Trebuie să mărturisesc că deschid televizorul foarte rar și că, în ultima vreme, dacă totuși am făcut-o, s-a datorat mitingurilor repetate ale românilor din februarie a.c.. M-am bucurat să-l revăd pe Cristian Tudor Popescu despicând firul în patru, ca în atâtea alte cazuri, și în legătură cu  ce s-a întâmplat atunci. Din acel moment am rămas cu obiceiul de a-l urmări în fiecare joi seară la emisiunea d-lui Prelipceanu, pe Digi 24 .Ultima oară când l-am văzut, se dezbatea, printre altele, problema legalizării căsătoriilor homosexuale, una cum știm cu toții destul de fierbinte pentru societatea românească și nu numai. Ce m-a mirat a fost să-l aud spunând, foarte sigur pe el, că această chestiune a fost adusă în atenția publicului în mod artificial, alături de cealaltă, a predării orelor de religie în școli de către B.O.R, aflată în scădere de imagine de la momentul “Colectiv”, ceea ce ar avea ca rezultat distragerea noastră de la alte situații mai grave, cum ar fi cea a marilor corupți din sistem, a spitalelor din România etc.

Dacă C.T.P., care e un personaj atât de calculat, nu ar ști nimic despre ce înseamnă să-ți manipulezi publicul, aș accepta probabil ideea că a fost vorba doar despre un banal caz de dezinformare, sau hai să-i zicem de o “scăpare”.

Din păcate însă, a trebuit să admit că explicația lui a fost mai mult decât tendențioasă. Chiar și unul ca mine care citește sau urmărește știrile atât de rar își aduce aminte că marșurile homofobe au început de multișor în România (acum, că m-am informat, o pot spune cu precizie: din 2005), prin urmare, ce sens avea să mute atenția telespectatorilor de pe obiectul discuției pe mult “hulita” instituție. De ce ar trebui să credem că aceasta problemă este secundară și că ar fi de dorit să fie rezolvată peste noapte, ca vestita O.U.G.13? Pe urmă de ce a întărit ideea – subliminal, evident, că printre cei ce se opun acestei legalizări s-ar afla, în majoritatea lor covârșitoare, doar “nepricepuții”, “neinformații” etc., cărora e nevoie să li se explice adevărata semnificatie a cuvântului “homosexual”, așa cum a făcut-o dânsul, cu condescendență în glas și excluzându-i asfel din rândul conservatorilor pe cei ce ar fi capabili să ofere un răspuns rațional?

Unde i-a lăsat pe urmă pe neortodocșii, agnosticii sau ateii ce se situeaza pe aceeași poziție? De ce nu a încercat cu acea ocazie să răspundă obiecțiilor formulate de către unii dintre intelectualii nostri luminați, foarte prodemocrați și foarte proeuropeni, care au admis varianta cel mult a parteneriatului civil, excluzând-o pe cea a căsătoriei dintre persoane de același sex, așa cum a procedat și dânsul cu ceva timp în urmă? Ar fi desigur ilogic să-i cerem lui C.T.P., care este un ateu declarat, să sprijine din oficiu  punctul de vedere al majoritarilor ortotocși, dar cred că este oportun să-i aducem aminte că mimarea dialogului se dovedește până la urmă a fi  o mare pierdere de timp, atât pentru cel ce se lasă antrenat într-un fals dialog, cât și pentru cel ce îl inițiază.     

