Adevăratul scop al Acordului nuclear cu Iranul

0

Introducere 

În aceste zile înfierbântate, mulți uităm că Alianța Triunghiulară a Întunericului are (cum altfel?) Trei Unghiuri.

Departe de noi, Republica Populară Chineză zăngăne armele și-și manevrează flota în pregătirea unei invazii a Taiwanului.

La mijloc însă, eclipsată de agresiunea Rusiei în Ucraina, se conturează, tot mai amenințătoare, posibilitatea izbucnirii, în viitorul foarte apropiat, a unui război, posibil nuclear, între Israelul aliat cu câteva state arabe sunnite din Peninsula Arabă, pe de o parte, si Iranul shiit, aliat cu Frăția Musulmană și organizațiile sale teroriste vasale, Hizballah din Liban, Hamas din Fâșia Gaza, Houthi din Yemen, de cealaltă parte.

În acest context, am tradus un articol scris recent de Soeren Kern pe site-ul Gatestone International Policy Council:

Adevăratul scop al Acordului Nuclear cu Iranul

Trimisul special al SUA pentru Iran, Robert Malley a confirmat că eforturile diplomatice pentru resuscitarea acordului nuclear cu Iranul sunt în impas. “Nu avem un acord cu Iranul, iar perspectiva pentru a ajunge la unul este slabă, în cazul cel mai bun”, a pus Malley la audiența din 25 mai a Comitetului Senatorial pentru Afaceri Externe.

Robert Malley

Malley de asemenea mărturisește că administrația Biden urmărește o înțelegere “pe termen mai scurt” si “mai slabă ” decât cea originală (JCPOA a lui Obama – nota traducătorului).
Secretarul de Stat Anthony Blinken, cu ocazia audienței de confirmare din 2021, promisese că administrația democrată ar urmări un acord “mai lung și mai solid”.

Când a fost întrebat despre eforturile Iranului de a-și ascunde operațiunile nucleare față de Agenția Internațională pentru Energia Atomica, Malley a răspuns:

“-Domnule senator, a mințit Iranul?
-Desigur.
-A întreprins Iranul un proiect nuclear ascuns?
-Absolut. Acesta este motivul pentru care administrațiile americane anterioare au impus Iranului sancțiuni așa de zdrobitoare.”

Președintele Comitetului Senatorial pentru Afaceri Externe, Bob Menendez (D-NJ), a întrebat: “De ce mai menținem deschisă această posilibiltate? Care este planul B?” Malley a mărturisit că administrația Biden nu are un plan de sprijin pentru a împiedica Iranul să obțină arma nucleară.

Negocierile pentru resuscitarea acordului din 2015, cunoscut oficial sub numele de Planul Comun de Acțiune pentru Atotcuprinzătoare (JCPOA – în engleză), au stagnat încă din luna martie 2022. Principalul obstacol în fața finalizării acordului este cerința iraniană ca administrația Biden să scoată Corpul de Gardă Revoluționară Islamică (IRGC), unitate armata de elită a Iranului, de pe lista Organizațiilor Teroriste Străine (FTO – în engleză).

Președintele Donald J. Trump a retras SUA din JCPOA în luna mai 2018 și a re-impus sancțiuni din cauză că acordul asigura Iranului o cale sigură pentru obținerea bombei nucleare. In aprilie 2019, administrația Trump a desemnat IRGC și forța de șoc de elită Quds (Ierusalim) ca Organizație Teroristă Străină (FTO) din cauza suportului iranian pentru activități teroriste.

În luna martie 2020, Biden, pe atunci numai candidat la președinție, a promis să re-alăture SUA acordului cand va obține președinția.

Deși administrația Biden zice ca nu are intenția să scoată Gărzile Revoluționare Islamice de pe lista FTO, ea a redus în mod repetat sancțiunile pentru a atrage Iranul înapoi la masa de negocieri. Observatorii politici susțin că nu au motiv să creadă că Biden nu va face mai multe concesii, dacă aceasta înseamnă salvarea înțelegerii – și a moștenirii politice a lui Barack Obama.

Garzile Revoluționare

Pe data de 26 aprilie, Secretarul de Stat Blinken a declarat Comitetului Senatorial pentru Afaceri Externe că “singura cale pe care o văd pentru ca încadrarea drept FTO să fie ridicată este ca Iranul să ia măsuri pentru a justifica retragerea desemnării. Deci Iranul știe ce trebuie sa facă pentru ca asta să se întâmple”.

