şansă de supravieţuire este absorbţia progresivă a elementelor alogene şi aceasta nu se poate face decât cu preţul unei modificări sensibile a “profilului etnic” şi deci în mod necesar a “stilului”.

Plecarea Centralilor şi ascensiunea Perifericilor în Imperiul Roman
Câteva cifre: din 108 consuli care se succed de la 200 la 146 î. Hr., numai patru sunt homines novi. În o sută de ani, de la 233 la 133, cele două sute de locuri de consul sunt ocupate de 58 de familii, printre care Cornelii dau 22 de consuli,… Aemilli şi Fulvii câte 11, Postumii şi Claudii Marceli câte 9, Claudii patricieni şi Sempronii câte 8 etc. Dintre 58 de familii, 13 ocupă peste jumătate din cele 200 de locuri, şi 5 dintre ele peste o treime. Nu se mai poate spune că Senatul domină Roma. În realitate chiar Senatul este dominat de un mic grup de familii nobile…Acestea sunt familiile de imperatores care l-au învins pe Hannibal şi care au condus legiunile victoriose în Africa, Macedonia şi Asia.

Acum urmează să insistăm asupra unui alt fenomen: acela al progresivei dispariţii din posturile supreme mai întâi a nobililor, apoi a romanilor, în sfârşit a tuturor italicilor…În total, în trei sute de ani, de la ascensiunea la tron a lui Traianus, în 98(e.n.), până la moartea lui Theodosius în 395(e.n.) – data pe care am adoptat-o ca dată limită a “imperiului universal” al Romei – din 52 de împăraţi numai 10 sunt italici (aproape toţi fiind personaje de plan secund, interimari, care au domnit în total mai puţin de 25 de ani!).

Să mai adăugam la aceasta că în secolul al IV-lea (e.n.) armata aproape că nu mai număra italici în rândurile ei şi că funcţiile cele mai înalte nu mai revin unor provinciali (mai mult sau mai puţin amestecaţi), ca în secolele al II-lea şi al III-lea, ci unor barbari. În privinţa puterii civile (puterea reală, pe urmele împăratului), ea se afla, deja în mare masură din secolul I (e.n.), în mâinile sclavilor şi ale străinilor.” (NEAGU DJUVARA – Civilizaţii şi tipare istorice – Editura Humanitas, 2008)

Un „pojar” mortal

Acum 50 de ani, generalul Charles De Gaulle – “un Talleyrand care-şi afişează convingerile” (Cioran) – spunea: “Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negrii, francezi mulatrii. Ei sunt dovada că Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină. Astea nu sunt poveşti! Ia-ţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele? Vedeţi bine că nu sunt francezi! Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci? Daca îi integrăm, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom impiedica să vină în metropolă, atât timp cât nivelul de viaţa de aici este atât de ridicat? Satul meu natal nu se va mai numi Colombey – Două Biserici, ci Colombey – Două Moschei!”.

Observăm că De Gaulle era unul din puţinii “centrali” care încă nu obosise psihologic. El n-a mai apucat să vadă cum “organismul francez” a absorbit, până azi, zece milioane de musulmani şi peste două mii de moschei – zece milioane care “mâine vor fi douăzeci şi poimâine patruzeci de milioane”.N-a mai apucat să vadă cum o mare de steaguri tunisiene, algeriene şi marocane – şi niciun steag francez – îşi tălăzuia bucuria, acoperind Place de la Concorde şi Champs Elysee, în cinstea victoriei în alegeri a unui “central” ce intră în Palatul Elisee “purtat pe umeri” de “perifericii” care l-au votat în proporţie de 93%(!) – clasa politică franceză “călărind” valul uriaş al imigraţiei musulmane asemeni unui surfer iresponsabil ce speră să ajungă pe o plajă luxuriantă, dar care, probabil, îşi va sfârşi cursa dementă, prăbuşit de val, în “raiul” lui Mahomed. N-a mai apucat să vadă cum, “mâine”, perifericii îl vor alege pe unul de-al lor. N-a mai apucat să vadă cum uleiul se transformă, treptat-treptat, în oţet!

