Soljeniţîn, reacţionarul

    Print Friendly, PDF & Email

    Aleksandr Soljeniţîn

    Pe 3 august 2008 a decedat unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi ai secolului trecut, Aleksandr Soljeniţîn. Patriot rus şi gânditor creştin-ortodox, născut în 1918 în Rusia, Soljeniţîn a contribuit fundamental la distrugerea mitului comunismului uman. Laureat al premiului Nobel pentru literatură, a luptat neîncetat pentru aflarea adevărului despre efectele catastrofale ale aplicării preceptelor ideologiei comuniste în Estul Europei. Operele sale au descris universul concentraţionar sovietic şi au făcut legătura între natura anti-umană a comunismului şi ideologia naţional-socialismului, prezentând totalitarismul roşu drept ruda apropiată a nazismului, spre indignarea unei părţi însemnate a intelighenţiei occidentale.

    Din păcate, după căderea regimurilor comuniste în Estul Europei şi destrămarea Uniunii Sovietice, evoluţia lui Soljeniţîn a dezamăgit. Patriotul rus a cedat unui naţionalism în general orb la păcatele ruseşti, vechi sau noi. Bătrânul adversar al totalitarismului moscovit a devenit un admirator al preşedintelui Vladimir Putin şi un apărător al Rusiei putiniste, „înconjurate” de un Occident agresiv şi periculos. Premiat de preşedintele rus cu premiul de stat, fostul disident rus a ajuns, în mod ironic, alături de oamenii care i-au ruinat ţara, schilodit poporul şi distrus viaţa.

    Deruta finală a lui Soljeniţîn a prefigurat înfrângerea ultimelor vestigii ale Rusiei pre-comuniste. Kaghebistul Putin, transformat de cuvintele lui Soljeniţîn în omul care „a redat măreţia Rusiei”, avea în curând să devină şi reunificatorul Bisericii Ortodoxe Ruse, încheind astfel lunga rezistenţă anticomunistă a preoţimii ortodox-ruse din exil.

    În războiul dintre vechea Rusie şi regimul comunist, KGB-ul a avut ultimul cuvânt.

    Soljeniţîn şi Terorismul Intelectual
    Pentru a ilustra cât mai bine importanţa operelor lui Soljeniţîn, am transcris capitolul 6 Soljeniţîn, reacţionarul (pag. 96-118) din Terorismul intelectual: din 1945 până în prezent a lui Jean Sevillia. Aşa cum se va vedea din lectura sa, fragmentul se referă mai puţin la Soljeniţîn şi mai mult la lumea în care a trăit şi s-a zbătut: Franţa anilor ’70, perioadă de vârf a puterii comuniste.

    Chiar dacă ultima parte a capitolului nu are legătură cu persoana lui Soljeniţîn, am considerat că nu poate lipsi din moment ce abordarea aşa-zis „metapolitică” – apărută în anul de graţie 1968, bun an pentru non-gândirea politică, doar a născut o mulţime de „vizionari” – a „reformatorului” dreptei franceze, Alain de Benoist, pare a fi la mare preţuire în anumite cercuri ale blogosferei.

    În consecinţă, capitolul apare complet, singurele elemente omise fiind notele de subsol care fac referire la ediţiile franceze ale lucrărilor menţionate de Sevillia în analiza sa. Diferitele secţiuni ale capitolului sunt marcate prin subtitluri introduse de mine; nici imaginile prezente în articol nu există în cartea lui Sevillia, fiind adăugate de subsemnatul.

    Articole recomandate
    Ultimul interviu acordat unei publicaţii din afara Rusiei – Der Spiegel
    Alexander Isayevich Solzhenitsyn RIP, 1918-2008 – Brussels Journal

    Literatura Soljeniţîn
    Opera lui Soljeniţîn există în limba română şi în format digital şi poate fi accesată fără cost. Îi mulţumesc lui Vitalie Sprânceană pentru linkuri.

    O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
    Arhipelagul Gulag (vol. 1)
    Arhipelagul Gulag (vol. 2)
    Arhipelagul Gulag (vol. 3)
    Pavilionul canceroşilor
    Viţelul şi stejarul (vol. 1)
    Viţelul şi stejarul (vol. 2)

    Soljeniţîn, reacţionarul

    „Omul îşi dobândeşte cea mai mare libertate la puşcărie”. Autorul acestei formule ştie despre ce vorbeşte. Căci, într-adevăr, Soljeniţîn în temniţă s-a eliberat – din punct de vedere mental. În 1945, fiind ofiţer în armata sovietică, el îl critică pe Stalin într-o scrisoare către un prieten. Cenzura veghează: capătă opt ani de ocnă. Eliberat în 1953, este deportat încă trei ani în Asia centrală. În 1956, datorită destalinizării, este reabilitat.

    Matematician şi fizician, Aleksandr Soljeniţîn a mai primit încă un dar: stilul. Deţinut fiind, a meditat, sucindu-le pe toate feţele, la mii de cuvinte şi la sute de fraze, pe care le-a invăţat pe de rost. Acum le aşterne pe hârtie. Inspirate din experienţa recluziunii personale, primele sale scrieri traduc lupta sa cu frica, cu frigul, cu foamea şi cu boala. Dacă a câştigat această luptă, a făcut-o doar prin armele forţei interioare şi ale rezistenţei morale. În 1962, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici este publicată cu încuviinţarea lui Hruşciov: aceasă povestire descrie douăzeci şi patru de ore din viaţa unui „zek”, un condamnat la muncă silnică. În 1964, Hruşciov fiind îndepărtat, Brejnev e cel care îi succedă. Acesta este un dur: maşinăria represivă se pune iarăşi în mişcare. Nemaiputând fi editat în URSS, Soljeniţîn izbuteşte să-şi scoată manuscrisele în Occident: Primul cerc şi Pavilionul Canceroşilor apar la Paris. În 1969, deşi exclus din Uniunea Scriitorilor Sovietici, el este totuşi celebru. În 1970, îi este decernat Premiul Nobel pentru literatură, fără să se poată duce la Stockolm, unde trebuia să i se înmâneze oficial premiul.

    La vremea respectivă, francezii se familiarizează cu numele ruşilor răzvrătiţi împotriva regimului. O insurecţie cu arme inegale, condusă de intelectuali. Sunt numiţi „disidenţi” Iuri Daniel, Andrei Siniavski, Leonid Pliuşci, Andrei Amalrik, Andrei Saharov, Iuri Orlov, Aleksandr Zinoviev.

    Până în 1968, Soljeniţîn se înhămase deja la o muncă enormă. O operă redactată clandestin, din care a ascuns capitolele unul câte unul. Pe o filieră anonimă, scriitorul izbuteşte să trimită o copie dincolo de Cortina de Fier. Securitatea de stat dibuieşte în cele din urmă obiectul delictului: interogată de poliţie, dactilografa lui Soljeniţîn se spânzură. Acest lucru îl determină să publice lucrarea cu orice preţ. Arhipelagul Gulag apare la Paris în ruseşte, în decembrie 1973. Această carte ieşită din comun şi explozivă va dinamita ideea comunistă.

    Scris pe baza amintirilor autorului, acest document este de asemenea susţinut de cele 227 mărturii pe care le-a înregistrat şi de informaţiile pe care le-a pus cap la cap. Gulag în ruseşte înseamnă sigla Direcţiei principale a lagărelor de muncă silnică (Glavnoye Upravleniye Ispravitel’no-Trudovykh Lagerey i koloniy n.r.). Arhipelagul este şiragul de insule alcătuit din lagărele sovietice. Acolo s-a născut un tip deosebit de umanitate, în care noţiunile obişnuite de bine şi de rău nu mai au valoare. Arhipelagul Gulag constituie o istorie a represiunii în URSS, o geografie a lagărelor, o cronica a soartei celor numiţi „zek” şi totodată o prodigioasă explorare a sufletului omenesc: în ocnă, detenţia atrage după sine decăderea morală, dar uneori lasă să apară şi suflete de sfinţi.

    Pe vremea când zăcea în lagăr, Soljeniţîn împărtăşea soarta a 12 milioane de deportaţi. Scriitorul califică acest sistem drept „industrie penitenciară”, dovedind că apariţia sa nu datează din perioada lui Stalin, ci din cea a lui Lenin: încă din 1918, au fost create lagăre pentru burghezi, opozanţi, contrarevoluţionari. În 1928, regimul trimite în lagăre victimile epurărilor sau ţărani ostili colectivizării. Universul concentraţionar sovietic, fenomen de masă, s-a născut odată cu revoluţia bolşevică: el provine din natură însăşi a comunismului.

    În Franţa, de la procesul Kravencko, numeroase lucrări au denunţat lagărele sovietice. Au fost traduşi disidenţii: în afară de Soljeniţîn, Anatoli Marcenko (Mon temoignage, 1970), Vladimir Bukovski (Une nouvelle maladie mentale en URSS, l’oppositionDisidenţa, o nouă maladie mentală în URSS, 1971). Alţii vor fi publicaţi după Arhipelagul Gulag: în special Eduard Kuzneţov (Le Journal d’un condamne a mortJurnalul unui condamnat la moarte, 1974) şi Varlam Şalamov (Recits de la KolymaPovestirile din Kolîma, 1980). Însă asupra coşmarului îndurat de poporul rus, Soljeniţîn este cel care aduce o mărturie neegalată, în care veridicitatea faptelor rivalizează cu profunzimea analizei. Celor care refuzau să privească realitatea, acest uriaş scriitor le deschidea ochii.

    Dar este oare salutat Arhipelagul Gulag pe măsură? Nici măcar, şi asta pentru că această carte loveşte în ordinea stabilită. În 1968, Primăvara de la Praga a fost reprimată cu concursul Pactului de la Varşovia. În 1970, după revoltele muncitorilor de la Gdansk, în Polonia a fost proclamată starea de urgenţă. Cu toate acestea, destinderea îşi spune cuvântul, Occidentul întreţine cele mai bune raporturi cu URSS, cu care se încheie contracte fructuoase. Disidenţii sunt respectaţi, dar stingheresc.

    La stânga spectrului politic, comuniştii sacralizează Uniunea Sovietică. Or, socialiştii îşi întemeiează noua lor strategie pe unitatea de acţiune cu „partidul clasei muncitoare”. În 1972, Francois Mitterand şi Georges Marchais au semnat un program comun de guvernare. La alegerile legislative din martie 1973, distanţarea faţă de dreapta s-a întărit. Se ştie că preşedintele Pompidou este bolnav: sunt previzibile alegerile anticipate. Cu riscul de a dăuna ansamblului stângii, nimic nu trebuie să întunece imaginea comunismului. În ochii socialiştilor, anticomunismul rămâne o maladie ruşinoasă, iar antisovietismul un reflex reacţionar.

    Tovarăşii de drum n-au murit. Consacrându-le un articol lui Soljeniţîn şi lui Saharov, revista Temoignage chretien (20 decembrie 1973) bate toba, marcând începutul punerii lor la stâlpul infamiei: „Să fie liberi să profereze toate prostiile reacţionare pe care le vor vrea, asta e dorinţa noastră, în numele toleranţei. Dar, vă rugăm, să nu strigăm, la stânga, împreună cu haita anticomuniştilor de toate culorile, că în ei doi rezidă generozitatea, nobleţea sau adevărul”.