Cu toate astea, Blinken a argumentat că “nu ajuta mult SUA” calificativul de FTO și că ar putea să facă mai mult rău decât bine.

Pe data de 25 mai, Malley și-a făcut apariția ca să spună că de-listarea IRGC încă mai este posibilă:

“Am comunicat Iranului că, dacă ei vor orice concesie despre ceva nelegat de JCPOA, precum ridicarea calificativului de FTO, noi avem nevoie de o concesie reciprocă care să adreseze grijile noastre. Eu consider că Iranul nu este gata să ia măsuri reciproce”.

Pe data de 4 mai, Senatul American a adoptat o moțiune neobligatorie care cerea administrației Biden să nu ridice IRGC-ului calificativul de FTO. Rezoluția, care a fost adoptată cu un vot de 62-33, dintre care 16 Democrații “pentru”, cerea de asemenea ca orice posibila reîntoarcere la JCPOA să adreseze “întreaga gamă de activități destabilizatoare iraniene, incluzând dezvoltarea mijloacelor de livrare pentru acest tip de arme (si rachete balistice), sprijin pentru terrorism și sustragerea de la sancțiuni de către indivizi, entități și nave comerciale, în comerțul de produse petroliere cu Republica Populară Chineză”.

Administrația Biden nu a reparat multe dintre tarele acordului original, în special cele privind prevederile “sunset” (care expiră automat la o dată dată n.trad.) care ar fi eliminat restricțiile privind îmbogățirea nucleară iraniană în 2031, sau chiar mai devreme.

Anunțarea Acordului nulcear cu Iranul, 14 iulie 2015

Ca și originalul, acordul revizuit este slab în ce privește verificarea, nu cere Iranului să-și demonteze infrastructura nucleară și ignoră complet programul iranian de rachete balistice. Acordul ignoră de asemenea abuzurile Iranului privind drepturile omului și activitățile destabilizatoare în Orientul Apropiat precum și în America Centrală și de Sud.

De ce este administrația de acord cu un acord revizuit care nu previne sau îngrădește programul nuclear iranian, sau chiar reduce “perioada de sprint” necesară Iranului pentru a produce suficient material de fisiune pentru o armă nucleara?

De ce aprobă administrația Biden, ca și administrația Obama înaintea ei, un acord care asigura Iranului o cale garantată către armele nucleare, de vreme ce restricțiile privind îmbogățirea uraniului și procesarea plutoniului încetează între 2026 și 2031?

Mulți analiști susțin că acordul nuclear – cel original și cel revizuit – au ca scop legitimarea programului nuclear iranian. Acordul este conceput ca să întărească, nu să slăbească Republica Islamică.

Preluarea ștafetei de la Obama 

Declarații ale lui Obama și ale consilierilor săi de politică externă, aceleași persoane care îl sfătuiesc acuma pe președintele Biden, reflectă o credință naivă că, dacă Iranul ar fi mai puternic și aliații tradiționali ai Americii – Israel, Arabia Saudită și Turcia – ar fi mai slabi, Orientul Mijlociu ar ajunge la o nouă balanță de putere care ar avea ca rezultat o regiune mai pașnică.

Barack Obama anunța Acordul cu Iranul, 14 iulie 2015 – video

Una dintre primele previzualizări ale politicii iraniene a lui Obama a fost un articol de opinie în octombrie 2013 – “Oportunitatea diplomatică a lui Obama” – publicat în Washington Post. Ziaristul David Ignatius (descris pe vremuri ca “instrumentul de mesagerie publică al lui Obama”) scria că Obrama dorește să “creeze un nou cadru de securitate în Orientul Mijlociu, care implică Iranul și dezamorsează conflictul sectar shiit-sunit care amenință regiunea”.

Ignatius compara politica iraniană a lui Obama cu “modul în care Richard Nixon (împreună cu Henry Kissinger) a plămadit deschiderea către China la începutul anilor ’70, și cel în care președinții Ronald Reagan si George H.W. Bush (cu Brent Scowcroft si James Baker) au condus la încheierea Războiului Rece la sfârșitul anilor ’80. El adăuga:

“În lumea viitorului, Iranul trebuie să-și tempereze visurile revoluționare din 1979, exact cum Arabia Saudită trebuie să înceteze să se mai plângă de ‘semiluna shiită’. Dincolo de orizont este un nou cadru regional care împacă nevoile de securitate ale iranienilor, saudiților, israelienilor, rușilor și americanilor”.