Acum aproape 50 de ani, Enoch Powell – văzând cum naţiunea britanică privea liniştită de pe metereze apropierea uriaşului val de “periferici” – a spus : “Este ca şi cum ai privi o întreagă naţiune lucrând de zor la înălţarea propriului rug funerar”. Enoch Powell, unul dintre puţinii “centrali” care nu a vrut să facă “pasul înapoi”, n-a mai apucat să vadă cum lorzii Mohamed Şheikh şi Nazir Ahmed s-au aşezat pe locurile unde altădata au stat lordul George Nathaniel Curzon şi alţii asemenea lui; n-a mai apucat să audă cuvintele ministrului englez Şhahid Malik: “…în 2009 vom avea 8 deputaţi musulmani, iar în 2014 vom avea 16 deputaţi musulmani. În acest ritm întreg parlamentul va fi musulman. Sunt încrezător că Primul Ministru, cu voia lui Allah, va fi de acum în 30 de ani un prim ministru ce va avea aceeaşi credinţă cu mine.”

Neagu Djuvara vorbea despre “progresiva dispariţie din posturile supreme mai întâi a nobililor, apoi a romanilor, în sfârşit a tuturor italicilor”. Tipare istorice!

Johan François graaf van Hogendorp van Heeswijk 1813-1824, Marinus Cornelis Bichon van IJsselmonde 1824-1845, Johan Frederik Hoffman 1845 -, Joost van Vollenhoven 1866 -, Sjoerd Anne Vening Meinesz 1881-, Pieter Lycklama à Nijeholt 1891-, Frederik Bernard s’Jacob 1893-, Alfred Rudolf Zimmerman 1906-, Johannes Wytema 1923 -, Pieter Droogleever Fortuyn 1928-, Pieter Oud 1938-, Frederik Muller 1941-, Pieter Oud 1945-, Gerard van Walsum 1952-, Wim Thomassen 1965-, André van der Louw 1974-, Bram Peper 1982-, Ivo Opstelten 1999-2009.

Cu Ivo Opstelten se încheie lista “centralilor” care au fost primarii Rotterdamului în ultimii 200 de ani; cu marocanul Ahmed Aboutaleb începe lista “perifericilor” ce vor conduce orasul înfiinţat la 1270 şi în care olandezii de baştină mai reprezintă încă 55% din populaţie. De la Guvernatorul General al Indoneziei Jan Pieterszoon Coen – care îi înfrângea pe musulmani la 1629 – la musulmanul Ahmed Aboutaleb – care îi conduce, din 2009, pe cetăţenii Rotterdamului!

Că “oboseala psihologică a unei societăti se manifestă mai întai în domeniul politic” (Neagu Djuvara) ne-o demonstrează şi faptul că, dacă în 1989 în parlamentul bruxellez nu era niciun “periferic”, azi, 21,3% din locuri sunt ocupate de musulmani, deputata Mahinur Ozedemir fiind şi prima politiciană din Europa purtătoare a vălului islamic. Şi guvernul bruxellez se poate mândri că şi-a deschis porţile în faţa “perifericilor” – Fadila Laanan şi Emir Kir fiind deja membri ai executivului.

Rusia nu se mândreşte – ca Norvegia – că o musulmană a ocupat funcţia de ministru al culturii şi nici că Duma este împănată de “periferici”, asemeni Bundestagului sau parlamentului suedez. Deocamdată, nici nu are de ce s-o facă! Dimpotrivă, vice-premierul rus Dmitri Rogozin îşi atenţionează critic vecinii: “Spaţiul cultural european este pe cale să fie redus de culturile venite din sud. Berlinul nu a ajuns oare al treilea oraş turc din lume? Dacă vrem să integrăm alte culturi nu trebuie să ne pierdem propriile valori culturale”. S-ar părea, ascultându-l pe Dmitri Rogozin, că “centralii” ruşi nu au de gând să se predea; să nu uităm însă că ruşii au inventat potemkiniadele, în spatele cărora îşi ascund, de sute de ani, mizeria, neîmplinirile şi înfrângerile. Dacă Berlinul este al treilea oraş turc din lume, atunci Moscova – dar Rogozin n-o mai spune -, cu ai săi cca. 5 milioane de “periferici” (legali sau clandestini), este cel mai mare oraş musulman din Europa! Mărturie stau uluitoarele demonstraţii de forţă – din 2010 şi 2011- când, cu ocazia Ramadanului, întâi 55.000 şi apoi 170.000 de musulmani – reprezentanţii unei culturi venite din sud – şi-au întins covoraşele de rugăciune pe străzile capitalei ruse! Spuneam atunci că prosternarea lor nu e semnul rugăciunii, ci al victoriei!

