Copii pakistanezi jucându-se de-a atentatorii sinucigași

0

Copii paștuni din videoclip încearcă să recreeze un atac terorist. Atentatorul (”martirul”) este îmbrăcat în negru. Înainte de a se ”martiriza”, trece pe la toți ceilalți copii, îi îmbrățișează și își ia rămas bun. Apoi, se apropie de un băiat în alb care pare că că imita comportamentul unui membru al forțelor de ordine și se „aruncă„ în aer. Alți băieți aruncă nisip pentru a simula momentul exploziei, iar ceilalți se năpustesc pentru a-i privi pe cei care fac pe morții; o atenție deosebită este acordată victimelor.

Videoclipul a fost postat pe internet de Ahsan Masood, un tânăr din Waziristan (Pakistan). I s-a părut „haios”.

G.K. Chesterton despre diferența despre compararea sinucigașilor cu martirii:

Problema sinuciderii. Un răspuns de la G.K. Chesterton

Cam în aceeaşi perioadă am citit o solemnă necuviinţă scrisă de un liber-cugetător oarecare: spunea că sinucigaşul nu se poate compara decât cu martirul. Falsitatea vădită a acestui lucru m-a ajutat să-mi lămuresc problema. Este evident că sinucigaşul este opusul martirului. Martirul ţine atât de mult la ceva din afara sa, încât nu mai ţine seama de propria viaţă. Sinucigaşul ţine atât de puţin la orice altceva în afară de sine, încât nu vrea să mai vadă nimic. Primul îşi doreşte să se înceapă ceva; celălalt – ca totul să se sfârşească. Altfel spus, martirul este nobil tocmai pentru că (oricât ar renunţa el la lume sau ar blestema întreaga omenire) mărturiseşte această legătură ultimă cu viaţa; îşi pune inima în ceva din afara sa şi moare pentru ca altceva să poată supravieţui. Sinucigaşul este lipsit de nobleţe fiindcă nu are o asemenea legătură cu existenţa: este un simplu distrugător; spiritual vorbind, el distruge universul. Mi-am adus apoi aminte de ţeapă şi de răscrucea de drumuri, ca şi de bizarul fapt că lumea creştină a dat dovadă de o atare asprime neobişnuită faţă de sinucigaş. Lumea creştină l-a încurajat fără reţineri pe martir. Creştinismul istoric a fost acuzat, nu cu totul fără temei, că a împins martiriul şi ascetismul pe culmi dezolante şi pesimiste. Primii martiri creştini vorbeau despre moarte cu o fericire înfiorătoare. Huleau frumoasele îndatoriri ale trupului: dinspre mormânt, din depărtarea, le adia un parfum ca de flori. Mulţi au părut să vadă în toate acestea însăşi poezia pesimismului. Mai e însă şi ţeapa de la răscrucea de drumuri, mărturie despre concepţia creştinismului cu privire la pesimist. [1]

Aceasta a fost prima dintr-un lung şir de enigme cu care creştinismul a intrat în discuţie. Şi o dată cu ea a păşit în scenă o ciudăţenie pe care trebuie să o accentuez, ca fiind o trăsătură caracteristică tuturor ideilor creştine, dar care şi-a făcut fără doar şi poate apariţia o dată cu aceasta tratată aici. Atitudinea creştină faţă de martir şi de sinucigaş nu coincidea cu aceea atât de des declarată de moravurile moderne. Nu era o chestiune de grad. Nu susţinea că trebuie să tragem undeva o linie: sinucigaşul întru credinţă s-ar fi încadra în limite, iar cel întru mâhnire – dincolo de limite. Sentimentul creştin era, evident, nu doar că sinucigaşul ducea prea departe martirajul. Sentimentul creştin era cu vehemenţă de partea primului şi împotriva celuilalt; aceste două lucruri, care păreau atât de asemănătoare, aveau locuri opuse, unul la capătul raiului, celălalt la capătul iadului. Un om se lepăda de propria viaţă; era perceput ca fiind atât de bun, încât oasele-i uscate puteau vindeca cetăţile năpăstuite de molimă. Altul se lepăda de propria viaţă; era văzut ca fiind atât de rău, încât oasele-i le-ar fi pângărit pe cele ale semenilor.

SURSA   Daly Mail

Print Friendly, PDF & Email
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentExpansiunea creştinismului
Articolul următorProgram de înarmare al Rusiei

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here