    Pentru L’Humanite (17 ianuarie 1974), publicarea Arhipelagului Gulag intră în cadrul unei „campanii antisovietice împotriva destinderii”, menite să „deturneze atenţia de la criza care face ravagii în ţările capitaliste”. Cuvânt cu cuvânt, acesta este un argument care a fost fluturat în 1949 împotriva lui Kravcenko. La 20 ianuarie, la televiziune, Marchais admite că, într-o Franţă condusă de comunişti, Soljeniţîn ar fi autorizat să fie publicat. „Dacă ar găsi un editor”, precizează el. Când Le Nouvel Observateur publică un articol favorabil scriitorului, cotidianul comunist contraatacă. La 28 ianuarie, L’Humanite acuză săptămânalul că „opreşte progresul irezistibil al unirii stângii”. În L’Unite, organul Partidului Socialist, Francois Mitterand îi ia apărarea lui Jean Daniel. Dar insistă: „Lucrul cel mai important nu este ce spune Soljeniţîn, ci faptul că o poate spune” (6 februarie 1974). „Lucrul cel mai important” nu e gulagul, ci unirea stângii.

    În Uniunea Sovietică, Soljeniţîn este considerat un trădător. La 1 februarie 1974 este arestat. Decăzut din naţionalitatea sa, dar ocrotit de notorietate, este expulzat treisprezece zile mai târziu şi urcat într-un avion care îl debarcă la Frankfurt: „Soljeniţîn se duce în Germania”, titrează Le Monde la 13 februarie, într-un eufemism încărcat de subînţelesuri. Un an mai tîrziu, subînţelesurile vor deveni explicite. În faţa sindicaliştilor americani, scriitorul va diseca teribilul paradox prin care regimul stalinist a fost întărit de victoria din 1945. Deformându-i sensul cuvintelor, Le Monde face o paralelă între scriitor şi apologeţii Colaborării: „Aleksandr Soljeniţîn regretă că Occidentul a susţinut URSS împotriva Germaniei naziste în ultimul conflict mondial. Nu este singurul: înaintea lui, occidentuali precum Laval gândiseră întocmai, iar oameni ca Doriot sau Deat îi întâmpinau pe nazişti ca pe nişte eliberatori” (3 iulie 1975). Două luni mai apoi (12 septembrie 1975), cotidianul îşi va reitera aluziile, anunţând că Soljeniţîn pleacă în Chile. Chile înseamnă Pinochet. Informaţie nefondată, dezminţită a doua zi şi difuzată, putem bănui, fără gând ascuns.

    „Înainte de a-l saluta pe Soljeniţîn”, ironizează Jean Daniel, „trebuie, dacă putem zice astfel, să spui parola roşie, pentru că lucrul cel mai important, nu-i aşa, este să nu fii tratat drept antisovietic, anticomunist şi om care divizează unirea stângii.” Dar, în acelaşi editorial (18 februarie 1974), directorul Le Nouvel Observateur se justifică: mai cu seamă, pentru a nu fi luat drept „anticomunist”.

    Controversa se amplifică – cronicar la Le Nouvel Observateur şi membru în consiliul executiv al Partidului Socialist, Gilles Martinet se dezlănţuie într-o diatribă împotriva atitudinii comuniştilor faţă de Soljeniţîn. În L’Unite, Mitterrand intervine spre a arăta că Martinet nu e abilitat să vorbească în numele PS: „Nu este just să i se reproşeze lui Georges Marchais o rămăşiţă de stalinism.” Tot în numele unirii stângii, nu trebuie să se spună nimic împotriva comunismului.

    Intervievaţi de săptămânalul comunist France nouvelle, redactorul-şef de la Temoignage chretien, Claude Gault, se leagă de „cârdăşia unei părţi a stângii cu dreapta cea mai anticomunistă”, iar Max-Pol Fouchet, ziarist la televiziunea şi la Le Point, afirmă răspicat că afacerea Soljeniţîn „serveşte drept maşinărie de război împotriva URSS în primul rând, împotriva socialismului în general, iar la noi, împotriva unirii stângii” (19 februarie 1974).

    În aprilie, această polemică încetează: Georges Pompidou a murit, iar stânga se înfăţişează unită în spatele lui Francos Mitterrand. Puţin contează morţii din gulag. Ceea ce contează este încercarea de a ajunge la Elysee.

    În iunie anul următor, primul volum al traducerii din Arhipelagul Gulag este disponibil. În doar câteva săptămâni, se vând 700 000 de exemplare (al doilea volum iese de sub tipar la sfârşitul anului, al treilea în 1976).

    Dar în rândurile celor din Saint-Germain-des-Pres, Soljeniţîn nu are succes de vînzare. Comentatorii înţeleg că opera lui nu constituie doar un rechizitoriu împotriva totalitarismului sovietic. Dindărătul Arhipelagului Gulag se fac simţite reflecţiile care se vor adânci mai apoi: refuzul materialismului modern, apărarea drepturilor sufletului, apelul la o regenerare spirituală a Rusiei. Soljeniţîn nu e doar anticomunist, el este creştin şi patriot.

    Pentru unii, limitele acceptabilului au fost depăşite. Revista Tel Quel (vara lui 1974) nu întârzie să facă ştiut acest lucru. „Soljeniţîn: protestul din principiu împotriva expulzării lui este de la sine înţeles. Dar este oare un motiv să înghiţim aceste declaraţii de întoarcere în Evul Mediu cel mai reacţionar, cel mai religios?”. În ianuarie 1975, scriitorul se află în trecere prin Paris. Iată un bun prilej pentru un ziarist socialist să-i facă un portret de o condescendenţă pe cât de trufaşă, pe atât de insultătoare: „Personajul nelinişteşte fizic. Chiar şi bine spălat şi proaspăt ras, el oferă latura îndoielnică a mujicului din legende, cu ridurile adânci care îi brăzdează faţa şi îi dau un aspect simian, al acelor maimuţe triste care se uită cum trec plimbăreţii de duminică” (L’Unite, 24 ianuarie 1975).

    La 11 aprilie 1975, ediţie excepţională a emisiunii „Apostrophes”. Vedetă: Aleksandr Soljeniţîn. Pe platou, Jean Daniel protestează: nici un comunist nu e prezent. Soljeniţîn, grav, profund, asistă la acest schimb de replici cu un aer uluit. Gândeşte, desigur, că obiectivititatea nu înseamnă cinci minute de antenă pentru călău şi cinci minute pentru martir. Ceea ce îl tulbură în străfundul fiinţei lui nu sunt înfruntările intelighenţiei pariziene, ci gemetele care scapă din gulag. În Uniunea Sovietică, două mii de lagăre sunt încă active şi din cele 5 milioane de prizonieri închişi în ele, 20 000 mor în fiecare an. Iar scriitorul prevede strigătele altor victime.

    În primăvara lui 1975, în Cambodgia sau în Vietnamul de Sud, trupele dau înapoi pas cu pas în faţa ofensivei comuniste. Faţă de data la care se ţine emisiunea, Phnom Penh va cădea peste şase zile, Saigonul – peste douăzeci. În faţa camerelor de luat vederi, Soljeniţîn spune răspicat: Indochina va deveni un gulag. Iar Occidentul tace: „Presupuneţi”, tună el, „că Vietnamul de Sud ar fi atacat Nordul. S-ar fi auzit tunete, furtuni şi urlete. Dar Vietnamul de Nord e cel care invadează Sudul şi toată lumea se felicită”. Pe platou, opozanţii lui Soljeniţîn îl ironizează. Îi reproşează că a devenit „profetul contrarevoluţiei”. Zâmbesc de „viziunea lui premonitorie”. Un gulag în Indochina? Ce păcat că un astfel de talent literar e stricat de obsesiile de anticomunist primitiv.

    Cambodgia

    Phnom Penh, 17 aprilie 1975. La ora 9:30, khmerii roşii ai diviziei 310 îmrepsoară capitala cambodgiană. Marşul lor victorios a început în 1968. În şapte ani, aceste trupe înăsprite au luptat împotriva prinţului Sihanouk, apoi împotriva mareşalului Lon Nol, un aliat al Statelor Unite. Au dat uneori înapoi, dar n-au aruncat niciodată armele. În fruntea lor se află un om format la Paris, în 1949, de Partidul Comunist: Pol Pot. Începând din 1973, dezangajarea americană i-a falicitat sarcina: khmerii roşii n-au încetat să-şi extindă influenţa asupra zonelor rurale ale ţării. La începutul anului 1975, au lansat ofensiva finală.

    Khmeri roşii din organizaţia comunistă Angkar

    La 1 aprilie, Lon Nol pleacă în exil. La 17 aprilie, locuitorii din Phnom Penh îi văd ieşind din junglă pe micii războinici, jigăriţi, sărăcăcios îmbrăcaţi, încălţaţi cu un fel de şlapi sau cu bucăţi rămase de la cauciucuri. Tineri, foarte tineri: între zece şi cincisprezece ani. Nişte puştani analfabeţi şi fanatici, care ascultă orbeşte de Angkar – organizaţia comunistă revoluţionară. La o oră de la sosirea lor, începe o operaţiune fără echivalent: oraşul e golit de locuitorii săi. Bărbaţi, femei, copii, toţi sunt siliţi să plece pe jos, încadraţi de mici oameni în negru care nu zâmbesc niciodată. Phnom Penh însemna bani, confort, însemna fete de moravuri uşoare? Ei bine, de acum s-a terminat cu toate astea: comunismul va purifica poporul cambodgian. În patruzeci şi opt de ore, sunt deportaţi două până la trei milioane de citadini. Intelectualii, călugării, opozanţii n-au timp să-şi pună întrebări: sunt asasinaţi. Cu lovituri aplicate cu cozile de cazma sau vârându-li-se capul într-o pungă de plastic: Angkar face economie la muniţie. Ceilalţi sunt trimişi la muncă silnică, fără hrană, fără îngrijiri.

    „Phnom Penh a căzut”, anunţă pagina întâi din Le Monde, la 18 aprilie 1975. În chenar, un articol semnat de Patrice de Beer, unul din puţinii reporteri occidentali rămaşi în oraş. Şi-a expediat depeşa joi, 17 aprilie, spre sfârşitul dimineţii: „Oraşul este eliberat. (…) Se mai aud încă împuşcături în centru, dar entuziasmul popular este evident. Grupuri se formează în jurul partizanilor (…) tineri, fericiţi, surprinşi de succesul lor facil. (…) Cortegii se formează pe străzi, iar refugiaţii încep să se întoarcă acasă.” Titlul articolului în chenar: „Entuziasm popular”. În toată presa (sau aproape toată), la televiziune, la radio, cuvântul „eliberare” revine neîncetat pentru a desemna astfel cucerirea Phnom Penh-ului.

    La 28 aprilie, în Le Nouvel observateur, Jean Lacouture face o adevărată disertaţie despre revoluţia cambodgiană. Dar evacuarea din Phnom Penh? O „cutezătoare transfuzie de popor”.