În Rusia, perifericii îşi urmează drumul încercând să umple golul lăsat, la propriu, de centrali – “Rusia Albă” se află într-o prăbuşire demografică de nestăvilit, studiile ONU arătând că în 2050 va avea cca. 108 milioane de locuitori (140 milioane azi), dintre care mai mult de 40% vor fi musulmani – iar centralii sunt mult mai puţin vocali în interiorul, decât sunt în exteriorul ei.

“Noi credem că aici suntem la noi acasă. Poate voi sunteţi străinii. Suntem la noi acasă şi vom instaura regulile (Şharia) care ne convin, fie că vă place sau nu. Toate încercările de a ne impiedica vor atrage după ele o ripostă sângeroasă… Vom îneca Moscova în sânge”. Astfel şi-a încheiat avocatul musulman Daguir Khassavov interviul acordat, la oră de maximă audienţă, televiziunii moscovite REN TV. Nu, n-a fost împuşcat în scara blocului, a doua zi sau în zilele următoare, aşa cum probabil v-aţi aştepta. Pavel Odintsov, purtătorul de cuvânt al Curţii Supreme a Rusiei, l-a sfătuit pe avocat “să-şi cântărească mai bine declaraţiile publice”, în timp ce Vsevolod Tchaplin – preşedintele Departamentului Sinodal pentru Relaţiile Bisericii cu Societatea – n-a exclus ipoteza unei legalizări a tribunalelor islamice. “Nu trebuie să împiedicăm comunitatea musulmană să trăiască după propriile sale reguli”, a mai spus el! Ascultându-i, înţelegem poate mai bine de ce Istoria urmează supusă Demografia!

Neagu Djuvara scria în urmă cu patruzeci de ani: “O singură ipoteză, încă o dată, mi se pare total improbabilă: ca civilizaţia occidentală să se redreseze şi ca popoarele care au creat-o să redea lumii o nouă eră de juvenilă creaţie. Niciodată nu am văzut apărând atâtea lucrări şi articole despre soarta civilizaţiei noastre, ceea ce constituie dovada neîndoielnică a unei interogaţii neliniştite şi generalizate. În pofida simptomelor grave de tulburări, cele mai multe dintre răspunsuri rămân uimitor de optimiste, pentru că cei mai mulţi autori… pleacă de la postulatul, dezminţit de întreaga istorie, şi anume că o civilizaţie este indefinit perfectibilă. Tocmai contrariul este adevărat: o civilizaţie, adică o mare unitate politico-culturală “inventată” şi construită de un grup de popoare mai mult sau mai puţin înrudite, nu poate să nu atingă un grad de oboseală de la care plecând ea piere în mod necesar”.

Nu ştiu dacă ‘Legea retragerii progresive a “centralilor” şi a înlocuirii lor concomitente de către “periferici”, formulată de către Neagu Djuvara în cartea “Civilisations et Lois Historiques” ‘ – carte apărută în 1975 -, a stârnit în rândul cititorilor ei de atunci comentarii polemice, neîncredere sau, dimpotrivă, a găsit înţelegere şi aprobare. Ce stiu este că “Legea” şi “Tiparele Istorice” ale lui Djuvara, citite azi, îl fac pe cel înzestrat măcar cu un dram de raţiune să privească, cel puţin cu un fior de nelinişte, în ochii unui Trecut care poate să devină, în realitate, Viitorul. Putem observa deja, cât de mult s-au extins “petele unui pojar” ce se va dovedi mortal!

The following two tabs change content below.