În interviul său din ianuarie 2014 din The New Yorker, Obama a spus că scopul său final este “un nou echilibru” între sectele musulmane shiită și sunită:

“Dacă reușim să facem Iranul să se comporte într-un mod responsabil – să nu finanțeze organizații teroriste, să nu stârnească nemulțumiri sectare în alte țări, să nu dezvolte bomba nucleară – vom putea crea un nou echilibru între statele predominant sunite din Golful Persic și Iran, echilibru în care exista competiție, probabil suspiciune, dar nu un război activ sau prin intermediari”.

Într-un articol din aprilie 2015 din Politico – “De Ce-mi Place Acordul cu Iranul”, amiralul Mike Mullen, fostul Șef al Statului Major al SUA, a scris:

“Un acord nuclear ar echilibra într-un mod mai echitabil influența Americii. Noi trebuie să re-examinăm toate relațiile noastre din regiune, in primul rând cu țările sunite. Destinderea cu Iranul ar putea echilibra mai bine eforturile noastre cu cele două secte musulmane.”

În interviul sau din aprilie 2016 din The Atlantic, Obama a cerut Arabiei Saudite să-și “împartă cartierul” cu Iranul:

“Competiția între sauditi și iranieni, care a alimentat războaie proxy și haos în Siria, Irak si Yemen, ne cere să spunem prietenilor noștri și iranienilor că ei trebuie să găsească o cale eficientă de a-și împărți cartierul și să trăiască într-un fel de pace rece. Abordarea care spune prietenilor noștri “Voi aveți dreptate, Iran este sursa tuturor problemelor și vă vom sprijini să faceți față Iranului” ar însemna că aceste conflicte sectare vor continua să bântuie și partenerii noștri din Golful Persic, prietenii noștri tradiționali nu au capacitatea să stingă flăcările sau sa învingă prin ei înșiși, și asta ar însemnă ca noi să venim și să ne folosim de puterea militară ca să facem ordine. Aceasta nu ar fi nici în interesul SUA, nici al Orientului Mijlociu”.

Puțin după aceea, consilierul lui Obama pentru Orientul Mijlociu, Philip Gordon, a scris că “un angajament mai mare între Iran și adversarii săi ar putea aduce o schimbare pozitivă în politica internă și un modus vivendi regional”.

Modus vivendi este o expresie latină care înseamnă un “mod de a trăi alături” între cei care au poziții diferite. (…)

Cu alte cuvinte, Gordon spunea, aparent, că Israelul și lumea musulmană sunită trebuie să învețe să trăiască cu un Iran mai agresiv și mai puternic.

Trimisul special al SUA pentru Iran, Robert Malley, a fost numit în această funcție pe 28 ianuarie 2021, după ce a servit în aceeași calitate sub președintele Barack Obama. El a fost strâns implicat în negocierea acordului nuclear inițial cu Iranul.

În decembrie 2019 într-un eseu din Foreign Affairs, Robert Malley a scris că scopul principal al lui Obama a fost sa ajungă la o “balanță de putere mai stabilă” în Orientul Mijlociu.
Malley s-a dezlănțuit împotriva de asemenea împotriva sprijinului lui Trump pentru aliații tradiționali ai Americii:

“Într-un fel, administrația Obama a fost un experiment care a fost suspendat la mijlocul drumului. Cel puțin în privința Orientului Mijlociu, președinția lui Obama se baza pe credința că cineva va prelua ștafeta sa, cineva ca el, poate Hillary Clinton, desigur nu Donald Trump.

În loc să depună eforturi către un echilibru, Trump a înclinat balanța integral pe o parte: a insistat în sprijinul pentru Israel … retrăgându-se din acordul nuclear cu Iranul și alăturându-se zelos axaei anti-iraniene. Desigur, urmărind să slăbească Iranul, Washingtonul a ales să-l înfrunte pe toate fronturile, nucleare și economice”.

Într-un eseu din mai 2020 din Foreign Affairs, – “Ocazia Americii în Orientul Mijlociu” – Jake Sullivan, actualul Consilier Prezidențial pentru Securitate Națională, cerea ca Statele Unite să-și folosească puterea ca să realizeze un nou “modus vivendi” între principalii actori din Orientul Apropiat. Sullivan, ale cărui întâlniri secrete cu trimișii Iranului au dus la acordul nuclear din 2015, a criticat “cererile regionale maximaliste” ale Israelului și Arabiei Saudite pentru restrângerea programului nuclear iranian.

