Ce a zis Papa Francisc în privința uniunilor civile homosexuale?
Ce zice Învățătura Bisericii Catolice?
Ce trebuie să susțină catolicii?

Ce a zis, mai exact, Papa?

Pentru că mulți români înțeleg spaniola, iată aici frazele despre care e vorba:

“Las personas homosexuales tienen derecho a estar en una familia.
Son hijos de Dios, tienen derecho a una familia.
No se puede echar de una familia a nadie, ni hacerle la vida imposible por eso.
Lo que tenemos que hacer es una ley de convivencia civil, tienen derecho a estar cubiertos legalmente. Yo defendí eso.”

Traducerea noastră:

„Persoanele homosexuale au dreptul să fie într-o familie.
Sunt fii ai lui Dumnezeu, au dreptul la o familie.
Nimeni nu poate fi dat afară din familie, nici să (i) se facă viața imposibilă pentru asta.
Ceea ce trebuie să facem este o lege a uniunilor civile/parteneriatului civil, au dreptul să fie acoperiți legal. Eu am apărat/susținut asta.”

Termenul folosit de Papa în spaniolă este “ley de convivencia civil”. ”Uniones convivenciales” în legislația argentiniană (CODIGO CIVIL Y COMERCIAL DE LA NACION, LIBRO SEGUNDO – RELACIONES DE FAMILIA, Título III Uniones convivenciales, arts. 509 a 528) se referă la concubinaj; atât la concubinajul dintre un bărbat și o femeie, cât și la cel dintre cuplurile de același sex. În românește ar corespunde termenii „concubinaj”, „uniune civilă” sau „parteneriat civil”.

Este evident.

Încercările de a susține că „totul e ok, nu s-a întâmplat nimic”, „Papa nu a zis nimic șocant, presa iar a răstălmăcit cuvintele Sf. Părinte”, „el nu a făcut altceva decât să reafirme Învățătura neschimbată a Bisericii, nu înțelegem de ce atâta agitație” etc. nu mai au rost.

Deja astfel de explicații nu mai au rost de ceva timp, deoarece asemenea situații s-au repetat de prea multe ori din 2013 încoace, ca să mai poată fi justificate în acest fel:

• Papa Francisc și susținătorii lui Castro

• Papa Francisc, Secera și Ciocanul, legende și adevăr

• Papa Francisc nu e jignit de crucifixul comunist, „un simbol al dialogului și angajamentului față de libertate și progres”

• Papa Francisc, Secera și Ciocanul, legende și adevăr

• Ecumenismul hibrid. Despre întâlnirea dintre Papa Francisc și patriarhul Moscovei, în Cuba

• China interzice distribuirea Bibliei, mulți catolici chinezi sunt îngrijorați de o posibilă înțelegere dintre Vatican și Partidul Comunist

• Îngrijorări după numirea a 13 cardinali noi de către papa Francisc

De data aceasta însă, scandalul e mai mare decât în alte ocazii pentru că vorbele Papei referitoare la uniunile civile homosexuale au fost difuzate pe tot globul și au ajuns la miliarde și miliarde de oameni, nu numai catolici, nu numai creștini.

E adevărat că primele fraze citate mai lasă loc pentru speranța că poate este vorba de o afirmație acceptabilă, anume că ar trebui să fie loc în familii și pentru fii, frați, unchi, veri etc., homosexuali. Dar cea în care Papa cere o lege a uniunilor civile nu mai lasă loc de interpretări optimiste.

De asemenea, nu putem să nu observăm că referirea insistentă la „drepturile homosexualilor” are o puternică sonoritate ideologică – ceea ce este regretabil, pentru că limbajul creștin bimilenar oferea Suveranului Pontif destule resurse pentru ca el să fi vorbit de dragoste, înțelegere, căldura unei familii creștine, ocrotire părintească, iertare etc. fără să recurgă la termeni caracteristici neomarxismului. Repetarea sloganelor cheie ale unei ideologii anticreștine nu este potrivită pe buzele Papei și nu face bine credincioșilor să se obișnuiască să le audă de la păstorii lor, cu atât mai puțin de la Episcopul Romei. „Lupta pentru sufletele oamenilor începe de la cuvinte” (B. Wildstein)

Am mai putea discuta dacă există într-adevăr un „drept la familie”. În lumea de astăzi, se formulează cu foarte mare ușurință pretenții, se revendică tot felul de drepturi. Nu ar trebui să uităm însă că orice formulare a unui drept din partea cuiva presupune o obligație din partea altcuiva.