7 gânduri despre “Retragerea „centralilor” și ascensiunea „perifericilor”

  1. Din păcate, încă din vremurile în care Lenin pritocea sumbrele sale planuri „revoluţionare” prin coclaurii Elveţiei, strălucita civilizaţie occidentală de sorginte greco-romană începuse să-şi nege esenţa. Adică acea superbă obiectivitate ce-şi trage seva de la străvechiul Homer, cel care a decis să cînte faptele eroice ale grecilor ŞI troienilor cu egal entuziasm. Duşmanul şi prietenul la paritate – nici o altă societate umană, oricît de falnică, nu cunoscuse o asemenea manieră de gîndire. Între altele, fără ea, nici o ştiinţă nu ar fi venit pe lume. (H. Arendt Între trecut şi viitor Editura ANTET)

    Adîncind detaliile politichiei europoide pe masura cercetării anilor pre-belici, autorul s-a izbit de uriaşe manipulări inrudite frapant cu escrocheriile bolşevice. Deşi încă înainte de începerea cercetărilor existau unele semne prevestitoare, realitatea a transgresat orice imaginaţie. Dintotdeauna politicul a folosit minciuna pentru a-şi cosmetiza acţiunile, însă uriaşa şarlatanie dezvoltată în laboratoarele propagandistice ale epocii e fără precedent.

    Astfel lucrurile s-au limpezit: nemernicia leninistă nu-i orfană, ea are părinţi, unchi, verişori, ba chiar şi străbunici.

    Astăzi, într-o lume fluctuantă, ne este foarte greu să înţelegem latura psihologică a imensei catastrofe numită PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. Atunci s-au prăbuşit toate valorile unanim acceptate şi NIMENI NU A MAI CREZUT ÎN NIMIC. În locul lor s-a instalat un peisaj mai sinistru decît no man’s land-ul dintre liniile de luptă, cel arat de obuze şi împănat cu muribunzi.

    Strălucitul istoric francez, profesorul Jacques Le Goff (deşi medievist) spune unele lucruri esenţiale:

    Războiul din 1914-1918 a reprezentat intrarea dezastruoasă în acest secol tragic. Nu numai din cauza înfiorătoarei dîre de morţi şi devastări pe care a lăsat-o în urmă, nu numai din cauza nedreptăţilor, frustrărilor şi germenilor de noi războaie pe care, după eşecul Păcii de la Versailles, acesta le-a lăsat moştenire europenilor şi altor popoare… dar şi din cauză că a dat naştere unei culturi a doliului, unei culturi a războiului, unei culturi a urii şi barbariei. Războiul din 1914-1918 a produs şi răspîndit în lume ororile şi nevrozele distrugătoare ale secolului XX. Tocmai acest lucru – şi numai acesta – a fost Marele Război.

    …În sfîrşit, istoricii ştiu că un eveniment, oricît de important ar fi , nu se naşte şi nici nu moare dintr-o dată: vine de departe şi se prelungeşte în timp.

    Şi totuşi nu spune destule. CE vine de departe şi se prelungeşte în timp ? CE virus mortal a săpat la bază codul genetic al “trufaşei citadele” (apud Barbara Tuchman) care domina autoritar întreaga lume la 1900 ? CARE “viciu ascuns în material” a zvîrlit puternicul Occident în abis ?

    Iniţial mi s-a părut că vina Claselor Conducătoare care “nu au putut evita dezastrul, deci nu şi-au îndeplinit datoria” se relevă printr-un fel de orbire sau inadecvare în faţa provocărilor istoriei recente ― revoluţia tehnico-ştiinţifică şi irumperea maselor pe scena politicii. În Cap.07-5 afirmam: elitele anului 1900 credeau că cele învăţate de la greci şi romani erau suficiente pentru noul secol. În limbaj matematic am putea spune că erau doar necesare, NU ŞI SUFICIENTE.

    DAR NU ! Propria-mi concluzie NU E SUFICIENTĂ. Ceva mult mai general şi insidios a ronţăit magnifica idee izvodită de Homer şi cultivată apoi cu pasiune de marile spirite europene. În fond ce vroia „poetul orb al celor 7 cetăţi” cînd îl lăuda pe Hector la fel de tare ca şi pe Ahile ? Simplu: SĂ NU MINTĂ şi, mai ales, să nu SE mintă pe sine. Să nu-l considere pe duşmanul troian drept un gunoi doar fiindcă este duşman. Că nici lui nu-i lipseşte demnitatea şi vitejia, la fel ca aheilor. Că de fapt războiul NU este o simplă acţiune de deratizare, ci o competiţie.