    Patrice de Beer s-a refugiat la ambasada Franţei. Ca toţi observatorii străini, este expulzat din Cambodgia. La întoarcerea acasă, el îşi spune impresiile şi justifică izolarea ţării (Le Monde, 10 mai 1975): „De ce această atitudine? În nici un caz, aşa cum încearcă să ne facă s-o credem administraţia americană, care se agaţă de teoria ei privind „baia de sânge”, nu e pentru a ascunde orori pe care nişte oameni sadici îmbrăcaţi în negru le-ar săvârşi tocmai acum. Că ne place sau nu, cambodgienii au decis că nu mai voiau străini la ei în ţară (…) Vor să se descurce singuri, cu propriile lor metode. (…) Nimeni însă nu-şi poate permite încă să judece o experienţă”. Dacă reporterul califică evacuarea capitalei Phnom Penh drept un „gest spectaculos”, ceva îl supără totuşi: „Printre evenimentele pe care noi ne le-am înţeles a fost evacuarea totală a spitalelor, care adăposteau la căderea oraşului aproape douăzeci şi cinci de mii de răniţi şi bolnavi, în condiţii sanitare înspăimântătoare”. Bolnavii cu pricina au fost lăsaţi să crape pe marginea drumurilor de organizaţia Angkar.

    Urmează luni de tăcere. Cambodgia este ruptă de restul lumii. Câţiva evadaţi ca prin miracol scapă de masacre şi trec în Thailanda. Francois Ponchaud, preot, le culege mărturille. În 1977, misionarul poate avansa cifra de 2 milioane de morţi de la luarea puterii de către khmerii roşii. Dar tragedia nu s-a terminat. Colectivizarea orezăriilor provoacă o cădere vertiginoasă a producţiei: foemetea face alte sute de mii de victime. În 1979, anul în care Vietnamul invadează Cambodgia, se contabilizează cifra de 3 300 000 de persoane ucise sau dispărute, printre care 500 000 morţi prin execuţie, dintr-un total al populaţiei care se ridica cu patru ani mai înainte la 7 milioane de persoane. În nebunia lor ucigaşă, Pol Pot şi complicii săi şi-au exterminat mai mult de o treime din compatrioţi.

    Cambodgia a devenit cel mai sinistru dintre gulaguri: Soljeniţîn avea dreptate.

    Vietnam

    Saigon - un T 54 sparge grilajul palatului prezidenţial

    Saigon, 30 aprilie 1975. La amiază, un T 54 de fabricaţie sovietică şi un T 59 de fabricaţie chineză sparg grilajul palatului prezidenţial. Cele două tancuri aparţin brigăzii blindate 203 din Vietnamul de Nord. De cincisprezece zile, Vietnamul de Sud cunoaşte debandada. Civilii având legături cu americanii se îngrămădeau în jurul elicopterelor care se îndreptatu spre portavioanele ce navigau în larg. În zorii zilei de 30 aprilie, în proporţie de unu la o mie, ultimii soldaţi din Sud încă se mai îndreptau spre front: un batalion de paraşutişti, cadeţii Academiei Militare din Dalat (în zilele de ceremonie, ei purtau chipiul roşu cu auriu al elevilor şcolii militare de la Saint-Cyr) şi tinerii miliţieni catolici din Hanoi. Eroică şi derizorie bătălie de onoare pentru o ţară pierdută.

    La 3 mai, Le Monde constată, nu fără o urmă de jubilare: „Noua putere lichidează rămăşiţele prezenţei americane”. La Paris, cei care n-au încetat să blameze „crimele de război” ale Statelor Unite şi pe „marionetele” acestora din Sud sunt în sărbătoare: poporul vietnamez este reunificat. Şi în sfârşit liber. O dată în plus, francezii nu citesc sau nu aud decât o expresie, „eliberarea Saigonului”, când de fapt oraşul a fost cucerit şi ocupat prin forţa armelor.

    Ex-capitala este rebotezată: Saigon se numeşte de acum încolo Oraşul Ho Şi Min. Pe străzi, megafoane difuzează în permanenţă programul radio: lozinci comuniste, marşuri militare, cântece sovietice. Venind de la Hanoi, debarcă şi cadrele partidului. Întocmesc liste, fac apel la delaţiune spre a hăitui cadrele regimului defunct. Militari şi funcţionari sunt supuşi la stagii de „reeducare”: un an, trei ani, şase ani, zece ani… Din totalul unei populaţii de 20 de milioane de persoane, între 500 000 şi un milion de vietnamezi din Sud trec prin aceste lagăre. 300 000 mor în lagăr. Saigonul avea 4 milioane de locuitori: jumătate sunt deportaţi în „noile zone economice” şi constrânşi la muncă silnică. În 1975, un grup de deţinuţi concepe şi învaţă pe de rost un „testament” care circulă prin temniţe: „Noi, prizonierii din Vietnam, cerem Crucii Roşii internaţionale, organizaţiilor umanitare din lume, oamenilor cu bunăvoinţă, să trimită de urgenţă fiecăruia dintre noi câte o pastila de cianură ca să ne putem curma suferinţa şi umilinţa.”

    Vietnamul a devenit un mare gulag: Soljeniţîn avea dreptate.

    “Boat people” din Vietnam; un alt episod din tragedia vietnameză.

    Încă din 1976, vietnamezii din Sud încearcă să fugă. O singură ieşire: marea. Cu ajutorul unor jonci sau plute improvizate, ei pleacă pe mare. Cu miile, cu zecile de mii, cu sutele de mii: în total, 3 milioane de fugari. Sunt nevoiţi să înfrunte furtunile (mii dintre ei vor pieri înecaţi) şi piraţii, care pradă, violează şi ucid. În răstimpul a trei-patru ani, un număr de 500 000 de vietnamezi, care speră să evadeze din infern, mor în Marea Chinei.

    La 8 noiembrie 1978, televiziunile occidentale difuzeată imagini de pe Hai-Hon, un cargou ancorat în largul apelor Malaeziei. La bordul lui, 2500 de refugiaţi. Nimeni nu vrea să îi primească. Opinia publică reacţionează . În Thailanda, în lagăre de refugiaţi, lucrează în mod discret organizaţii de caritate. Dar la Paris, reflectoare se aţintesc asupra acţiunii comitetului „Un vapor pentru Vietnam”. La 22 noiembrie 1978, comitetul publică un apel pentru închirierea unui vapor sanitar. Este vorba de a se veni în ajutor aşa-numiţilor boat people – expresia se răspândeşte. Comitetul a fost fondat de Bernard Kouchner, Jacques şi Claudie Broyelle, Andre Glucksmann, Alain Geismar. Stângiştii din 1968, cu toţii erau zeloşi propagandişti ai comitetului „Vietnamul naţional” sau ai comitetelor „Vietnamul de bază”

    Partidul Comunist şi aripa stângă a Partidului Socialist condamnă acţiunea: scopul ei ar fi discreditarea regimului de la Hanoi. Dar fugarii vietnamezi? Nişte reacţionari, incapabili să se plieze justelor constrângeri ale democraţiei populare.

    Sunt necesare mai multe săptămâni pentru a obţine finanţarea operaţiunii. „Un vapor pentru Vietnam” asociază personalităţi liberale foştilor rebeli din 1968 şi le permite lui Sartre şi Aron, datorită lui Glucksmann, să-şi strângă mâna pentru prima oară după treizeci de ani („Bonjour mon petit camarade”). În aprilie 1979, în Malaezia, vaporul-spital Ile de lumiere (Insula luminii) aruncă ancora în faţa stâncii de la Poulo-Bidang. La bordul lui, dr. Kouchner.

    Dar cine extrage oare o lecţie politică din acest dezastru? În Franţa, cei care, încă de la început, pronosticau logica ucigaşă a comunismului indochinez erau trataţi drept reacţionari şi fascişti.

    În 1973, Olivier Todd – pe atunci reporter la Le Nouvel Observateur – scrie un articol în care marchează oarecare distanţări faţă de cercul său: „Noi am ridicat Vietnamul de Nord pe un piedestal. Când spun „noi”, mă gândesc îndeosebi la ziarişii – printre care mă aflu – care au relatat de la faţa locului despre războiul din Indochina”. Articolul este refuzat de redacţia sa şi publicat de revista Realites. „Militasem”, mărturiseşte Todd, „pentru instalarea la Saigon a unui regim pe care îl condamnam la Praga sau la Budapesta”.

    O dată în plus, va fi nevoie de timp pentru ca această evidenţă să fie acceptată. „În problema Vietnamului”, mărturiseşte Jean Lacouture, „pledez vinovat. Mă acuz că am practicat o informaţie selectivă, disimulând caracterul stalinist al regimului nord-vietnamez. Credeam că acel conflict împotriva imperialismului american era profund just şi că vom avea destul timp după război să ne punem întrebări în legătură cu natura veritabilă a regimului. În Cambodgia, am păcătuit prin ignoranţă şi prin naivitate. Nu aveam nici un mijloc să-mi controlez informaţiile. Îi cunoscusem întrucâtva pe unii dintre conducătorii actuali ai khmerilor roşii, dar nimic nu îngăduia să se arunce o umbră asupra viitorului şi programului lor. Se revendicau de la marxism, fără ca eu să fi putut să descopăr în ei rădăcinile totalitarismului. Recunosc că am fost lipsit de pătrundere politică.”

    Lacouture consacră o carte problemei cambodgiene. Însă când trebuie desemnat sistemul care a încurajat un genocid, ce incriminează el? „Fascismul tropical” sau „social-naţionalismul de orezărie”. Patrice de Beer, întorcându-se asupra a „douăzeci de ani de infern” în Cambodgia, stabileşte de asemenea ciudate responsabilităţi: „Hidra puterii khmerilor roşii nu a fost rezultatul unui război suscitat de americani” (Le Monde, 25 martie 1990).

    Restricţia care edulcorează aceste autocritici, mărturisirea care costă şi nu se produce, tabuul înseamnă a se conveni că tragedia indochineză nu ţinea de fatalitate. Nu o catastrofă imprevizibilă, o calamitate naturală, un cutremur sau un tsnumai au lovit Vietnamul şi Cambodgia, ci comunismul.

    Vântul schimbării

    La stânga, anticomunismul rămâne cu atât mai condamnabil cu cât moda eurocomunismului sau acordurile semnate la Helsinki, în 1975, acreditează impresia că Uniunea Sovietică se liberalizează.

    Vechile automatisme acţionează profund, în 1976, cu prilejul publicării unui eseu al lui Jean-Francois Revel, La Tentation totalitaire (Tentaţia totalitară). Filozof şi ziarist, cândva angajat în stânga anticolonialistă, autorul urmăreşte de doi ani o reflecţie asupra democraţiei care, din ruptură în ruptură, l-a dus la liberalism. Ultima sa lucrare denunţă seducţia exercitată de marxism asupra întregii stângi occidentale. Jacques Fauvet, directorul ziarului Le Monde, lansează acuzaţia: „Teza este simplă, dacă nu simplistă: în lumea actuală, nu există decât socialism stalinist. Astfel, cei care sunt aliaţii comuniştilor sunt complicii stalinismului” (13 ianuarie 1976). Pe platoul emisiunii „Apostrophes”, la 16 ianuarie 1976, Jacques Delors îşi exprimă regretul: „Am fost profund şocat de trei afirmaţii ale acestei cărţi. În primul rând, o asimilare a comunismului şi a nazismului; în al doilea rînd, monopolizarea violenţei de către comunism, cânt de fapt violenţa este un fenomen extrem de împărtăşit, fiind de ajuns să vorbim despre războaie coloniale, despre intervenţiile americane în Indochina sau America de Sud; în sfârşit, o critică fără nuanţe a ţărilor comuniste.”

    La doi ani de la apariţia Arhipelagului Gulag, un responsabil comunist îndrăzneşte să pună în balanţă univesul concentraţionar sovietic şi „intervenţiile americane din America Latină”!