În interviul său din 2020 cu Centrul pentru Studii Internaționale Strategice din Washington, Sullivan a chemat din nou la o “re-echilibrare sau recalibrare” care să îndepărteze America de aliații săi tradiționali din Orientul Apropiat. El de asemenea și-a exprimat credința că Israelul și Iranul sunt echivalente din punct de vedere moral:

“Eu cred că toți israelienii cu adevărat cred că Iranul reprezinta un pericol existențial pentru Israel. Eu de asemenea cred ca toți iranienii, sau cel puțin cei din guvern, cred că Israelul încearca să răstoarne Republica Islamică ”.

Sullivan a lansat cerințe stricte pentru relația viitoare a Americii cu Arabia Saudită, dar nu a impus Iranului același standard:

“Dialogul nostru strategic cu Arabia Saudită, care va avea la nivelul cel mai înalt un mesaj consistent care spune că puterea relațiilor va depinde de progresul în domeniul drepturilor omului si al reformei politice și economice …”

“Putem să împingem peste noapte Arabia Saudită de unde se află acuma către unde vrem să fie în domeniul politicii interne și al drepturilor omului? Nu. Dar n-ar trebui să spunem ‘Sprijinul nostru pentru țara voastră, pe termen lung, va fi limitat de către direcția progresului și reformei?” Cred că așa ar trebui să facem…”

“Va trebui să vedem mai multe dovezi de progres pe frontul politic pentru ca Arabia Saudită să dobândească credibilitate …”

Acordul nuclear cu Iranul a fost descris ca o “piatră de temelie” a moștenirii lui Obama, “inițiativa de căpăti a politicii externe”, și “trofeul câștigat al politicii externe”.

Autorul anglo-american Toby Harden scria în articolul său din Sunday Times – “Obama este în întregime dedicat acordului iranian” – că Obama a vrut ca acordul nuclear cu Iranul să-i asigure moștenirea ca unul dintre giganții istoriei diplomatice globale”

“Demnitari americani foști și actuali îl descriu pe Obama ca fiind obsedat să-și lase urma în istorie istorie, prin restaurarea relațiilor diplomatice cu Iranul după decenii de animozități, și poate chiar să viziteze Teheranul la anul”.

Comentariul experților 

Pentru Institutul pentru Cercetarea Mediei din Orientul Mijlociu (MEMRI) din Washington, Yigal Carmon si Alberto Miguel Fernandez scriau:

“Examinarea strategiei echilibrului cere reamintirea unor informații de bază. Printre cei 1,6 miliarde de credincioși ai Islamului, majoritatea absolută, 90%, sunt suniți , iar șiiții sunt numai 10%. Chiar și în Orientul Mijlociu, suniții constituie marea majoritate.

Ce înseamnă termenul “echilibru” în termeni politici? Pe baza acestor date, “echilibru” înseamnă întărirea puterii minorității și slăbirea majorității pentru a progresa în direcția dorită. Totuși, discrepanța copleșitoare dintre numere face imposibil un echilibru între cele două tabere. În consecință este nerealist să crezi că majoritatea va accepta o politică care dă putere adversarului și slăbește statutul său superior din punct de vedere istoric.

Luând în considerare cele mai de sus, implicațiile echilibrului strategic regional ar putea să sporească pacea conform intențiilor președintelui; dimpotriva, ar putea intensifica diferendele și violența din regiune …

Mai mult, aceasta strategie ar putea avea consecințe adverse pentru SUA și interesele sale în lumea musulmană sunită; țările care se simt trădate de către aceasta strategie ar putea, drept rezultat, să acționeze contra Statelor Unite …

Trebuie notat că primul Stat Islamic creat în Orientul Mijlociu în ultimii 50 de ani nu a fost cel creat și condus de către Abu Bakr al-Baghdad în 2014. În fapt, a fost cel fondat în 1979 de către ayatollah Ruhollah Khomeini și condus acum de către Conducatorul Suprem Ali Khamenei, cel care menține – chiar și în urma acordului nuclear – lozinca “Moarte Americii”, continuă să sponsorizeze terorismul în lumea largă și comite violări oribile ale drepturilor omului”.