Răspunsul “științific”

V-ați întrebat vreodată dacă stiința – luată la noi mereu ca o materie exactă- are o minimă competență în chestiuni de ordin moral, dacă poate să recunoască măcar –uzând de propriile instrumente, vreau să spun- existența binelui și a răului? Dacă avem motive să ne raportăm la un bine sau un rău știintific. Putem oare condamna din punct de vedere științific o crimă? Tabăra “progresistă” pretinde că abordează această problemă științific ca să-și șantajeze adversara, fiindcă un dicurs cu adevărat științific nu te invită în mod democratic să-i accepți enunțul, el te obligă, dacă te consideri rațional, să o faci. Acest disurs este într-o măsură mai mare coercitv decât cel religios, ca atare poate fi instumentalizat cu mai mult succes de către cei ce-și doresc puterea sau care deja o dețin (un aspect care le scapă astăzi multor spirite laxe și în mod sigur celor ce trăiesc încă cu prejudecata că dogmatismul religios reprezintă singura/principala noastră piedică în calea emancipării conștiințelor.) Așa cum s-a întâmplat în Germania nazistă, unde cercetătorii nemți au ajuns să “probeze” superioritatea rasei ariene, respectiv “inferioritatea” etnicilor evrei. Sau în Rusia lui Stalin, unde cercetătorii sovietici, conduși de unul din pionierii eugeniei mondiale Ilia Ivanov, au încercat sa insemineze câteva femei cu sperma colectată de la maimuțe, sub pretenția că vor îmbunătăți în felul acesta genele clasei muncitoare; iar după ce experimentul a eșuat, au propus ca în locul maimuțelor să fie folosiți memebri de vază ai Partidului, moment în care Stalin s-a înfuriat…

Unul din argumentele iraționale care revine cu încăpățânare în retorica pseudoștiințifică a “progresiștilor” noștri, atunci când vor să rezolve o problemă în fond de ordin moral, este referința la natură și lumea animală. Animalele au voie să facă orice: să ucidă, să fure, să violeze, să se masturbeze și, ocazional, să întrețină raporturi homosexuale. Ele sunt niște ființe pe care concepțiile “retrograde” ale civilizației tradiționale încă nu le-au pervertit, oferindu-le oamenilor lipsiți de prejudecăti un model în aparență legitim. Numai că dacă mamiferele se trag din pești, așa cum pretinde Darwin, ce rost ar avea ca acestea, odată evoluate, să exerseze înotul pe uscat? Mai exact spus, unde găsiți rațiunea, chiar rămânând loiali paradigmei evoluționiste, pentru care omul ar trebui să imite exemplul maimuței, aflate pe o treaptă inferioară de dezvoltare? Fiecare animal de pe această planetă se raportează la exemplul propriei specii, de ce insinuați că e normal ca omul să–și aleagă un model subuman? Le-a interzis cineva spiritelor revoluționare să evolueze, să-și depășească trecutul, cu care pretind în permanență că sunt certate, și-atunci de ce rămân fixate pe modelul mult mai vechi și în mod evident irațional al speciilor inferioare?

Sigur că gândirea “progresistă” a stângii nu se rezumă la demagogia activiștilor “descoperiști”. Ea are în spatele ei o tradiție de interpretare critică, care odată impusă în mediile universitare americane/occidentale a făcut tot posibilul să se afirme și în planul dezbaterii publice. Din punctul meu de vedere, filosofia neomarxistă are la bază cel puțin o contradicție irezolvabilă: ea critică constant societatea individualistă a Occidentului, dar toate strategiile ei discursive vizează recuperarea/afirmarea laturii profund individualiste a existenței noastre, pe care aceasta o inhibă/anulează prin forme tot mai sofisticate de dominație. Ieșirea omului contemporan din logica raporturilor de putere (sau a reprimării suplimentare, cum îi spunea Marcuse) nu este promovată în numele unui model transindividual, decât în aparență, fiindcă ea este opusă sistemului opresor mereu și mereu în numele libertăților individuale. Singurul ei model “transindividual” îl constituie revolta comună, care deîndată ce își atinge scopul își epuizează rațiunea de a fi.(Conceptul de “revoluție continuă” este legat organic de această absența, înainte de a-i atribui oricare altă semnificație). Prin urmare, nici revoluția sexuală a anilor ’60, cu tot deranjul ce i-a urmat ulterior, nu s-a preocupat în mod real de fericirea cuplurilor, respectiv de redefinirea unui model de co-existență functional, ce presupunem că se situează dincolo de satisfacerea strictelor nevoi individuale prin celălalt, ci dimporivă, s-a interesat de toate libertățile pe care individul le poate revendica în sfera vieții private. Femeia, “eterna victimă”, căreia i-a plâns atâta timp pe umăr gândirea revoluționară a fost și este adusă la exasperare de “bărbatul lipsit de prejudecăți”, pe care tot aceasta din urmă l-a promovat. Scenariu ce se repetă inclusiv în relațiile homoerotice. Deși modelul în momentul de față începe să se inverseze, femeia înțelegând pe parcurs că “victima” are mai multe motive să-și trădeze partenerul și că deci, are tot dreptul să devină o victimă lipsită de prejudecăți.