    Ferestrele false, după cum se ştie, constituie cel mai bun mijloc de minimalizare a ceea ce dorim să ascundem. În anii 70, marile conştiinţe dispun în această privinţă de o armă care nu se uzează: dictaturile de dreapta. Franco sau Pinochet fiind erijaţi în simboluri ale răului, adversarii lor sunt spălaţi de orice păcat – inclusiv comuniştii. În sens invers, în virtutea amalgamării antifasciste, anticomuniştii sunt acuzaţi de conivenţă cu orice regim autoritar. În 1974-1975, revoluţia portugheză este preluată de comunişti, declanşând o bruscă reacţie populară. Înfăţişând această replică populară în chip de resurgenţă salazaristă, Jacques Fauvet ajunge la interesante consideraţii asupra libertăţii de expresie: „Rămânerea în urmă din punct de vedere cultural a unei ţări, un lung trecut de dictatură şi de obscurantism fac dificilă aplicarea imediată şi fără nuanţe a unei libertăţi de expresie care are adesea tendinţa de a se exercita în folosul nostalgiilor trecului încă instalate în aparat” (Le Monde, 21 iunie 1975).

    În acest registru, iese în evidenţă o declaraţie a deputatului socialist Jean-Pierre Cot: „Refuz să tratez în acelaşi mod internările arbitrare (în lagăr n.tr.) din Uniunea Sovietică şi torturile, asasinatele şi dispariţiile masive din Argentina” (Le Nouvel Observateur, 31 decembrie 1978). Din 1976 până în 1983, crimele comise sub guvernările juntei militare argentiniene (6500 de morţi, potrivit mărturisilor căpitanului Astiz) au fost atroce. Dar a le plasa pe acelaşi plan cu milioanele de victime ale comunismului sovietic, ba chiar, cum proceadează J.-P. Cot, a le considera ca fiind mai grave nu are alt scop decât a disimula existenţa industriei penitenciare comuniste despre care vorbeşte Soljeniţîn.

    Dar acestea sunt ultimele zvârcoliri a trezeci de ani de cultură marxistă: se încheie un ciclu. Şocul Soljeniţîn acţionează asupra conştiinţelor. Unii îşi spun că dacă Uniunea Sovietică a fost o închisoare a popoarelor, ideologia era, desigur, implicată. Dureroasele imagini ale celor refugiaţi din ţara lor pe ambarcaţiuni improvizate, aşa-numiţii boat people, trezesc nu doar mila, ci şi neîncrederea faţă de regimul care a suscitat atâtea orori. Moartea lui Mao, în 1976, permite dezvăluirea atrocităţilor Revoluţiei culturale. În 1978 şi 1979, războiul dintre Cambodgia şi Vietnam, două ţări care luptaseră fiecare împotriva „imperialismului american”, semnează sfârşitul iluziei tiermondiste. În 1979, invazia din Afganistan (aprobată de Partidul Comunist) arată limitele pacifismului revendicat de URSS. În 1981, arestarea, în Polonia, a conducătorilor sindicatului „Solidaritatea” şi luarea puterii de către generalul Jaruzelski scandalizează.

    Încetul cu încetul, ochii încep să se deschidă. Ceea ce se face ţăndări este convingerea afişată cândva de Sartre: „Marxismul este orizontul nedepăşit al timpului nostru.”

    Această epocă-joncţiune înregistrează descreşterea Partidului Comunist şi descompunerea stângismului. La alegerile legislative din 1973, rituala petiţie a intelectualilor şi artiştilor care fac apel pentru votarea PCF reunea semnăturile lui Pierre Arditi, Stephane Audran, Maurice Bejart, Claude Chabrol, Michel Piccoli, Laurent Terzieff, Henri Virlojeux, Antoine Vitez, Michel Vitold, Marina Vlady. În 1981, singurele celebrităţi care mai susţin candidatura prezidenţială a lui Georges Marchais sunt Aragon, Jean Ferrat sau Juliette Greco.

    Să însemne asta cumva că nimeni nu mai este marxist? Dimpotrivă, comunitatea intelectuală, în majoritatea ei, este pătrunsă de această ideologie. Universitatea este locul care o conservă, protejându-i domeniile de acţiune. În 1976, Sorbona este agitată de o petiţie a Colegiului de Filozofie, iniţiată de Pierre Bourdieu şi Jacques Derrida (Le monde, 15 iunie 1976), în urma elegerii lui Pierre Boutang la catedra lui Emmanuel Levinas. Pentru terorismul intelectual, monarhistul Boutang, ca şi maestrul său, Maurras, este un gânditor care se cuvine cu atât mai mult să fie atacat cu cât nu este citit. Mobilizarea, totuşi, este slabă faţă de ceea ce ar fi fost cu zece sau douăzeci de ani mai înainte: marxismul este o credinţă al cărei zel este în declin.

    Una dintre ultimele fortăreţe marxiste, în mod ciudat, este episcopatul francez. În 1979, o anchetă arată că majoritatea episcopilor este favorabilă colaborării cu Partidul Comunist, 66% dintre ei acceptând temeiul analizelor marxiste, 27% recuzându-le. Zece ani mai târziu, cardinalul Decourtray va regreta „conivenţele” generaţiei sale.

    Pierre Daix este unul dintre cei care vor părăsi târziu Partidul. În 1973, publicând o carte admirativă, Ce que je sais de Soljenitsyne, el consumă divorţul. Trei ani mai tîrziu, în Jai cru au matin, îşi face confesiunea generală: „Eu, fost deportat la Mauthausen, i-am ajutat cu adevărat pe călăii din gulag”. Daix se alătură cohortei celor care se căiesc – cum ar fi Dominique Desanti sau Annie Kriegel -, ale căror lucrări fac să avanseze cunoaşterea comunismului. În 1976, Claude Lefort, spirit de stânga şi denigrator al totalitarismului, vine în ajutorul lui Soljeniţîn, „omul în plus”. La rândul lor, revista Esprit şi Jean-Marie Domenach, care o rupe cu socialismul, îl apără pe scriitorul rus. Inclasabilul Maurice Clavel dă revistei Le Nouvel Observateur o cronică de televiziune în care se dovedeşte mai curând moştenitorul lui Bernanos decât al lui Sartre. În 1970, prin articolul Qui est aliene?, el atacase deja marxismul afirmând primatul elementului cultural asupra celui economic. Reîntors la credinţă, acest creştin devine polemist (Ce que je crois, 1975; Dieu est Dieu, nom de Dieu!, 1976) şi mare cititor al lui Soljeniţîn. Jean-Claude Guilleband, în Les Annees orphelines, întocmeşte procesul-verbal lipsit de iluzii al distorsiunii între realitate şi aspiraţiile revoluţionare. La rândul său, Jean Daniel analizează L’Ere des ruptures stângii: reflectând asupra gulagului, el mărturiseşte: „Am fost adesea tentat să prefer eroarea care apropie adevărului care desparte.”

    Cotidian de referinţă, decorticat precum o biblie în cercurile de la Saint-Germain-De-Pres şi la Sciences-Po, nici Le Monde nu e scutit de această vijelie. Michel Legris, unul dintre foştii redactori, acuză ziarul de seară de derivă stângistă într-un document în care relatează modul cum au fost trataţi Soljeniţîn, comunismul indochinez sau revoluţia portugheză. Lucrarea suscită dezbateri intense: ziarul Le Monde nu mai este o instituţie în afara criticii.

    În mod lent, peisajul intelectual se modifică. Treizeci de ani de monopol ideologic iau sfârşit. Jean Cau, fost secretar al lui Sartre, laureat al Premiului Goncourt în 1961 (La Pitie de Dieu), fost ziarist la Espress, a rupt-o cu stânga în 1967, în Lettre ouverte aux tetes de chiens occidentaux. În pamfletele lui – L’Agonie de la vieille, 1970; Les Ecuries de l’Occident, 1973; Porquoi la France?, 1975 -, acest cavalerist trece prin sabie iluziile intelighenţiei. Jean-Marie Benoist demolează canoanele economice şi filozofice ale epocii: Marx est mort, 1970. Georges Liebert şi Alain-Gerard Slama, în 1970, pun la cale revista Contrepoint, revistă liberală. Louis Pauwels, în Lettre ouverte aux gens heureux, 1971, se leagă de „Biserica pesimistului occidental”. Hannah Arendt, în 1972, este în sfârşit tradusă în franceză: opera ei majoră, Les Origines du totalitarismeOriginile totalitarismului, apărută în Statele Unite în 1951, clasează sistemul comunist în aceeaşi categorie cu nazismul. Georges Suffert, fost ziarist la Temoignage chretien, France Observateur şi L’Express, director-adjunct în redacţia săptămânalului Le Point, se desparte definitiv de „clubul pedanţilor” stângii, în 1974, cu Les intellectuels en chaise longue (Intelectualii pe şezlong): „Terorismul preţioşilor, confiscarea moralei în numele a ceea ce nici măcar nu este politică, autoadmiraţia reciprocă, valorizarea inculturii, elitismul limbajului, toate astea încep să agaseze.” Annie Kriegel îşi începe colaborarea la Le Figaro în 1976. Contrepoint încetează să mai apară, dar Commentaire îi succedă în 1978, oferind o tribună, sub conducerea lui Jea-Cladue Casanova, curentului liberal-aronian: Jean Baechler, Francois Bourricaud, Raymond Boudon, Alain Besancon, Pierre Manent, Marc Fumaroli. Tot în 1978, Alain Ravennes fondează Comitetul Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor (CIEL). Asociaţia, menită să denunţe represiunea în ţările din Est, este sprijinită de Raymond Aron, Jean-Claude Casanova, Andre Frossard, Francois Nourissier, Jean dOrmeson, Louis Pauwels sau Maurice Schumann, dar şi de intelectuali de stânga: Michel Crozier, Julia Kristeva, Jean-Marie Domenach, Claude Mauriac, Claude Simon sau Philippe Sollers. Anul 1978 înregistrează şi fondarea săptămânalului Le Figaro Magazine destinat marelui public şi care se afirma ca un contracurent al ideilor de Rive gauche.

    În sfârşit, 1978 este anul în care survine un eveniment universal a cărui natură nu este politică, dar al cărui efect va fi decisiv asupra soartei imperiului comunist: la 16 octombrie, arhiepiscopul Cracoviei, Monseniorul Wojtyla, devine papă sub numele de Ioan-Paul al II-lea.

    Noii Filozofi şi Noua Dreaptă

    Iunie 1976. Număr excepţional al revistei Nouvelles litteraires. Titlul: „Les Nouveaux Philosophes”. Comentariul lui Bernard Henri-Levy, redactor-şef al dosarului: „Noi filozofi care au, fără îndoială, mai puţine puncte de contact decât zone de neînţelegere. Nou curent, dacă ţinem să-l numim astfel, dar practic decapitat, fără cap, fără conducător şi fără principiu”. Cu toate astea, expresia va rezista.