Iran
Politicienii iranieni au dau foc steagului american în parlamentul de la Teheran și l-au acuzat pe Donald Trump că “îi lipsește capacitatea mentală pentru a rezolva probleme” după ce președintele american a anunțat că se retrage din acordul nuclear cu Iranul – JCPOA. Teheran, 9 mai 2018

Leee Smith, analist al Orientului Mijlociu, scrie în eseul din 2015 intitulat “Citind gândurile lui Obama”:

“Pentru a ajunge la un acord, Obama a decis să arate Iranului că el este serios în privința unui nou restart. Aceasta înseamnă să le incuviințeze mulahilor programul de arme nucleare peste câțiva ani si să lege de picior dușmanii Iranului. Obama a urmărit să slăbească Israelul și Arabia Saudită, aliații tradiționali ai Americii, nu ca să-i pedepsească, ci ca o componentă a grandioasei sale strategii pentru Orientul Mijlociu, “un nou echilibru geopolitic” care ar aduce mai multă stabilitate în această parte volatilă a lumii …

Un nou echilibru geopolitic in Orientul Mijlocii va înfrâna partenerii turbulenți ai Americii și va scoate Iranul din izolare. Tocmai din cauză că nici unul din aliați nu se iubeau unul pe celălalt, ideea părea grozav de atractivă. Obama urma să se asigure că regiunea nu va avea nici învingător, nici învins. Aceasta nu ar elimina războiul din Orientul Mijlociu, dar va calma situația considerabil și va permite Americii să se carabanească acasă.”

Expertul în Orientul Mijlociu Tony Badran a analizat strategia de re-aliniere în articolul său din noiembrie 2019, “Malley în Țara Minunilor”:

“Aliații Americii sunt problema, pentru că ei au capacitatea să implice SUA într-o confruntare regională costisitoare cu Iranul – asta susțin Obama, Malley, Biden și ceilalți corifei ai politicii Administrației. Cu alte cuvinte, aliații Americii sunt de fapt dușmanii noștri. În special Arabia Saudită, cu războiul ei nesăbuit din Yemen, și Israelul, cu atacurile sale contra țintelor iraniene din Siria, Irak și toată regiunea, reprezintă “tabăra războiului” din ecuație, în timp ce Iranul, inamicul aliaților nostri, reprezintă “tabăra păcii”. SUA are un întreg set de alternative, “diplomatice și militare”, exacerbând animozitățile sau reducându-le, alăturându-se integral unei părți sau străduindu-se să le balanseze.

Cu alte cuvinte, dacă aliații noștri sunt puternici, America trebuie să-i slăbească până când este atins “echilibrul”, care va aduce “pacea”. Dacă Iranul ar fi mai puternic și Israelul si Arabia Saudită mai slabi, atunci “pacea” ar deveni mai probabilă. Politica SUA, cel puțin pentru moment, trebuie să ducă la întărirea Iranului pe seama Israelului și a Arabiei Saudite.

Obama și-a prezentat strategia sa de a realinia interesele Americii de partea Iranului ca având ca scop “echilibrarea” poziției Americii în Orientul Mijlociu. Pentru Obama era contra interesului Americii să conducă un sistem de alianțe care să se opună Iranului, deci să ducă SUA mai aproape de război. Reechilibrarea în defavoarea aliaților tradiționali înseamnă să se apropie de Iran și să abandoneze arhitectura de securitate în care America a investit până atunci”.

In eseul său din mai 2020 – “Cum Russiagate a început cu Programul de Spionaj Intern Obamist legat de acordul cu Iranul” – Lee Smith descrie în detaliu obsesia lui Obama privind amenințarea pe care generalul în retragere Michael Flynn o prezenta pentru moștenirea politicii sale externe”:

“Barack Obama și-a avertizat succesorul în prinvința angajării lui Michael Flynn pe data de 10 noiembrie 2016, numai două zile după ce Donald Trump a învins-o pe Hillary și a devenit al 45-lea președinte al SUA. Trump i-a povestit asistentei sale Hope Hicks că a fost uimit de avertismentul lui Obama. Dintre toate lucrurile importante pe care Obama le-ar fi avut de discutat, Obama a vrut să discute tocmai despre Michael Flynn. (…)

Obama l-a văzut pe Flynn ca o amenințare pentru moștenirea sa, înrădăcinată în JCPOA, acordul nuclear cu Iranul din iulie 2015. Flynn a spus cu mult înainte de a se alătura campaniei electorale a lui Trump că realinierea intereselor Americii cu cele ale unui stat terorist este o catastrofă. Acum, când candidatul pe care l-a consiliat a devenit președinte-ales, Flynn ar fi putut să anuleze înțelegerea. Pentru a-l opri pe Flynn, administrația care tocmai părăsea Casa Albă a urmărit aceeași strategie ofensivă pe care a folosit-o ca să promoveze acordul cu Iranul – l-a calomniat pe Flynn ca fiind agentul unei puteri străine, i-au interceptat ilegal convorbirile și au scurs în presă interceptări secrete ale consversațiilor lui.