Statul și problema libertății

Deși acesta este democratic și al tuturor, el nu are voie să legifereze orice fel de libertăți, și în fapt nici nu o face, mai ales când are în vedere manifestările publice ale cetățenilor săi. Însemnele și manifestațiile pro-naziste sunt interzise de mult în Germania și în toată Europa de Vest, mai puțin cele comuniste. Auzim mereu că și însemnele religiei creștine sunt puternic restricționate/cenzurate în numele corectitudinii politice. Ce presupune în definitiv acest lucru? Că statul, chiar dacă își dorește să fie al tuturor, acționează până la urmă în numele doar al unui anumit  set de valori, care fatalmente va intra în conflict fie cu morala minoritarilor, fie cu cea a majoritarilor. Cu alte cuvinte, el poate tolera diversitatea punctelor de vedere, adică dreptul acestora la existență, însă acesta funcționează abia când se limitează la adoptarea unuia singur dintre ele. Oricât ar fi de neutru, statul este obligat să facă o alegere de ordin moral, este un adevăr pe care îl conștientizăm tot mai acut, tocmai de aceea avem în prezent discuții atât de aprinse pe marginea legalizării căsătoriilor homosexuale și am avut pe cea a acceptării/desființării orelor de religie din școli. Pentru că vrem să știm cine pe cine o să educe, vrând-nevrând, atunci când statul își va asuma prin legile și reprezentanții săi rolul de mare educator. Degeaba ne facem că plouă când afară ninge și e evident că ne deplasăm pe o pistă din ce în ce mai alunecoasă. Miza legiferărilor căsătoriilor homosexuale nu este obținerea unui drept, cât redefinirea normalității la nivelul moralei publice și introducerea unor noi standarde de decriptare a ei la cel al învățământului, discutate și discutabile în continuare.        

Morala acestei confruntări ar fi următoarea: este democratic să tolerăm existența tuturor punctelor de vedere și a stilurilor de viață pe care le generează acestea, însă e o iluzie să credem că statul e imputernicit să le legifereze pe toate. Nu există nici o rațiune care să mă oblige să accept în spațiul legiferării ceea ce sunt dispus să tolerez în planul existenței, pentru că cel dintâi îmi cere să girez niște modele comportamentale, ghidându-mă după o rațiune de ordin moral, în timp ce al doilea îmi cere să respect bunul plac al fiecăruia dintre noi. Cum sunt satisfăcute într-o democrație funcțională aceste nevoi aparent paradoxale? Prin menținerea diferenței dintre planuri (ce asigură de altfel și logica separației puterilor in stat): evident că ești liber să-ți trăiești existența cum dorești, este un drept al tău pe care ai posibilitatea să-l revendici în fața oricărei instanțe morale, potențial abuzive, dar este un abuz de data asta din partea ta să-i ceri acesteia  să-ți cauționeze orice expresie a propriei libertăți. Nu doar morala publică poate interveni abuziv în libertățile individului, ci și acesta în substanta ei, prin denaturarea rolului pe care a fost chemată să-l joace. Or, aici trebuie spus că gândirea de stânga a crezut întotdeauna în transgresarea genurilor, în amalgamarea planurilor de referință, ce se traduce ulterior prin anularea diferențelor de ordin religios, cultural, social etc., și, în cazul nostru, prin devalorizarea diferențierii sexuale. Viciile ei intelectuale le explică pe cele de ordin moral. Etica comunistă a “tovărășiei” anula deja într-o mare măsura diferențierea sexuală la nivel comportamental. Singura ei mare realizare, dacă stau să mă gândesc bine, a fost aceea că a transformat iubirea și religia ei -pe care și-a însușit-o după ce L-a “ucis” pe Dumnezeu- într-o utopie. În concepția acesteia, a iubi înseamnă a te anula ca diferență în fața celui iubit, în timp ce teologia creștină presupune că trebuie să te oferi în pofida diferenței, deci că aceasta trebuie cultivată cu toate riscurile ce derivă uneori de aici. Într-o societate în care diferența este repudiată sau în care este acceptată doar ca simplă aparență, adică în care este castrată de conținuturile proprii, cum riscă să devină a noastră, individul se iubește doar pe sine, pentru că se raportează la același eu multiplicat în miliarde de exemplare. Iubirea sectară a stângii triumfă ori de câte ori diferența este cultivată ca moft sau abolită pe față, și îi este usor să triumfe pentru că ne cere să ne oferim orbește, comod, în limitele “pacificării” pe care o aduce anularea diferenței.