    După ce a militat alături de maoişti, Andre Glucksmann începe să coopereze cu Maurice Clavel. La seminariile pe care aceste le ţine la el acasă, lângă Vezelay, şi după lectura lui Soljeniţîn, Glucksmann are o revelaţie: „Marxismul te face surd” (Le Nouvel Observateur, 4 martie 1974). În 1975, în lucrarea La Cuisiniere et le Mangeur dhommes, el se dedă unei critici violente a regimului sovietic şi a complezenţei occidentale: „Acolo e infernul. Este acesta un motiv pentru a cultiva aici paradisurile artificiale? Gândirile inocente care n-au programat lagărele nici nu le-au prevăzut. Liberalism, marxism; presupunându-le totuşi inocente, aceste ideologii n-au împiedicat nimic”. „Gulagul era în opera lui Marx”, acuză Glucksmann. În Maitres penseur, în 1977, el merge şi mai departe. Filozofiile lui Fichte, Hegel, Marx sau Nietzsche, explică el, formează matricea totalitarismului: idealismul Epocii Luminilor a dat naştere celor mai devastatoare utopii.

    Guy Lardreau şi Christian Jambert, în 1968, organizau la Sorbona standul Uniunii Grupurilor de Tinere Comuniste Marxist-Leniniste. Agăţaseră acolo portretul lui Stalin (explicând că politica fusese „fundamental justă”), Lardreau făcând chiar apologia lui Beria. Câţiva ani mai târziu, tinereţea s-a scurs. În cărţile lor, scrise la patru mâini, L’Ange, 1976 şi Le monde, 1978, Lardreau şi Jambet predică o nouă morală. Răul fiind prezent încă de la origine, nu există bine absolut: rolul fiecărei culturi şi al fiecărei culturi individ este să încerce să procedeze bine.

    Bernard Henri-Levy, la Ecole Normale, a fost elevul lui Althusser. Editor la Grasset din 1973, cronicar la Quotidien de Paris din 1974, el practică abil o strategie care va face din el, la confluenţele editurii şi ziaristicii, un om atotputernic în perimetrul parizian. În 1977, un bestseller îl propulsează conducător al noilor filozofi: La Barbarie a visage humain. Marcat şi el de Soljeniţîn, Levy demontează maşinăria totalitarismului comunist, pledând pentru drepturile omului.

    Din punct de vedere al istoriei ideilor, noii filozofi n-au inventat nimic. Despre filiaţia utopiilor ucigaşe ale secolului XX cu ultraraţionalismul Epocii Luminilor sau despre natura totalitară a bolşevismului, ceea ce avansează ei a fost deja gândit, spus, scris, demonstrat. Ceea ce este nou, în cazul de faţă, este faptul că atacul împotriva marxismului provine din inima stângii: este implozia nucleului centralei nucleare. Având în vedere funcţionarea mediului intelectual, acest lucru se va dovedi mai eficace decât o mie de demonstraţii ale lui Raymond Aron.

    Cealaltă noutate, de data aceasta negativă, este că fenomenul noilor filozofi a fost creat artificial. Ca o operaţiune comercială, propulsată de un alai de anunţuri mediatice şi publicitare. De-acum înainte, dezbaterile de idei se nasc din efecte ale modei.

    Această derivă este încă o dată ilustrată, în 1979, prin „vara Noii Drepte”. Afacerea este lansată la 22 iunie de un articol din Le Monde („Noua dreaptă se instalează”) şi reluată la 2 iulie de un dosar din Le Nouvel Observateur („Hainele noi ale dreptei franceze): „Dacă această renovare ideologică a dreptei celei mai vechi din lume ar fi cumva doar un fenomen cultural, tot ar impune cea mai mare vigilenţă. Dar există ceva încă şi mai grav: activiştii acestei noi drepte colaborează direct, oficial, până în interiorul cabinetelor ministeriale cu puterea instalată”. De-a lungul câtorva luni, două mii cinci sute de articole şi cincisprezece cărţi vor fi consacrate acestei istorii: noua dreaptă, necunoscută marelui public, înseamnă câteva zeci de adepţi activi. A priori, nimic ce ar putea ameninţa temeliile Statului.

    Este vorba despre Gruparea de cercetare şi studii pentru civilizaţia europeană (Groupement de recherche et detudes pour la civilisation europeene – GRECE) şi despre revistele Nouvelle Ecole şi Elements. Animată de Alain de Benoist, această nebuloasă ideologică îşi propune ca obiect redefinirea unei gândiri de dreapta, întorcând spatele schemelor obişnuite. De zece ani, noua dreaptă a legat contacte cu personalităţi ştiinţifice (precum Georges Dumezil sau lauretatul Premiului Nobel Konrad Loreny) şi cu oameni de presă (Jean Cau, Thierry Maulnier, Raymond Bourgine, Michel Droit, Louis Pauwels). Printre aderenţi, o mână de înalţi funcţionari şi câţiva ziarişti; instigat de Pauqels, Alain de Benoist ţine o cronică în Le Figaro Magazine.

    Acest microcosmos seamănă cu păpuşile ruseşti: o realitate ascunde întotdeauna o alta. În aparenţă, această echipă se abate de la potecile bătătorite. În practică, abordarea ei „metapolitică”, culturală şi scientistă ascunde, la o ultimă analiză (ultima păpuşa), o stranie pasiune pentru culturile germanice şi nordice, o ostilitate neştirbită faţa de Statul-naţiune după model francez şi un anticreştinism visceral. Idei neasimilabile dreptei tradiţionale şi care produc tulburătoare analogii. Alain de Benoist se apără: „Filiaţia mea”, explică el, „ar fi mai curând Rousseau, Comuna, socialismul francez (mai ales Sorel şi Pierre Leroux), nonconformiştii anilor 30, Revoluţia conservatoare germană, sindicalismul revoluţionar italian şi situaţionismul.”

    Prezenţa în paginile săptămânalului Le Figaro Magazine este, în orice caz, un mare noroc pentru specialiştii confuziei. La 3 octombrie 1980, o bombă pusă în faţa sinagogii de pe strada Copernic omoară patru persoane şi răneşte alte treizeci. Atentatul declanşează o indignare unanimă. Înainte de a avea vreun indiciu, presa impută această crimă „fasciştilor” şi „neonaziştilor”. „Intelectualii noii drepte înarmează cumva braţul antisemiţilor?” se întreabă Le Point (13 octombrie 1980). Articolul este ilustrat în mod subtil cu o fotografie a lui Louis Pauwels. Ancheta va scoate la iveală că atentatul a fost comis de terorişti palestinieni.

    După 1981, se dă pagina mai departe: Pauwels se îndepărtează de Alain de Benoist. Ideile acestuia din urmă vor cunoaşte metamorfoze care au fost analizate de Pierre-Andre Taguieff. Printre intelectualii de tipul Rive gauche, episodul noua dreaptă va fi asociat multă vreme de acum încolo cu săptămânalul Le Figaro Magazine, ca o tunică a lui Nessus. Dar sunt oare în măsură să dea lecţii cei care au avut nevoie de atâta timp pentru a crede în gulag?

    1976-1977, Noua Filozofie; 1979-1980, Noua Dreaptă. Trăsătura comună acestor două fenomene este amplificarea unor controverse intelectuale de către mijloacele de informaţie. Campanii de opinie, preluate ca nişte produse de consum. Abuzul care s-a făcut de cuvântul „nou” vine de altfel din vocabularul publicităţii: s-a deschis o piaţă.

    A sosit vremea dezbaterilor mediatice de idei.

    The following two tabs change content below.
    „By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

    25 de gânduri despre “Soljeniţîn, reacţionarul

    1. de fapt am scris recenzie si la cartea lui Sevilla – http://www.spranceana.com/inte.....i-113.html
      aveam insa doar editia franceza si nu puteam accesa la Chisinau o varianta romana a cartii…
      regret ca in romana nu a fost tradus inca „In cercul intai”, e poate cea mai buna carte a lui Alexandr Soljenitin..am inteles insa ca se lucreaza… so, asteptam.

    2. Salut, Vitalie. Bine ai venit pe la noi. Cu atat mai laudabila recenzia cu cat e facuta la o carte citita in original. Nu cred ca vom cadea de acord intru totul asupra ideilor exprimate in recenzie, dar nici nu trebuie 🙂 . Din pacate, e o problema serioasa lipsa cartii romanesti la Chisinau. Nu am idee ce edituri din Romania trimit acolo carti si in ce cantitate. Mare porcarie.

      In ceea ce ma priveste, spre rusinea mea, pana la In cercul intai mai am destul de citit din Soljenitin. Ce am observat e lipsa sa si din librariile romanesti. Am vazut ca au fost facute ceva reeditari prin 2006, dar eu zau daca am vazut cartile prin librarii. 😐

    3. Nu atat absenta din librariile romanesti a lui Soljenitin socheaza cat lipsa de ecou intelectual a aparitiilor si asa rusinos intarziate, promoterii cel mult imbinand pe necitite cateva clisee. De altfel, reactiile romanesti la moartea celebrului disident rus sunt o adevarata jale si solutia reproducerii de articole straine a fost adoptata pana si de Revista 22. Autoelita de la Bucuresti a ratat nu numai Recuperarea Basarabiei, Monarhia, Reprimarea Bolsevismului sau Luminarea Poporului, ci si Occidentalizarea Infrastructurii Intelectuale, stand si azi in ruina Biblioteca Nationala inceputa de Ceausescu. De aceea, nimic consistent nu se poate scrie in Romania de azi despre Soljenitin Reactionarul! Daca dispune vreun roman de acele texte rusesti din care sa rezulte capitularea Zek-ului dinaintea KGB-ului, un asemena studiu critic ar deveni un instrument de lucru de valoare inestimabila. Pana atunci, ma tem ca asa formule denigratoare precum Soljenitin Reactionarul, Soljenitin Antioccidentalul sunt doar Idei Primite, de la manipulatori experimentati.
      Si chiar in cel mai rau caz, prevad ca ii vom acorda lui Soljenitin acea circumstanta atenuanta de care beneficiaza Jean-Paul Sartre, de ale carui prostii spuse la batranete nu s-a mai scandalizat atata lume.

    4. Camelian, ma tem ca nu ai inteles. Soljenitin, reactionarul este titlul dat de Jean Sevillia capitolului sau pentru a ironiza opozitia la Soljenitin a intelighentiei frantuzesti. Departe de el sau de mine de a folosi o astfel de retorica revolutionar-marxista. Si oricum, fie vorba intre noi, nu gasesc nimic denigrator in eticheta de „reactionar” . E un cuvant aruncat atat de usor si unor oameni atat de grozavi, incat cu cat esti cu atat mai reactionar, cu atat e mai bine.

      Pentru mine este de ajuns ca Soljenitin l-a laudat pe Putin si a recurs la retorica cetatii asediate (vestul care vrea sa „incercuiasca” Russia). Chiar si in interviul dat lui Der Spiegel il curata pe Putin. Nu am nevoie de mai mult pentru a spune ca o astfel de abordare miroase a capitulare in fata regimului kaghebist.

      In ceea ce il priveste pe Sartre, din punctul meu de vedere, omul a fost un izvor nesecat de prostii. Nu am citit nimic filosofic de el, dar mai rar gasesti un asemenea tovaras de drum.

    5. te referi la jean-paul , existentialistu` ? uite , sa vezi ce draguta sunt . nu spun chiar nimic . prefer sa ma mir doar .

    6. Ma refer la Jean-Paul Sartre, autorul celebrelor „orice anticomunist este un caine” si „a ucide un european inseamna sa impusti doi iepuri dintr-o lovitura, sa suprimi in acelasi timp un opresor si un oprimat; raman un om mort si un om liber.”