Pentru Obama, obiectivul lui Russiagate (conspirația criminală prin care Obama și acoliții săi au scornit precum că Trump este agentul Rusiei – nota traducătorului) a fost direct și simplu: să salveze acordul cu Iranul și moștenirea sa diplomatică.

Natura acordului era clară în a sa “sunset clause” (o prevedere care expiră automat la o anumită dată n.trad.). Faptul că anumite părți ale acordului care limitau activitățile Iranului expirau treptat începând cu 2020, până când toate restricțiile expirau și programul nuclear al regimului ayatollelor devenea cu totul legal, dovedea că e vorba de un acord fals. Obama mituia pur și simplu ayatollele cu sute de miliarde de dolari, prin ridicarea sancțiunilor și alte sute de miliarde în investiții ca să amâne construirea unei bombe până când el părăsea Casa Albă, și atunci bomba iraniană trecea în sarcina altcuiva.  Obama și echipa sa se gândeau că israelienii nici măcar nu vor visa să se atingă de programul bombei nucleare iraniene, atâta timp cât acesta era garantat de către SUA. Ei chiar l-au poreclit pe Primul Ministru Israelian Benjamin Netanyahu “chickenshit” (traducătorul se rușinează să traducă acest cuvânt).

Dacă Obama doar trăgea mâța de coadă, de ce a depus atât de mult efort ca să obțină acordul? Cum era cordul atât de important testamentului său dacă niciodata nu a intenționat măcar să împiedice Iranul să obțină bomba? Pentru că era instrumental său pentru a asigura un obiectiv și mai ambițios – să rearanjeze arhitectura strategică a Orientului Mijlociu …

În noul său cadru incluziv de “echilibrare”, poanta era că îmbunătățirea relațiilor cu Iranul venea pe socoteala partenerilor tradiționali care erau ținta Iranului – precum Arabia Saudită și, mai important, Israelul. Obama n-a spus aceasta în gura mare, dar nu e greu să urmărești logica: ridicarea inamicului tău la același nivel cu aliatul tău înseamnă că inamicul nu mai este inamic, iar aliatul nu mai este aliat”.

În eseul din mai 2021, “Realinierea”, Tony Badran și Michael Doran ajungeau la concluzia următoare:

“Domnește consensul în Administrația Biden, nu numai privind JCPOA, dar în fiecare mare chestiune a strategiei pentru Orientul Mijlociu: trebuie terminat ce a început Obama, ceea ce înseamnă că răul cel mai rău este încă în fața noastră.

Obama a visat noua ordine a Orientului Mijlociu – una care se bazează mai mult pe o relație de parteneriat cu Iranul …

Acest proiect de a crea o nouă ordine în Orientul Mijlociu, care acum acoperă două administrații, merită un nume. ‘Inițiativa Obama-Biden-Malley-Blinken-Sullivan’ e cam lung. Noi o denumim ‘Realinierea’. Faptul că noi suntem nevoiți să botezăm un proiect la care mulți oameni talentați au lucrat mai bine de un deceniu este puțin straniu. De obicei președinții lansează inițiative așa de grandioase cu un mare discurs, și apoi își brodeaza viziunea cu zeci de discursuri mai mici și interviuri. Degeaba însă vei căuta discursul lui Obama intitulat “Noua Ordine din Orientul Mijlociu”.

