Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu despre Iuliu Maniu

Victor Rădulescu-Pogoneanu și Camil Demetrescu

„…Am căutat să servesc un nobil ideal, care a fost în trecut al acelor bărbaţi ce au trezit conştiinţa de sine a acestui neam, au luptat pentru unitatea şi independenţa lui şi au ridicat steagul libertăţii, al progresului şi al demnităţii.

Nu am fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi nici al vreunei alte formaţiuni politice. Nu am fost victima aşa-zisului „mit Maniu”.

Am stat, pe deplin conştient, alături de un om care a păşit încă în viaţă fiind pe poarta istoriei, care m-a onorat cu încrederea lui şi pentru care am avut cel mai profund respect şi cea mai înaltă stimă… Dar nu mă recunosc vinovat, nu-mi abjur credinţele şu nu-mi reneg actele…”

Victor Rădulescu-Pogoneanu la Procesul PNŢ

*           *           *

Prestigiul lui Maniu era imens în țară. El provenea, poate ca și talentul cuiva, din naștere. Era Maniu. După mine, cred că se adăuga prezenței lui, intimidante, alt dar înnăscut – acela foarte natural de a conduce cu autoritate. Mi-am dat seama de lucru în consiliile de miniștri la care am asistat ca secretar, când generalul Sănătescu le conducea, prin delegație aș zice, urmând sugestiile impuse de Maniu printr-o autoritate formal politicoasă la extrem („rog respectuos pe domnul prim-ministru să…”). Se adăugau la darurile naturale cele deprinse prin educația sa perfectă a celor șapte ani de acasă, a școalelor catolice și universitare, măsura, rezerva rece, deși în fond era un sentimental, cum am băgat de seamă la închisoare, conformisme de care însă nu-ți trecea prin minte să-ți bați joc. Cei care au făcut-o, în afară de Constantin Stere, erau niște haimanale, chiar când erau oameni de cultură. Nu puteai explica nici prin seriozitatea sa – nu lipsită de o oarecare solemnitate; era omul gulerului scrobit, atât de folosita temă a caricaturiștilor. Poate privirea sa stranie să fi adăugat la misterul Maniu.

Om care știa să tacă și să se retragă în așa măsură încât lumea se întreba ce pregătește, cu atât mai mult cu cât aștepta mai mult clipa cea potrivită pentru a se pronunța. Când orice manifestare și activitate i-a fost interzisă, a știut să se adapteze trecând la acțiunea tainică și, paradoxal, la o oarecare mondenitate care nu-i displăcea de altfel – mâncând seara deseori la Athénée Palace, acceptând invitații la prieteni, socotind că era cazul să fie văzut.

Am lăsat la urmă hotărâtoarea sa consecvență națională în lupta politică pentru România Mare, luptă grea cu dușmani mai tari. Luptă cu imense succese pentru noi. Iar înfrângerea l-a distrus, l-a îndurerat, dar nu l-a plecat. Desigur, a cunoscut decepțiile și sunt printre aceia care am trăit o parte dintre ele, alături de dânsul. De la studentul român transilvănean legându-se să lupte pentru drepturile românilor la congresul studențesc de la Roman și până la moarte nu a știut de nici o abatere de la o mare consecvență dusă cu mari mijloace. De aceea, văzut de departe se șterg lucrurile mici, defecte și calități, ca să rămână statuia sau muntele. (De altminteri, nu lipsea de o privire critică asupra sa, cunoscându-și limitele dar și ceea ce constituia meritul său: „Dragule, în partidul nostru (nost’) au fost mulți mai învățați decât mine și tot așa mulți mai talentați, oratori și scriitori, dar eu mi-am păstrat credința neschimbătoare! Am crezut și am interpretat întotdeauna voința neamului nostru. Ca pe val, sus cu el, jos cu el. D-apoi cred că eu am fost adevăratul oportunist, nu Gheorghe Tătărescu, fiindcă am făcut ce trebuia!”, spuse la închisoare.)

Cred că toate acestea explică prestigiul său nemăsurat sau mai exact, nedepășit în țară, așezat în rândul oamenilor politici ca Ionel și Ion Brătianu sau marii fruntași conservatori. Nu cred să poată fi întrecut mai ales în sfârșitul lui. Lucruri mici o pot arăta. De pildă felul în care, plin de o vizibilă deferență, se comporta față de el foarte marele boier care  a fost Barbu Știrbey. Sau țăranul autentic care rămăsese omul mare politic care a fost Ion Mihalache. Și doar între ei au existat neînțelegeri. Chiar grave cu Știrbey în trecut în politica internă. Dar s-a șters totul în mișcătoarea colaborare de la sfârșit în interesul țării.

Camil Demetrescu, Note – Relatări, Editura Enciclopedică, 2001

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.