      Sa zicem ca tinand cont de faptul ca nu i-am citit opera filosofica nu pot face o astfel de generalizare. Fie, lasam a o parte existentialismul, despre care nu stiu absolut nimic. Nu putem insa ignora optiunile sale politice si declaratiile facute in calitate de simpatizant comunist. Aici, nu cred ca exista mai mult de 3 posibilitati: nemernic, prost sau ambele. Nici una dintre ele nu e magulitoare, sper ca esti de acord.

    7. aaa…na, bien ! eu credeam ca e vorba de ala care … „specula” ca nu este pura sinnlosigkeit …ca fiecare OM sa se realizeze dupa acel autonom EU .
      acum nu prea le pot repede, repede , pe rumänisch – (l.l. lapsus linguae) …dar gandeam ca ar zice, ca fiecare individ trebuie sa isi gaseasca „sinn”-ul existentei pe care il creaza …dar parca acesta nu ar fi posibil decat in total angajament. hotararea – dasein-ului este o libertate pentru care omul este „blestemat” si care ii dezlantuie sentimente de teama „elementara ” . eu nu ai inteleg in genere ca sunt complicati monsherii astia ai philosophiei existentialiste precum sören kierkergaard,f. nietzsche,m.heidegger .

      p.s. nu l-am inteles never – dar parca totusi aveam vagi banuieli ca il preocupa dilema omului vis-a-vis de libertate si responsabilitate – care pare-mi-se a declansat in el o dorinta puternica „revolutionara” – adica de revolta .

    8. corectura:

      sinnlosigkeit ( un fel de ,,,insignificant )
      monsherii
      lapsus

      oooooooo… luuuume . voi fi vreodata atenta cand scriu pe bloguri ? sunt iremediabil pierduta .

      tulai 🙂

    9. Existentialismul s-a dezvoltat in raspuns la prabusirea a numeroase structuri stabile ale Occidentului in prima jumatate de secol 20.
      Primul razboi mondial a distrus certitudinea iluminista in progresul continuu, de neoprit, al civilizatiei.
      Au disparut echilibrul politic dintre marile puteri europene si vechea ordine imperiala (tarista si austro-ungara). Marea Depresie economica a erodat puternic sentimentul de stabilitate a structurilor economice, punind sub semnul intrebarii validitatea capitalismului si a teoriilor clasice liberale. Descoperiri majore in fizica cuantica au subrezit increderea in certitudinea adevarului stiintific. Filozofia si-a pierdut relevanta in favoarea stiintei, empiricismului si a fost acuzata tot mai insistent de relativism istoric sau decadere in ideologie servind interese de grup.

      Odata cu slabirea sau prabusirea structurilor externe de autoritate – politice, economice, intelectuale – aceste structuri au inceput sa isi piarda legitimitatea si au inceput sa fie percepute tot mai acut drept opresive si intolerabile.
      In acest cadru de instabilitate si incertitudine, reactia existentialista a insemnat elevarea eului individual drept singura autoritate legitima.

      Filozofic, acest lucru inseamna acordarea de prioritate existentei in dauna esentei, in sensul existentei inteleasa drept subiect constient si de sine statator opus oricarei definitii despre mine (eul constient), oricarei explicatii despre mine oferita de stiinta, religie, politica, deci oricarei esente atribuite din afara eului constient. E o distinctie importanta. Dintotdeauna, filozofia a considerat esentele rationale sau ideile mai importante decit lucrurile individuale (inclusiv eul constient). In interpretarea filozofica traditionala, lucrurile capata realitate si sens numai datorita esentelor sau ideilor incapsulate in lucruri. Vezi esenta platonica, substanta mentala carteziana sau purtatorul de spirit al unei culturi din Hegel. In sumar, in timp ce rationalismul sustine ca individul este cognoscibil doar prin intermediul esentelor sau conceptelor, existentialismul neaga posibilitatea de a cunoaste existenta individuala prin intermediul unui sistem de gindire conceptual.

      Teme existentialiste.
      Anxietatea. O spaima fara un obiect precis, generata de nimicnicia existentei umane. Ecouri din Kierkegaard.
      Absurdul. Conform existentialismului, individul este stapinul propriei existente, dar existenta este absurda, inexplicabila. Viata este un accident insondabil.
      Vidul, nimicnicia. Daca individul nu este definit de esente si, ca existentialist, respinge filozofiile, stiintele, politicile si religiile care cauta sa impuna o structura esentialista asupra sa si a lumii, atunci nu exista nimic care sa structureze lumea. Individul este propria sa existenta si existenta este o privire inspaimintata in abis.
      Moartea. Cea mai autentica senzatie umana, dupa Heidegger. Sartre o considera inexistenta totala, inca un argument in sprijinul absurditatii vietii.
      Alienarea. In afara de propria mea constiinta, restul este in afara mea, este altceva de care sint instrainat. Sintem insailati intr-o lume de lucruri care sint opace pentru noi. Stiinta ne-a alienat de natura. Organizarea moderna a vietii in vaste structuri birocratice impersonale ne-a alienat de societate. Sintem instrainati de propriul trecut si, cel mai tragic, relatiile inter-personale cu semenii se afla sub semnul instrainarii fata de „celalalt”.

      Filozofia lui Sartre este o filozofie despre fiinta asa cum apare constiintei umane. Foarte pe scurt. Sartre diferentiaza intre fiinta-in-sine si fiinta-pentru-sine. Prima reprezinta lumea externa constiintei individuale, perceputa de constiinta si independenta de constiinta. Sub incidenta determinismului cauzal, lipsita de libertate, fara constiinta.
      Fiinta-pentru-sine este fiinta constienta de obiectele externe si constienta de propria constiinta. Aceasta fiinta (individul uman) are o serie de atribute.
      Aduce nimicul (mai bine zis, negatia) in lume.
      E libera de obiecte si de lumea determinata cauzal.
      Este responsabila pentru lumea proprie (a individului).
      Are o existenta complet libera (opusa determinismului). Aici elaborez putin. La Sartre, constiinta este complet libera, nedeterminata, spontana. In consecinta, trecutul meu nu va determina cine sint acum. Intre eul de acum si cel din trecut am introdus un vid. Sint liber de trecut. La fel, cine sint acum nu determina cine voi fi in viitor. Sint liber de viitor. Practic, orice decizie constienta in orice moment are loc in completa libertate de orice mecanism determinist. Aceasta libertate totala a constiintei, imprevizibila, duce la faimosa axioma „condamnat la libertate”. Constiinta este condamnata la libertate. Paradoxul alaturarii „condamnarii” cu „libertatea” se explica prin faptul ca, pentru individ, aceasta libertate totala a constiintei este resimtita ca o povara, devine in timp o suferinta.
      Sufar descoperind ca libertatea mea distruge fortele deterministe ale deciziilor din trecut si sufar stiind ca libertatea absoluta a constiintei face iluzorii planurile pentru viitor. Este o libertate oarecum nihilista, care induce alienare si sensul nimicniciei.

      Sartre enumereaza o serie de cerinte pentru ca individul sa reconcilieze aceasta instrainare, intre care evitarea relei credinte si alegerea autenticitatii. Insa, in ultima instanta, optiunile autentice ale individului nu au nici un suport moral. Individul nu poate defini optiunea cea mai buna intrucit Sartre nu ofera nici un standard etic.

      Aceasta este adevarata tragedie a „condamnarii la libertate”. Este o libertate care striveste omul sub indiferenta.

    10. ai perfecta dreptate emil .
      greata – este totusi kern-ul existentialismului sau ; cat despre – fiinta si neant – acesta fiind „mestesugul” sau theoretic vis-a-vis de problemele libertatii umane.
      primul i.a servit celui de al doilea … in final , zic eu ca – sartre explica foarte bine cat de nesemnificativ este ca intr-o societate sa incerci sa faci schimbari de unul singur – cel mult te poti schimba doar TU – insa problema umana este aceea ca – fiinta – este atat de „schimbatoare” .

      p.s. sa nu uitam ca sören kierkegaard a fost parintele philosophiei existentialiste as spune chiar intemeiatorul acesteia …si inca de pe la inceputul anilor 1800 . dar in1938 cu greata – sartre a revolutionat prin gandirea sa theoretic-abstracta .

    11. n.o. 🙂
      sa nu il neindreptatim in intregime pe sartre – este bine sa amintim ca in timpul WW II – lea – a fost extraordinar de activ in wiederstandsbewegung – ( si cu totii stim de la cursurile de istorie – cat de buni au fost francezii in partizanat ) – altminteri, nu reusea sa devina ceea ce numim noi – un adevarat ” tenor ” al miscarii intelectuale din franta – dupa razboi.

      scuze , am vrut sa il scot putin mai fara „sifon” pentru ca mi-e cam drag atat el cat si monsiu camus 🙂

    12. aaa ,uite , ultimul meu comentariu – pentru ca l-ai amintit pe heidegger – ceea ce era firesc in legatura cu existentialismul si sartre – doream doar sa completez – vizavi de critica fata de – hermeneutik der faktizität – 🙂
      critica asadar , este „aproape” similara – intreptandu-se spre philosophie analitica si phänomenologiei ontologische .

      p.s. daca te intereseaza – fichte – vei vedea ca sunt cateva idei care au fost preluate de sartre si heidegger ( primul idealist – insa – initial a sustinut un curent luminist ) .

      hihihi … ce complicati sunt tipii astia 🙂

    13. uuuuuuuuuups 🙂 asa sunt eu uituca ( hmmm, sa fie o prematura forma de „senilitate” 🙂 sau o fi seninatate 🙂 ? )
      asadar, faptul ca l-ai amintit si pe platon – paralel – doream sa ti-l aduc in apropiere si pe aristoteles – intru comparatie cu jean-paul sartre . si acolo se gasesc cateva afinitati tare interesante .

      atat pe astazi . pa 🙂

    14. Cateva linkuri spre remarcabile ecouri romanesti la despartirea de Soljenitin.
      Paul Goma in Arges, august 2008
      http://www.centrul-cultural-pi.....Itemid=104
      Andrei Vartic în Vocea Basarabiei, 6 august 2008
      http://www.voceabasarabiei.com.....l-lui.html
      Ion Vianu – in Romania liberă, 6 august 2008
      http://www.romanialibera.ro/a1.....nitin.html
      Nicolae Negru in Jurnalul de Chişinău, 8 august 2008
      K 460 sau Soljeniţîn despre reunificarea RM cu România
      http://www.jurnal.md/article/8115/
      Răzvan Ionescu în Gazeta de Transilvania, Braşov, 9 august 2008
      Cară-te de aici, Soljeniţîn!
      http://gtbv.ro/?page=articol&#.....;numar=256
      Horia Roman-Patapievici în Evenimentul zilei, 7 august 2008
      http://www.expres.ro/articole/.....e-popoare/
      Andrei Pleşu în Dilema Veche, 7 august 2008
      http://www.dilemaveche.ro/inde.....38;id=8812

      Merita vazute pe site-ul Patriarhiei Ruse:
      Poze de la Traurnaia Ceremonia:
      http://www.patriarhia.ru/db/text/445466.html
      54 minute video:
      http://www.patriarhia.ru/db/text/445798.html

    15. Francesco:
      O fac pentru… Statuia lui Soljenitin pe soclul lui Lenin!
      De fapt, e un extract dintr-o mica Mica antologie online a primelor reactii romanesti la despartirea de Soljenitin, postata la Agonia.ro .Incerc sa o trimit si pentru site-ul patruped:bun biped:rău
      Poate fi preluată oricand sau se poate face link spre ea, dacă va dura.