    Acest adevăr apare ca fiind mult mai important decît însăşi existenţa (problematică) a războiului troian în sine şi a personajelor adiacente. El lăsa deschisă poarta către un viitor în care eroii vor deveni campioni întrecîndu-se doar în iscusinţe, fără tăiere în săbii. Fără sînge, fără morţi. Inventînd sportul grecii chiar au pus în practică ideea, nereuşind să abolească masacrele, dar măcar îngrădindu-le.

    Ce au făcut în schimb Clasele Conducătoare europene A.D. 1900 ? Acei străluciţi „de”, „von”, „of” „ot” îmbibaţi cu Tucidide, Xenofon, Tacit şi, desigur, Homer ? Exact pe dos ! S-au minţit pe ei însuşi într-un delir generalizat şi i-au minţit pe toţi pentru a-şi crea „concentrarea mentală” necesară „stării de partizanat absolut” despre care vorbeşte Pamfletul Partidului Laburist britanic în capitolul 01. Fiindcă, vezi Doamne, războiul trebuie purtat fǎrǎ scrupule, fǎrǎ remuşcǎri, fǎrǎ regrete. I-au transfigurat pe inamici în monştri, balauri, viermi, gîndaci. Adică în tot ce poate fi mai scîrbos pentru ca proprii subiecţi să uite de monstruozitatea tranşeelor pestilenţiale, a noroiului amestecat cu şobolani descompuşi şi cu trupurile rănite, schilodite, moarte sau agonizante, mîncate de păduchi, sfîrtecate de mitraliere, arse de gaze.

    Pentru ce ?

    Pentru petecele de pămînt Alsacia-Lorena ? Pentru revenirea crucii pravoslavnice pe Hagia Sofia ? Pentru „mica Belgie” zdrobită de „huni” ?

    NU ! Nici vorbă. Aşa cum spune Hannah Arendt „şi-au siluit memoria pentru a o face să creadă propriile minciuni ”. Adică nişte fantasme la fel de vagi ca şi „onoarea nereperată” a „fidelului” Menelaos abandonat de „curviştina” Elena. Genialul Homer a sublimat expediţia unor piraţi ordinari într-o epopee grandioasă ― Clasele Conducătoare europene au înjosit (şi) frazeologia homerică pentru disimularea subumanelor resentimente ce le încingeau creierii. Un veritabil bal al vampirilor mascaţi în amoraşi ! O, sărman poet antic-vetust: ce ştia el despre „interesele superioare” ale statelor moderne ?

    Cu privire la Grande Guerre ceea ce vine de departe şi se prelungeşte în timp este chiar MINCIUNA instituţionalizată. Soljeniţin ţine o dizertaţie completă despre această plagă imensă a spiritului uman (Nu trăiţi în minciună !), dar el vorbeşte din postura unui subiect al totalitarismului stalinist. Ce Stalin conducea despotic vreo ţară europeană la 1914 ? Nici un Stalin ― exclusiv persoane fine, culte, elegante, nişte de, von, of, ot. Şi atunci CINE vroia război ? Ne explică un ziarist anonim în New York Times din 1912:

    Răspunsul trebuie găsit în cancelariile Europei, printre persoanele ce, de prea multă vreme, se joacă cu vieţile oamenilor ca şi cu pionii unui joc de şah, care au ajuns atît de prinşi în mrejele formulelor şi jargonului diplomaţiei încît nu mai sînt conştienţi de crudele realităţi cu care jonglează.

    Mărturie de epocă irefutabilă ! Iată că sistemul „dublei gîndiri” (conceptualizat de Orwell în 1984) este anterior comunismului ― şi încă la vîrful celor mai civilizate naţiuni ! Maşinăria de îndesat cîrnaţi propagandistici fiind deja bine rodată, Lenin a preluat-o din mers schimbînd doar umplutura pe gustul noilor vremi.

    Nu trăiţi în minciună ! Dacă încrederea este începutul tuturor lucrurilor atunci MINCIUNA GENERALIZATĂ aduce neîncrederea şi sfîrşitul.

    Din punct de vedere conceptual, putem numi adevăr ceea ce nu putem schimba; din punct de vedere metaforic, el este pămîntul pe care stăm şi cerul ce se întinde deasupra noastră. (tot Hannah Arendt, pag.274). Este ÎNCREDEREA că la pasul următor nu ne vom prăbuşi în abis.