Statul, căruia i se cere să asigure respectarea acestor „drepturi”, astfel se hipertrofiază și îi împovărează pe ceilalți cetățeni. Îi obligă ba să plătească taxe și impozite mai mari, să acopere toate mofturile și revendicările diferitelor grupuri și să finanțeze aparatul guvernamental tot mai extins, ba să accepte tot felul de îngrădiri ale libertăților. Astfel, în numele ocrotirii „drepturilor homosexualilor”, se limitează celorlalți cetățeni libertatea de expresie – prin impunerea unor coduri de limbaj corecte politic și instituirea de tabu-uri (interdicția de a aduce critici homosexualității). Nu în ultimul rând, li se limitează celorlalți cetățeni libertatea de conștiință – impunându-li-se comportamente care vin în contradicție cu convingerile lor (de exemplu, cazul cofetarului creștin judecat pentru a fi refuzat o comandă de tort pentru o căsătorie gay).

Așa că e bine să nu uităm măsura în privința „drepturilor”. Una e să afirmăm, așa cum se cuvine, drepturile fundamentale ale omului, dreptul la viață, dreptul la liberă exprimare, la asociere, la credința religioasă, alta e să scoatem din vechea pălărie a lui Marx noi și noi drepturi, ca “dreptul” la un loc de muncă bine plătit, “dreptul” la vacanță în stațiune, “dreptul” la subvenții și onoruri și publice pentru toate variantele imaginabile de preferințe sexuale etc.

Dacă, să zicem, cineva s-a certat cu toți aparținătorii, sau pur și simplu nu are rude în viață, se simte singur și „are dreptul la o familie”, ce facem? Îl plasează organele Statului într-o familie deja existentă, care va fi obligată să-l „includă”? Dacă un cetățean ajunge la o anumită vârstă și nu a reușit încă să-și găsească „jumătatea”, dar „are dreptul la o familie”, oare ar trebui ca direcția teritorială de protecție socială să i-o găsească și să o mai și oblige să-l ia în căsătorie pe cetățeanul nostru?

În sfârșit, nu aceasta este totuși marea problemă cu cuvintele Papei.

Marea problemă e că Papa spune mai departe: „ceea ce trebuie să facem este o lege a parteneriatelor civile”. Nu încape îndoială. Se referă la parteneriatul civil. Adică la concubinaj. Adică la o formă de conviețuire în cuplu, implicând și relații intime. Între homosexuali, căci despre ei era discuția. Nu este vorba doar de familia mare, cu frați, părinți, bunici, veri, mătuși, cumnați, care n-ar trebui să excludă pe nimeni.

Mai mult, Papa spune în continuare „Eu am susținut asta”. Și așa este. A susținut asta, înainte de a fi papă, atunci când era doar Arhiepiscop de Buenos Aires. Putea să nu o spună, pentru că discuția, la vremea ei (2010), nu a fost chiar publică, a avut loc în sânul episcopatului catolic argentinian. Cardinalul Bergoglio susținea atunci că parteneriatul civil homosexual ar fi un rău mai mic decât căsătoria homosexualilor. La vremea respectivă, Jorge Bregoglio a pierdut în fața confraților săi, care susțineau poziția tradițională, oficială, a Bisericii Catolice, aceea de respingere a oricărei forme de recunoaștere legală a culpurilor homosexuale. În urma acelei discuții, Episcopatul argentinian a chemat credincioșii să se opună cu toată fermitatea planurilor regimului socialist Kirchner de a legaliza ”el matrimonio igualitario”, care nu era, bineînțeles, altceva decât căsătoria homosexualilor.

Așa cum arată experiența tuturor țărilor care au legalizat parteneriatul civil homosexual, aceasta nu a fost nicidecum un „rău mai mic”, ci a reprezentat în toate cazurile o primă breșă care, fiind lărgită ulterior, a dus la legalizarea căsătoriilor homosexuale. Acest detaliu istoric nu trebuia și nici nu prea putea să-i scape Papei.

„Acoperirea legală” a tuturor cetățenilor unui stat de drept este însă asigurată, între altele, prin posibilitatea acestora de a face testamente, de a mandata față de bancă o anumită persoană care să aibă acces la conturile lor, de a declara la spital pe cine împuternicesc să ia decizii în numele lor în cazul în care, din motive medicale, ar ajunge în situația de a nu o putea face ei înșiși etc. Nu este nevoie de căsătorie pentru aceste demersuri. Sunt suficiente contractele, actele și procurile notariale.