Acum este clar că Obama a știut că cea mai bună cale pentru a-și avansa proiectul este înșelătoria si strecurarea, nu promovarea agresivă. Biden, care a preluat aproape intactă echipa de afaceri externe a lui Obama, joacă după aceeași partitură. El și ajutoarele sale recunosc că confuzia în privința “obiectivului final” face atingerea lui mai ușoară. Într-adevăr, confuzia este prietenul cel mai bun al Realinierii …

Să începem prin cea ce JCPOA nu face. Contrar cu ceea ce arhitecții săi pretind din anul 2015, JCPOA nu blochează Iranului căile către bomba atomică. Cum ar putea-o face? Așa numitele prevederile cu termen de expirare (“sunset provisions”) – cele care ar fi eliminat toate restricțiile semnificative ale programului nuclear al Iranului – ar fi avut toate efect în mai puțin de un deceniu; unele din restricțiile cele mai imortante vor dispărea până în 2025. Până în 2031, Republica Islamica va avea, sub protecția și cu asistența internațională, un program liber de armament atmoică sprijinit de o capacitate de îmbogățire nucleară la scara industrială. Numai pe baza acestui fapt, cea mai favorabilă afirmație care poate fi făcută despre acord e că aduce un deceniu fără șantaj nuclear iranian …

Înșelătoriile din jurul JCPOA au un obiectiv clar: ca Administrația să apară ca o susținătoare a îngrădirii nucleare, când de fapt o lichidează. Dar de ce apar demnitari ca Blinken și Sullivan așa de confortabili cu o duplicitate la scară mare? Ca să răspundem la aceasta întrebare trebuie sa pătrundem în mentalitatea Realinierii. Articolul din Foreign Affairs oferă o cale, dar cea mai directă cale este prin mintea lui Barack Obama, de care Blinken si Sullivan sunt atât de fuduli.

Prin deghizarea JCPOA într-un acord de ne-proliferare, acordul este un atac prin surprindere contra politicii externe tradiționale americane. A fost și rămâne un cal troian menit sa remodeleze poziția Americii în Orientul Mijlociu. Sarcina lui Sullivan si a lui Blinken este să rostogoleasca acest cal troian în piața centrală a politicii externe americane, și, fluturandu-și falsele acreditări “centriste”, să-l vândă ca pe un instrument de restrângere nucleară imperfect, dar valoros.

Doctrina Realinierii este bazată pe presupunerea greșită că Iranul este o putere interesată în status quo, care împărtășește un număr de interese majore cu SUA. Potrivit acestei doctrine, americanii conservatori și susținătorii Israelului sunt obsedați de ideologia Iranului, bazata pe ura contra ne-musulmanilor, si care îsi anunță în gura mare aspirațiile anihilaționiste față de Statul Evreu în special – dar nu constituie un ghid practic pentru comportamentul Teheranului. Aceasta este exact ceea ce ne-a învățat profesorul Obama în interviul din 2014, când a pretins că liderii Iranului sunt “strategici”, oameni raționali care “răspund la cost și câștig” și “stimulente”.

Potrivit doctrinei Realinierii, America își va ajuta aliații să-și apere teritoriul suveran contra atacurilor iraniene sau sprijinite de Iran, dar nu vor concura cu Iranul dincolo de granițele lor. În spațiile contestate ale Siriei, Yemenului si Irakului, Statele Unite vor sili pe toți ceilalți să respecte, “acțiunile ” (“equities” in original, termen mult folosit de progresistii anglo-saxoni – n.t.), un termen pe care Obama l-a folosit pentru descrierea pozițiilor de putere ale Iranului. Deci, în termeni practici, America își va folosi puterea ca să promoveze interesele Iranului în detrimentul intereselor aliaților.

Acum, că putem vedea dincolo de sclifoselile și acrobațiile drăgălașe care ascund scopurile adevărate, putem enumera pe față cele 4 imperative strategice ale Realinierii: Una la mână, să faciliteze Iranului un program liber de înarmare nucleară pînă în 2031;
a doua la mână, să lichideze sistemul de sancțiuni economice și financiare contra Iranului; a treia la mână, să implementeze o politică de acomodare cu Iranul și tentaculele sale în Irak, Siria, Yemen si Liban; a patra la mână, să bage pe gât aceasta politică aliaților Americii. 

Dacă SUA urmează aceste comandamente, atunci un nou echilibru regional se va pogorî peste Orientul Mijlociu, SUA se va extrage din poziția de război în care aliații săi tradiționali  au forțat-o cu agenta lor anti-iraniană. După aceea, angajamentul diplomatic cu Iranul va deveni unealta principală pentru menținerea stabilității regionale.