    Aceeaşi autoare (nota bene – evreică poloneză de cultură germană) mai spune că numai pe un astfel de pămînt şi numai sub un astfel de cer putem trăi bucuria şi satisfacţia ce apar din faptul de a fi în compania semenilor noştri, din a acţiona împreună şi de a apărea în public, din a ne integra în lume prin cuvînt şi faptă, dobîndindu-ne astfel identitatea personală.

    A contrario: dominaţi de sumbra bănuială că nimic nu este adevărat vom vieţui într-un cinism total, într-un vast pustiu spiritual pîrjolit de otrava minciunii.

  2. @1 VASILIU MIRCEA PAUL

    Cati mai fac azi diferenta intre bine si rau, intre minciuna si adevar? Foarte putini in comparatie cu lumea de acum o suta sau doua sute de ani. Traim intr-o lume in care relativismul inlocuieste – sau a inlocuit – crestinismul, adica religia – cel mai important fenomen uman; religia fiind fundamentul oricarei mari civilizatii. In momentul de fata „suntem” – si l-as cita pe Leon Blum – ” asemenea unor pastori ignoranti care traiesc intr-un loc unde au inflorit odinioara mari civilizatii”
    „MINCIUNA GENERALIZATĂ aduce neîncrederea şi sfîrşitul” – frumos spus!

  3. Aproape off topic: directorul FSB (Serviciul Federal de Securitate) rus Alexandr Bortnikov a declarat astazi intr-o conferinta de presa ca Al-Qaida este vinovata de majoritatea incendiilor de padure din sudul Europei si ca aceasta tactica a parjolirii – numita „jihad forestier” – ar deriva din strategia organizatiei teroriste de a produce daune materiale si morale populatiei aproape fara cheltuiala.

    As evidence for his claim, Bortnikov cited instructions on how to wage „forest jihad” that his organization had spotted on extremist websites and forums.

    Bortnikov, who described al-Qaida’s incendiary tactics as part of a „thousand cuts” strategy, was referring to forest fires that have decimated vast swaths of crops and pristine woodland in countries from Spain to Greece this summer.

    Interesant este ca Greenpeace si WWF au spus ca nu prea sunt dovezi in acest sens.

    Link la sursa:
    http://www.themoscowtimes.com/.....69221.html

  4. Să încep cu off topicul – pe hotnews la această știre am „băgat” următorul comentariu:
    ȘI ÎN SPATELE AL QUAEDA CINE-O FI ?
    Exact cine a fost și în spatele (mică recapitulare):
    – Brigate Rosse din Italia
    – Rote Armee Fraktion din Germania;
    – Ilici Ramirez Sanchez zis și ”Șacalul”
    – Ernesto ”Che” Guevara
    – … la infinit.
    NU KGB – FSB îi crează, ci doar îi susține, încadrează, orientează-dirijează, etc. Vezi și Victor Suvorov. ÎNCHEIAT SUBIECTUL.

    Despre comentariul meu: eliminăm din start problema binelui și răului (este mult prea vastă) și ne rezumăm la adevăr și minciună. ATENȚIE: vorbim despre fapte, nu despre adevărul filosofic (altă vastitate). Așa cum afirmam, marea degradare S-A PRODUS EXACT ACUM 100 DE ANI; ceea ce se petrece în prezent este o consecință deloc surprinzătoare sau gigantică a deciziilor strîmbe luate ATUNCI. Tocmai de către niște oameni educați în spiritul obiectivității lui Homer, liberi prin avere, mîndrie, poziție socială. Liber au ales minciuna, jucîndu-se de-a ucenicii vrăjitori, iar noi (inclusiv NEPOȚII noștri) suportăm consecințele. Sub titlul CAPTIVI ÎN SECOLUL XX am scris o serie de eseuri-pamflete (bogat ilustrate) care demontează pas cu pas prăbușirea spiritului european ce a premers (cum e și normal) prăbușirea sa fizică. Ca să fiu mai bine înțeles voi reproduce prima parte a textului expus mai sus:

    Titlu: LA ÎNCEPUT A FOST ÎNCREDEREA

    Vertrauen ist der Anfang von allem adică ÎNCREDEREA ESTE ÎNCEPUTUL TUTUROR LUCRURILOR

    În mod neobişnuit această introducere-prefaţă, sau cum doriţi să-i spuneţi, a devenit imperativ necesară după ce primele 7 capitole au fost deja scrise (plus cele din folderele Veter Krivu în Marea Galbenă şi Ilustrarea istoriei―FRANŢA―O istorie ilustrată).