Căsătoria este însă este altceva.

Căsătoria este o instituție specială, prin care societatea aduce recunoaștere și ocrotire deosebită acelor perechi, formate dintr-un bărbat și o femeie, care se angajează într-o legătura fidelă, permanentă, monogamă. De ce? Nu pentru că cei doi fac sex împreună, ci pentru că ei aduc un serviciu vital societății, dând naștere copiilor și educându-i. Prin aceasta, cuplul căsătorit asigură supraviețuirea, viitorul comunității. Cuplurile homosexuale nu fac asta, așadar nu au de ce să se bucure ca atare de protecția și recunoașterea societății.

vezi și https://inliniedreapta.net/dereferinta/de-ce-sunt-homofob/

În ce context a făcut Papa afirmația despre necesitatea unor legi privind parteneriatele civile pentru homosexuali?

Papa Francisc apare pronunțând frazele citate mai sus într-un film documentar intitulat Francesco și dedicat persoanei pontifului. Autorul filmului este regizorul Evgeny Afineevsky, cunoscut militant pentru cauza LGBT.

Este adevărat că secvențele la care ne referim aici nu sunt filmate de Afineevsky, ci sunt luate, cam pe sărite, dintr-un interviu acordat de Papa Francisc jurnalistei TV mexicane Valentina Alazraki, în 2019. Mai mult, se vede treaba că secvența cea mai controversată, aceea în care Papa spune că „ceea ce trebuie să facem este o lege a uniunilor civile/parteneriatului civil, au dreptul să fie acoperiți legal”, nu apare nici în interviul prezentat de Televisa Mexico, nici în transcrierea acestuia de pe site-ul Vaticanului. Acel fragment, “cenzurat” în 2019, a fost scos la iveală abia acum.

Aceste constatări i-au făcut pe unii să spere că totul ar fi o făcătură, că ar fi un montaj al lui Afineevsky menit să susțină agenda LGBT a regizorului și că, de fapt, Papa nu asta ar fi vrut să spună. Din păcate, o asemenea ipoteză nu se susține.

Pentru că, atunci când Vaticanul a acceptat ca Afineevsky să se apuce de film (2018), Sf. Scaun știa prea bine ce păreri și ce agendă are regizorul. Afineevsky a fost primit cu brațele deschise, a avut acces la Papa pentru interviuri, acces la arhivă, chiar și la fragmentul care fusese tăiat din filmarea Televisa 2019, de existența căruia nu știa multă lume.

Filmul a fost lansat în premieră la 21 octombrie 2020 la Roma. I s-a acordat premiul Kinéo al Festivalului de Film de la Roma, ceremonia având loc chiar în grădinile Vaticanului, în prezența unor oficialități ale Sf. Scaun, precum Dr. Paolo Ruffini, prefectul dicasterului pentru comunicație, alături de secretarul acestui dicaster, Msgr. Lucio Adrian Ruiz.
Mai mult, la 22 octombrie, însuși Papa Francesco i-a oferit lui Afineevsky un frumos tort de ziua lui.

Oare așa s-ar fi manifestat Papa și oficialitățile Vaticanului dacă ar fi considerat că Afineevsky a răstălmăcit poziția Suveranului Pontif și a montat diferite secvențe în așa fel încât să-i atribuie acestuia cuvinte de sprijin pentru agenda LGBT pe care el nu a vrut să le spună?

Așa cum ne-a învățat Mântuitorul, până la urmă „după roade” vom cunoaște dacă anumite fapte și spuse sunt sau nu conforme cu învățătura Lui.

Spusele Papei despre legalizarea parteneriatelor civile pentru homosexuali au produs șoc, consternare și confuzie în rândul creștinilor, nu numai catolici. Și mare bucurie printre dușmanii Bisericii. Asta ar trebui să fie suficient ca să nu mai putem spune „totul e în regulă” și de data asta.

Pentru că Mântuitorul ne cere să vorbim astfel: ”cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).

Este afirmația Papei Francisc referitoare la necesitatea unei legi a partenetriatelor civile compatibilă cu Învățătura Bisericii Catolice?

NU.

De ce?