    16. Mică antologie online a primelor reacţii românesti la despărţirea de Soljeniţin
      – Statuia lui Soljenitin pe soclul lui Lenin –

      La un extemporal neanunţat, cerând şi creativitate, doamna profesoară Coca Dospinoiu a avut surpriza să i se atragă atenţia de către şeful de catedră că ierarhia notelor e cu totul alta decât cea din catalog.
      Calitatea ecourilor din presa online la cernitul sfârşit de epocă Soljeniţin ne obligă să medităm şi noi la rolul mediatizării, al promoterilor (foşti critici) şi al găştilor în precizarea artificială a topurilor, a burselor şi a unor cote ale publiciştilor, care favorizează adesea enervante inversiuni ale valorilor. Mulţi premianţi au dat foaia goală! Au preferat a nu se exprima. Alţii au scris fără inspiraţie, nici documentare, lăsând impresia că de fapt nu l-au citit pe Soljeniţîn, l-au pus în raft lasându-l pentru mai tîrziu. Dar să fim optimişti: se primesc lucrări şi în continuare! În schimb, nume neconsacrate, neprezente în focarul atenţiei publice, s-au dovedit capabile de documentare şi stil, de citire adâncă a textelor.

      Nu însă acesta, a da note, a fost scopul trudei noastre – la starea de extemporal neanunţat ne-am gândit după – ci a permite, prin excerpte, cititorului în criză de timp, tratat aici ca un dictator căruia i se prezintă analize-sinteze de către oamenii de informaţii, să-şi facă o idee, o imagine de ansamblu, asupra capacităţii României Culturale de a acoperi un asemenea reper istoric şi omenesc ca despărţirea de cel mai mare dintre contemporani.
      Concluzia, chiar dacă n-au putut fi antalogate şi nici măcar găsite toate reacţiile, e limpede: chiar dacă nu am isprăvit şi occidentalizat încă Biblioteca Naţională, noi românii mai contăm intelectualiceşte între Atlantic şi Ural.
      Am grupat mai jos linkuri spre contribuţiile, de până azi 29 august 2008, anume cele mai valoroase întru Luminarea Poporului asupra iniţiativei civice Statuia lui Soljenitin pe soclul lui Lenin:

      http://www.petitieonline.ro/pe.....61045.html

      Am redus redundanţa la nivelul grupajului şi ne-am străduit a rezuma articolele prin extracte cât mai nedeformante asupra contextului şi cât mai instructive.
      Ordinea reflectă cumva un spectru al radicalităţii implicării în istorie şi în scris, de la temperamentalul Paul Goma la flegmaticul, clasicul, Andrei Pleşu.

      Paul Goma in Arges, august 2008
      http://www.centrul-cultural-pi.....Itemid=104

      Ca basarabean, cu un tată care cunoscuse şi el Siberia, ca român (basarabean) refugiat în România, realităţile universului carceral de tip rusesc, îmi erau cunoscute – din povestitele tatei, ale colegilor noştri, mai ales după ce fuseserăm capturaţi de nişte ciobani din satul Buia, judeţul Târnava Mare, şi internaţi în Lagărul de Repatriere de la Sighişoara; din ceea ce am trăit eu însumi, ca adolescent, la Securitatea de la Sibiu, în 1952, apoi din celelalte ,,întâlniri” cu Organul.
      Repet: Soljeniţîn nu mă iniţiase în materie de Gulag, nu maestru mi-a fost – ci far, în departare: de acolo, din Rusia lui, clipind, mă asigură (şi pe mine) că merg drept, că merg bine, tot aşa să o ţin, chiar dacă aşa-ul presupunea o sumedenie de pierderi, dintre care cele mai dureroase: a prietenilor.

      Să odihnească în pace Alexandr Issaievici. A făcut neomeneşte mai mult decât oricare om, pentru oameni.

      Andrei Vartic în Vocea Basarabiei, 6 august 2008
      http://www.voceabasarabiei.com.....l-lui.html

      Alexandr Soljeniţin a fost spiritul înalt şi luminos al acestei lumi, devastată de războaie necruţătoare, tehnologii apocaliptice şi degradări morale. Nu a tăcut mai ales după căderea comunismului în URSS, deşi a fost aproape lipsit de dreptul de a-şi expune opiniile în ziare şi pe le televiziuni (inclusiv la cele din aşa zisa lume liberă). Puternicii vremii a avut grijă ca anume Soljeniţin să nu le vorbească oamenilor despre ce se întâmplă în Rusia şi în lume după 1991, despre degradarea fiinţei umane ca urmare a intoxicării ei cu cel mai atroce pragmatism din toată istoria. El a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie, la 89 de ani. Aştepta resemnat moartea. Zicea că este mai bine să moară decât „să înfrunte şi la bătrâneţe comisarii deşelaţi ai corectitudinilor politice” care se fac a nu vedea şi crimele bolşevicilor, şi pe ale celor care devastează Rusia după scoaterea comuniştilor de la putere. Înainte de moarte a dat un interviu
      pentru un ziar german. În final jurnalistul i-a urat viaţă lungă. Soljeniţin a răspuns: „Ne nado!” („Nu trebuie!”).

      Anume el, şi nu vreun scriitor din Europa Apuseană sau SUA, a arătat în anii din urmă şi impasul tragic al omului apusean, bântuit şi de ideea dominării întregii lumi, şi de cea a demontării fundamentului moral şi religios pe care stă. Aşa se face că în opinia lui Soljeniţin adevăratele lui cărţi, la care a muncit mulţi ani, absolut cu toată seriozitatea, sunt „Roata roşie” şi „Două sute de ani împreună”, pentru care – aceasta e făţărnicia democraţiei – a fost acuzat şi de şovinism, şi antisemitism.

      Şi să nu uităm, rugându-ne pentru Alexandr Soljeniţin, că la Mana, lângă Orhei, în Basarabia noastră, s-a născut Paul Goma, scriitorul român considerat Soljeniţin al României.

      Răzvan Ionescu în Gazeta de Transilvania, Braşov,
      9 august 2008
      Cară-te de aici, Soljeniţîn!
      http://gtbv.ro/?page=articol&#.....;numar=256

      Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămînînd neînduplecaţi în ploaia de vară, se aşteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul „Arhipelagului Gulag”(Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“), le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica şi societatea occidentală, despre derapajul noţiunii de libertate către libertinaj şi dezlănţuirea patimilor, despre estomparea conştiinţei răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, despre “Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi chiar societatea însăşi, despre laşitatea politicienilor şi a intelectualilor, despre presa care îşi închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice şi a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăţi de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare”- avea să recunoască oarecum ironic Soljeniţîn, care a arătat auditoriului cum aceeaşi concepţie despre lume izvorîtă din raţionalismul umanist domneşte şi în Apusul capitalist ca şi în Răsăritul comunist.

      Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Şolohov, autorul romanului „Pe Donul liniştit” şi laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1965) cerea ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris”(atenţie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris)!

      La vîrsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljeniţîn „s-a cărat” în sfîrşit „de aici”, din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rînduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborît în pămîntul unei mănăstiri din ţara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranţă, s-a urcat pe înălţimi!

      NOTĂ: În aceste condiţii, lipsa de reacţie a BOR cu prilejul mutării la cele veşnice a lui Aleksandr Soljeniţîn nu poate decît să nedumerească. Odată în plus.

      Răzvan Ionescu în Gazeta de Transilvania, Braşov,
      16 ugust 2008
      Alegerea
      http://gtbv.ro/?page=articol&#.....;numar=262

      Mănăstirea Donskoi este locul pe care Aleksandr Soljeniţîn şi l-a ales singur pentru odihna de veci, iar patriarhul Aleksii al II-lea al Moscovei şi al întregii Rusii, a încuviinţat deîndată solicitarea disidentului rus. Această alegere, vom vedea, nu a fost cîtuşi de puţin una întîmplătoare, cu atît mai mult cu cît cimitirul „elitelor” ruseşti este cel al Mănăstirii Novodevicie, unde îşi dorm somnul de veci printre alţii, Gogol, Vladimir Soloviov, Serghei Prokofiev, Scriabin, Şaliapin, Mihail Bulgakov, Stanislavski, Rostropovici sau… Boris Elţîn.

      În cimitirul Mănăstirii Donskoi se află mormintele a trei personalităţi de al căror destin istoric Soljeniţîn s-a simţit legat şi dincolo de moarte: Anton Denikin, Ivan Şmeliov şi ultimul patriarh al Rusiei imperiale, Tihon. Primul, Anton Denikin, general rus, a fost comandantul statului major al Armatei Rusiei Imperiale în timpul Primului Război Mondial, iar mai apoi comandantul Armatei albilor în confruntarea cu roşii bolşevici. Ulterior a ales exilul în Franţa, apoi s-a mutat S.U.A., unde va muri în 1945. Rămăşiţele sale vor fi aduse înapoi în Rusia şi îngropate în cimitirul Mănăstirii Donskoi la 3 octombrie 2005, împreună cu cele ale unui alt emigrant ce-şi aflase sfîrşitul în Franţa, filozoful ortodox Ivan Ilin. Cel de-al doilea personaj înmormîntat la Donskoi, Ivan Şmeliov, scriitor rus, s-a numărat printre cei ce au respins categoric Revoluţia din Octombrie. Se va stabili în Crimeea la 1918, undeva va trece prin marea foamete a anilor 1921 şi 1922, pe care avea să o descrie în cartea sa intitulată „Soarele morţilor”. Î

      Nicolae Negru in Jurnalul de Chişinău, 8 august 2008
      K 460 sau Soljeniţîn despre reunificarea RM cu România
      http://www.jurnal.md/article/8115/

      E greu de spus dacă Soljeniţîn descrie un om real sau un chip pe care îl credea tipic pentru moldoveni/români – „mic, negricios”, „spion român”. Totuşi, de unde să ştie Ivan Denisovici Şuhov, un simplu ţăran rus, fost colhoznic, aflat de 8 ani într-un lagăr siberian, că „maghiarii în general nu-i suportă pe români”? Unde putea să audă el vorbă românească, decât în lagăr? Faptul că el pomeneşte limba română în compania limbii letone să fie întâmplător? Nu ne duce acest detaliu la gândul despre destinul comun al letonilor şi românilor?

      Hruşciov a fost „zguduit până la lacrimi” de „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Ca să poată apărea, povestirea a fost citită şi de alţi membri ai CC al PCUS. Pe nimeni nu l-a deranjat faptul că cititorii s-ar putea alege cu impresia că moldovenii şi românii sunt una şi aceeaşi.

      Că Soljeniţîn avea propriul punct de vedere asupra moldovenilor şi RSSM, diferit de cel al istoriografiei sovietice şi al CC al PCM, se va vedea şi în cunoscutul său eseu, publicat în 1990, privind soarta de mai departe a URSS: „Как нам обустроить Россию” („Cum să reconstruim Rusia”). Cu un an şi ceva înainte de prăbuşirea URSS, Soljeniţîn propunea ruşilor să dea bilet de separare „cât mai rapidă”, „neapărat şi irevocabil”, pentru „trei republici baltice, trei republici transcaucaziene, patru centralasiatice, dar şi Moldaviei, dacă o trage mai mult spre România”.