Macron și nerușinarea cultă

M-am decis să scriu acest articol după ce l-am văzut pe noul președinte al Franței explicându-le unor copii de cel mult zece ani cât de “normale” sunt familiile “diferite”, acelea în care există mămici cu barbă și tătici care-și alăpteaza copiii de la propriul sân. Și când C.T.P., acompaniat de d-l Prelipceanu, a comentat în mod pozitiv inițiativa acestuia. Nu pot decât să rămân consternat de faptul că niște spirite raționale îi cer iubirii să fie oarbe, refuzând să accepte, pe aceeași linie a “obiectivității științifice”, că aceasta ar avea vreun motiv întemeiat să facă diferența între, de exemplu, iubirea fraternă și cea erotică, sau între cea filială și cea paternă/maternă etc. Dacă te duci la un psiholog și-i spui că-ți iubești soția ca pe propria mamă, sau invers, o să-ți spună că ai probleme -câte nu știu ei la o adică să ne spună despre transferurile afective!- dar dacă îi mărturisești că-ți iubesti colegul de birou ca pe fosta soție, oare ce-o să-ți răspundăa? De la niște spirite presupus lucide te aștepți să te avertizeze că iubirea se poate uneori înșela, și nicidecum că ar avea întotdeauna dreptate. Îndemnul lui Augustin “iubește și fă ce vrei” se referă la cei ce au înțeles că iubirea are în vedere adevărul, indiferent de obiectul pe care și-l vor alege. Că ea se produce în adevăr, sau într-adevăr, oricare ar fi alegerile ei prezente, numai atunci când se transformă în instrumentul nostru privilegiat de cunoaștere, și deci, numai atunci când o lăsăm să discearnă.  În orice caz, dacă președintele Franței a ajuns să dezbată astfel de probleme cu prepuberii din clasele gimnaziale, mă întreb ce rost mai are restricționarea materialelor “nerecomandate minorilor” din media internațională sau grija societății pentru protecția morală a copiilor, în general.

Până una-alta, că tot se împlinesc o sută de ani de la Revoluția Rusă, și chiar dacă C.T.P. ni-l recomandă ca pe un catolic practicant, trebuie să observ că gestul lui îl continuă pe cel al unui mare teoretician și activist communist, respectiv pe cel al lui Gyorgy Lukacs, promotorul “terorismului cultural” și al educației sexuale radical antitradiționale din școli. Părerea mea este că unor copii cărora li se “explică” astfel de lucruri, ar trebui să li se dea voie în curând să-și aleagă propriul președinte, adică să-și asume rolul unor adulți, înainte să ne izbim de problema legalizării pedofiliei sau a “căsătoriilor” dintre oameni și animale.