    Totul a pornit de la o frămîntare a autorului: de unde „mi s-a tras” ? Adică de unde au venit războaiele planetare ale secolului XX, care au avut drept consecinţă comunismul şi nazismul, care au generat la rîndu-le mizeriile post-belice, şi care, pînă la urmă, au distrus modestele progrese ale României realizate între 1850 şi 1914. Adică am fost obligat să trăiesc într-o ţară mutilată. (Deci există un interes personal. Deci NU fac istorie academică.)

    Multă lume conştientizează imensa minciună care a fost comunismul. Ceva mai puţini înţeleg că otrava instilată societăţii de acea farsă tragică nu se elimină de pe o zi pe alta. Însă aproape nimeni nu-şi pune întrebarea: cum s-a putut clădi un sistem atît de monstruos pe loc gol ? Desigur Rusia a fost dintotdeauna patria relativismului agresiv, a confuziei valorilor, a sălbăticiei nemăsurate. Totuşi imperiul Uralo-Pacific, oricît am vrea să-l „asiatizăm”, posedă o rădăcină europeană substanţială, cel puţin geografic; nu ne putem preface că-i un ţinut exotic plasat la antipozi. Astfel „onorabilul” continent, vrea, nu vrea, include în el şi acest element dubios.

    Poate fi Rusia singura vinovată ? De aici încolo se continuă prin comentariul deja inserat. Dacă ILD este interesat îi pot pune la dispoziție sinopsisul conglomeratului CAPTIVI ÎN SECOLUL XX, urmînd să decidă dacă și ce vrea să publice.

    În fine, mai am cîte ceva de spus despre de Gaulle: echivalarea lui cu Talleyrand este (încă) una din tiribombele ultra-superficiale emise de exagerat-de-apreciatul-Cioran. Faptul că un militar mediu-inteligent și ușor obtuz a ajuns să joace un rol major în istoria Franței este încă un exemplu al decadenței spiritului occidental (națiunea hexagonală fiind campioană la acest capitol încă de la maaarea ei revoluție – vezi și comentariul meu la Operațiunea Paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză). Printre altele generalul a generat și a luptat cu un tupeu nemărginit spre a impune marea minciună a Franței „putere co-beligerantă în al doilea război mondial” la paritate cu Anglia, Rusia și USA. Desigur pentru echilibrul psihic al lașei națiuni franceze găselnița a fost mană cerească și De Gaulle a ajuns un mare erou. Aprecierile lui la adresa nord-africanilor musulmani sînt absolut corecte, dar Talleyrand… să nu exagerăm.

  5. Trebuia sa-i gasesc si „mult hulitului” Cioran un loc discret in articol, poate si pentru ca Djuvara il considera „profetul prabusirii civilizatiei occidentale”. Cativa ziaristi si bloggeri francezi l-au pomenit pe Cioran, de bine, imediat dupa victoria lui Hollande – a stangii si a „perifericilor” – la ultimile alegeri. Ei au reamintit cititorilor cateva din „vorbele” acestuia, rostite in urma cu o jumatate de secol, dar atata de actuale si valabile azi.
    Probabil ca Cioran a avut si momente de luciditate sau, francezii isi promoveaza asa cum ne-au obisnuit, uneori cu subiectivism, valorile!

  6. Unii daca n-au apa, vin pe InLinieDreapta, beau pana se satura, dar mai umplu si o galeata s-o duca acasa 🙂 Asta, apropos de: http://www.rumaniamilitary.ro/.....-in-europa. Bine, cei de pe rumaniamilitary n-au nici o vina, pentru ca primii care au „pontizat” (nu se mai spune plagiat) articolul au fost cei de pe frontpress, care au scos prima parte – cu pasajul din Neagu Djuvara-, au lasat partea a II -a ( cea cu „Un pojar mortal”) si l-au trecut drept autor pe Neagu Djuvara!! Au avut mare succes cu chestia asta, asa ca, le-au urmat si altii exemplul 🙂

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.