      Dinu Flamând – in Romania liberă, 5 august 2008
      http://www.romanialibera.ro/a1.....slaba.html

      Invinsese cancerul, stia ca va invinge si sistemul ipocrit instalat in Rusia. De unde ii venea aceasta putere tanarului matematician aruncat undeva in stepa kazaca fiindca se indoise de geniul miliar al lui Stalin? Din acea incredere aproape mistica in forta cuvantului, care ii locuia pe sihastrii paradoxali, in tineretea civilizatiilor. Forta din cuvinte este ca teribila forta slaba din burta materiei: intensitatea ei sporeste o data cu energia particulelor aflate prin preajma.

      In uluitoarea lui inadaptare, pana la urma, la nici o varianta a vietii contemporane, cat de fascinant este sa vezi ca Soljenitin si-a propus chiar sa afle Adevarul! Toata lumea i-a sugerat ca se epuizeaza degeaba incercand sa reconstituie, pe ore si pe minute, istoria loviturii de stat care a fost revolutia bolsevica. A impins aceasta Roata Rosie, ultimul sau mare ciclu romanesc, ca un ocnas la arhivele improbabile ale unei Atlantide siberice. Generatiile indiferente de astazi nu mai stiu ce trebuie sa faci cu adevarul. Pana in ultima clipa a muncit Soljenitin in locul unor istorici plecati de multa vreme la guleai!

      Ion Vianu – in Romania liberă, 6 august 2008
      http://www.romanialibera.ro/a1.....nitin.html

      Faptul ca, spre sfarsitul detentiei, se imbolnaveste de cancer (este socotit incurabil), dar, in ciuda gravului prognostic, se vindeca fara nici o sechela poate fi considerat o minune. Un scriitor se naste. Un scriitor angajat, militant.

      Cartea lui Soljenitin, ajunsa curand in Occident, creeaza o adevarata revolutie in constiinte. Compromiterea URSS este profunda. Fara exagerare, se poate spune ca aparitia „Arhipelagului Gulag” este un adevarat eveniment politic. A dat o lovitura decisiva propagandei sovietice.

      Sunt ani rodnici, anii in care concepe o vasta opera in mai multe volume si cicluri, „Roata rosie”, un amestec original de roman si de opera istorica despre revolutia rusa. Stilul avantat, precizia extraordinara a amanuntului, perspectiva morala fac din cartile care alcatuiesc „Roata rosie” o referinta indispensabila cand vine vorba de revolutia rusa.

      Pentru Soljenitin mantuirea vine prin credinta, credinta pravoslavnica. In ea si-a pus nadejdea. Ideologia lui Soljenitin este asemanatoare cu cea a lui Dostoievski. El crede ca poporul rus are o misiune de indeplinit, nemijlocit legata de credinta lui religioasa.
      In ce priveste „antisemitismul” lui Soljenitin, problema e foarte complexa. Unii sustin ca marele scriitor ar avea tendinte antisemite, altii nu confirma acest lucru. In orice caz, respinge calul de bataie al antisemitilor rusi, teoria „conspiratiei evreiesti”, in declansarea revolutiilor din 1905 si 1918.
      Este un psiholog mai putin fin decat Dostoievski, iar fata de Tolstoi apare mult mai conservator. In schimb, are un incomparabil simt al Istoriei. Generatiile viitoare il vor recunoaste pentru felul exemplar in care a reflectat revolutia si comunismul. si nu ar trebui sa uite ce spune un erou al sau: „Exigenta minima este onoarea: sa nu traiesti in minciuna. Dar valoarea suprema este sacrificiul”.
      Bedros Horasangian în Ziua, 9 august 2008
      http://www.ziua.net/display.ph.....ORASANGIAN

      Soljenitin poate fi pus langa Ronald Reagan si Papa Ioan Paul II-lea ca gropari ai comunismului.

      „Ca bobul intre pietrele de moara”, „Vitelul si stejarul” si „Rusia sub avalansa” – toate aparute la „Humanitas” – au ajuns sa se vanda in Romania la pret redus.

      Stelian Tănase in Gazeta de Sud, 5 august 2008
      http://www.gds.ro/Opinii/2008-08-05/Soljenitin

      Se încheie o epocă, o lume care i-a avut în miezul ei pe Saharov, Papa Ioan Paul al II-lea şi Soljeniţin; din aceeaşi galerie fac parte şi Walesa, şi Havel, figurile extraordinare ale luptei pentru adevăr, luptă care a dus în cele din urmă la prăbuşirea comunismului.

      Publicarea în Occident a „Arhipelagului Gulag“ a produs un enorm scandal şi scriitorul a fost expulzat din URSS – era primul cetăţean al URSS după Troţki, la sfârşitul anilor ’20, care suferea un asemenea tratament.

      Fără Soljeniţin la început, apoi Saharov şi ceilalţi, e de neimaginat anul 1989 cu prăbuşirea zidului de la Berlin şi tot ce a însemnat asta.

      Costi Rogozanu în Cotidianul, 5 august 2008
      http://cotidianul.ro/blestemul.....54097.html

      Problema antisemitismului este asociată de câţiva ani şi cu imaginea lui Goma. Una dintre cauzele acestor etichetări, uneori pripite, vine şi din esenţa incomodă a unor astfel de personalităţi. Aceşti oameni se orientau sau încă se orientează aproape instinctiv către subiectele tabu sau cel puţin incomode. Intră cu dorinţa lor de expresie liberă în cele mai sensibile teme fără să nuanţeze, fără să-şi ia precauţii. Nu fac o „paralelă“ între cele două personalităţi, Goma şi Soljeniţîn, dar cred că moartea acestuia din urmă ar trebui să ne facă să reflectăm ceva mai nuanţat asupra spiritului contestatar în general.

      Vitalie Ciobanu în România liberă, 4 august 2008
      http://www.romanialibera.ro/a1.....nitin.html
      Daca noi, studentii romani, eram chestionati de KGB pentru cartile de peste Prut pe care le citeam in mod clandestin – Eminescu (opera politica), Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda s.a. -, unii dintre colegii nostri rusofoni, oricat de straniu ni se parea atunci, erau supusi unor interogatorii pentru ca ii citeau pe Soljenitin, Zinoviev sau Bukovski. Noi traiam frustrarile identitatii noastre romanesti interzise, ei erau conectati la ideile subversive ale disidentilor sovietici. Cred ca si acest gen de decalaj explica, intre altele, incapacitatea moldovenilor de a asimila in profunzime democratia moderna, dupa 1989. Basarabenii au ramas la exaltarea miturilor nationale si nu au facut in suficienta masura pasul urmator, inspre europenitate, inspre descatusarea individului de comandamentele colectiviste, de aceea Moldova a recazut in plasa fostei nomenclaturi resapate.

      Soljenitin insusi reprezinta un exemplu clasic al limitarii de care au suferit multi dintre fostii disidenti antisovietici. Intors din exil, fostul inamic al comunismului s-a lasat decorat de Putin, a imbratisat ideile panslavismului rus, cu accente antisemite – a se vedea lucrarea „Doua secole impreuna” – si a inceput sa predice „valorile” Rusiei pravoslavnice, opuse Occidentului, ale acelui Occident care l-a salvat de la pieire.

      Horia Roman-Patapievici în Evenimentul zilei, 7 august 2008
      http://www.expres.ro/articole/.....e-popoare/

      În termeni de teologie a istoriei, raportul dintre slăbiciunea vieţii lui Soljeniţân şi puterea nemăsurată a imperiului pe care l-a distrus evocă în mod irezistibil atât lupta lui David cu Goliat, cât şi cuvintele lui Hristos, „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“, pe care apostolul Pavel le-a prelungit prin două teoreme: una duhovnicească, „Când sunt slab, atunci sunt tare“, cealaltă teologică, „Dumnezeu şi-a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le distrugă pe cele tari“.

      Istoricilor care jură pe fapte şi cad în capcana cauzalităţii mecanice (triunghiul mecanic al forţelor) li se pot arăta faptele lui Soljeniţân ca o ilustrare matematică a puterii spiritului asupra materiei.

      Mărturia lui Tocqueville a fost profetică, pentru că ne-a înfăţişat cum va arăta viitorul, dacă prezentul e lăsat liber. Mărturia lui Soljeniţân a fost la fel de profetică, dar din motive inverse: el a arătat cum arată prezentul, dacă viitorul e obligat să fie într-un anumit fel.

      Teodor Baconsky în Dilema Veche, 21 august 2008
      Gigantul solitar
      http://www.dilemaveche.ro/inde.....38;id=8881

      Doar Bernard Pivot l-a invitat pe platoul emisiunii Apostrophes. I-a trebuit puţin timp pentru a se lămuri că nu e dorit în Hexagon şi s-a transferat în SUA, ca pustnic într-o cabană din pădurile Vermont-ului: păduri de foioase, asemănătoare cu mestecenii din marginea stepelor de acasă.

      Noua societate rusească – marcată de plutocraţia complexului militaro-industrial, de reinventarea politică a mesianismului ortodox şi de polarizarea socială – şi-a urmat dezvoltarea în zig-zag, fără a mai ţine cont de injoncţiunile fostului disident. Presupun că indiferenţa tineretului amnezic îl va fi durut cel mai mult. Mai mult chiar decît lupta inegală cu un mecanism politico-financiar şi mediatic stăpînit de figuri publice suficient de cinice pentru a-i îngîna ideile, fără a le pune cu adevărat în „practică“.

      S-ar putea ca, peste 5 ani, corpul său să înlocuiască mumia lui Lenin din Piaţa Roşie. S-ar putea ca departamentele de literatură din întreaga lume să-i revalorizeze creaţia, momentan eclipsată. S-ar putea ca manualele de istorie recentă din ţările fostului bloc sovietic să-i dedice un capitol plin de veneraţie. S-ar putea ca o mînă de tineri să-i consacre teze de doctorat menite să reconstituie formula rezistenţei sale la presiunea utopiei totalitare. (…) Nimeni nu-l va mai citi pe Alexander Soljeniţîn în samizdat. Dar altfel?

      Andrei Pleşu în Dilema Veche, 7 august 2008
      http://www.dilemaveche.ro/inde.....38;id=8812

      Soljeniţîn a avut vocaţia de a fi, în mai toate etapele vieţii sale, prost plasat. Şi de a cîştiga tot ce se putea cîştiga de pe urma acestui amplasament oblic. A fost prost plasat cînd, în corespondenţa sa de pe front, unde slujea cu grad de căpitan, şi-a îngăduit observaţii critice cu privire la Stalin. O sinceritate care l-a costat opt ani de temniţă grea. În aceşti opt ani, s-a adunat materia Arhipelagului Gulag şi a întregii sale conduite ulterioare. A fost prost plasat cînd, expulzat din Uniunea Sovietică, a debarcat într-un Occident care tocmai se străduia să refacă „unitatea stîngii“ şi era incomodat de informaţia abundentă despre „industria penitenciară“ sovietică pe care o punea în circulaţie disidentul rus. În Franţa, François Mitterrand şi Georges Marchais tocmai semnaseră un program comun de guvernare.

      Face parte din spiritul vremii să asimilezi rapid patriotismul cu cel mai vulgar naţionalism şi credinţa, cu bigotismul ignar.

      ***

      Pentru cine şi-ar fi dorit să-l conducă pe Soljeniţin pe ultimul drum, la cimitirul Mănăstirea Donskoi, merită văzute pe site-ul Patriarhiei Ruse:

      Poze de la Traurnaia Ceremonia:
      http://www.patriarhia.ru/db/text/445466.html
      54 minute video:
      http://www.patriarhia.ru/db/text/445798.html

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.