Realinierea, exprimându-ne blând, se bazează pe o teorie lipsită de conținut. Realinierea minte în privința naturii Republicii Islamice și a sferei aspirațiilor sale. Regimul care a scandat timp de 40 de ani “Moarte Statelor Unite! Moarte Israelului!”, este un regim revizionist inveterat. Republica Islamică se vede pe sine însăși ca o putere globală, conducătoarea Lumii Musulmane, și dorește să-și impună hegemonia peste întregul Golf Persic și peste întregul Orient Mijlociu. Dar singurul instrument pe care l-a avut vreodată la dispoziție ca să-și atingă obiectivele a fost subversiunea regională.

Ayatollah Khamenei, liderul acestui proiect colosal, este un lord al haosului. În afară de petrol, principalul articol de export al Republicii Islamice sunt milițiile teroriste comandate de către Gărzile Revoluționare, singurul export pe care Iranul îl produce în mod consistent la un nivel fără pereche. Malley și Sullivan înțeleg exact pe dos când pretind că aliații fraieresc Statele Unite ca să intre în conflict cu Iranul. Nu aliații, ci Republica Islamică este cea care copleșește lumea arabă cu miliții teroriste, pe care le înarmează cu arme de mare precizie, și-și denumește alianța “Axa Rezistenței”. Iranul face asta dintr-un motiv simplu: să distrugă ordinea americană în Orientul Mijlociu”.

Epilog din partea traducătorului 

Acest articol ar putea să ne ajute sa răspundem la întrebări legate de evoluții fără precedent în Orientul Mijlociu, care se petrec in fața ochilor noștri, deși mai cu toții privim acum numai spre răsărit:

– Cum se explică că prinții moștenitori ai Arabiei Saudite și Emiratelor Unite refuză să răspundă apelurilor telefonice ale președintelui SUA?
-De ce refuză Arabia Saudită și Emiratele Unite să mărească producția de petrol, în pofida cererilor disperate ale președintelui Biden?

Nu cumva acest refuz este legat de ștergerea houthilor din Yemen de pe lista americană a Organizațiilor Teroriste Străine, FTO?

Oare este justificată așteptarea americană ca Arabia Saudită și Emiratele să-și mărească producția de petrol, pe fondul satisfacției evidente cu care SUA privește atacurile cu drone ale Houthilor, care au incapacitat o parte considerabilă a instalațiilor de extracție și rafinare saudite și din Emirate?

Având în vedere că Biden și-a anunțat public, chiar în ziua preluării puterii, decizia de a “recalibra” relațiile cu Arabia Saudită si Emiratele Arabe Unite, oare surpriza și consternarea americanilor că arabii suniti își “recalibrează” reciproc poziția față de America, oare ține de naivitatea, prostia, îngâmfarea, sau la un loc de toate aceste caracteristici de nedespărțit ale conducerii Democrate a Statelor Unite?

Cum se explică că liderii Arabiei Saudite, încă angajați islamului fundamentalist, se întâlnesc aproape pe față cu liderii Israelului, ca să-și coordoneze poziția contra inamicului comun, Iranul?

Cum se explică supraviețuirea și reziliența Acordurilor Abrahamice, mijlocite de președintele Trump, care au adus la cooperare fără precedent, pe față, între Israel și Emirate, Bahrein, Egipt, Maroc si Sudan? Și asta în fața ostilității fățișe a actualei conduceri americane, care a privit și privește înțelegerea dintre arabi și evrei ca pe un adevărat afront adus geniului diplomatic și intelepciunii fostului președinte Obama și consilierilor săi, care cu toții sunt și consilierii lui Biden?

Acordurile Abraham –  Premierul Israelian Benjamin Netanyahu, stânga, președintele Donald Trump, ministrul de externe Bahrainului, Khalid bin Ahmed Al Khalifa și ministrul de externe al Emiratelor Arabe Unite Abdullah bin Zayed al-Nahyan, la Casa Albă /AP PHOTO/ALEX BRANDON

Cum se face că liderii Arabiei Saudite și ai Emiratelor, care în trecut au fost exclusiv clienții Occidentului, plus conducătoriii Egiptului, au început sa facă cu ochiul propunerilor de deal de la Beijing?

Nu este oare această schimbare legată de sprijinul neprecupețit și neîntrerupt acordat de Administrația Obama, sprijin reluat de către administrația Biden, Frăției Musulmane, dușmanul de moarte al regimurilor arabe sunnite moderate? 

Poate găsim câteva minute să ne gândim si la aceste întrebări, în timp ce suntem captivați și urmărim cu sufletul la gură rezistența eroică a Ucrainei în fața tavalugului agresiunii rusești.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here