Pentru că:

1. Iată ce spune Catehismul Bisericii Catolice:

(nr. 2357): “Homosexualitatea desemnează relaţiile între bărbaţi sau între femei care simt o atracţie sexuală exclusivă sau predominantă faţă de persoane de acelaşi sex. Ea îmbracă forme foarte variate de-a lungul secolelor şi în diferite culturi. Geneza ei psihică rămâne în mare măsură neexplicată. Bazându-se pe Sfânta Scriptură, care le prezintă ca depravări grave, tradiţia a declarat întotdeauna că “actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate”. Ele sunt contrare legii naturale. Închid actul sexual faţă de darul vieţii. Nu izvorăsc dintr-o complementaritate sexuală şi afectivă adevărată. Nu pot fi aprobate în nici un caz”;
(nr. 2358): “Un număr deloc neglijabil de bărbaţi şi de femei prezintă tendinţe homosexuale înnăscute. Ei nu-şi aleg condiţia homosexuală: ea constituie pentru cea mai mare parte dintre ei o încercare. Trebuie să fie priviţi cu respect, compasiune şi delicateţe. Se va evita orice semn de discriminare nedreaptă faţă de ei. Aceste persoane sunt chemate să realizeze voinţa lui Dumnezeu în viaţa lor şi, dacă sunt creştine, să unească greutăţile pe care le întâmpină din cauza condiţiei lor cu jertfa crucii Domnului”;
(nr. 2359): “Persoanele homosexuale sunt chemate la curăţie. Prin virtuţile stăpânirii de sine, educatoare ale libertăţii interioare, uneori cu sprijinul unei prietenii dezinteresate, prin rugăciune şi harul sacramental, ele pot şi trebuie să se apropie, treptat şi cu hotărâre, de perfecţiunea creştină”.

Vezi sursa și context: https://www.credinta-catolica.ro/cbc/porunca-a-sasea/#a6

2. Iată ce spune magisteriul (învățătura oficială a) Bisericii Catolice în privința proiectelor de recunoaștere legală a cuplurilor homosexuale; iată concluziile documentului intitulat
“Consideraţii referitoare la proiectele de recunoaştere legală a uniunilor dintre persoane homosexuale”:

11. Biserica învață că respectul față de persoanele homosexuale nu poate duce în nici un caz la aprobarea comportamentului homosexual sau la recunoașterea legală a uniunilor homosexuale. Binele comun impune ca legile să recunoască, să favorizeze și să protejeze uniunea matrimonială ca temelie a familiei, prima celulă a societății. Recunoașterea legală a uniunile homosexuale sau încercarea de a le echivala cu căsătoria, ar însemna nu doar aprobarea unui comportament deviant, cu consecința de a-l propune ca model în societatea actuală, dar și obscurarea valorilor fundamentale ce aparțin patrimoniului comun al umanității. Biserica nu poate să nu apere astfel de valori, spre binele oamenilor și al întregii societăți.

Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea, în Audiența acordată la 28 martie 2003 subsemnatului Cardinal Prefect, a aprobat prezentele Considerații, hotărâte în Sesiunea Ordinară a acestei Congregații, și a hotărât publicarea lor.

Roma, din sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 3 iunie 2003, Comemorarea sfinților martiri Carlo Lwanga și însoțitorii.

Card. Joseph Ratzinger
Prefect

vezi sursa și textul complet https://www.magisteriu.ro/consideratii-referitoare-la-proiectele-de-recunoastere-legala-a-uniunilor-dintre-persoane-homosexuale-2003/

Așadar, Catehismul Bisericii Catolice învață că tendințele homosexuale nu sunt neapărat păcătoase, atunci când cei care le suferă nu trec la fapte.

Dar „uniunile civile”, sau „parteneriatele civile” chiar asta reprezintă, o formă de recunoaștere legală a concubinajului, adică a conviețuirii de tip marital – în cazul acesta, dintre două persoane de același sex care nu doar resimt atracție trupească reciprocă, ci trec la fapte. Nu e vorba de SRL-uri, ONG-uri sau alte forme de asociere legală. Concubinajul recunoscut legal este o invenție contemporană destinată a oferi un surogat căsătoriei (după ce marxismul cultural a subminat îndeajuns această instituție de bază a societății, într-atât încât tot mai puțini oameni sunt gata să și-o asume). Concubinajul se referă la persoane care trăiesc împreună în sensul că relația lor presupune interacțiunea intimă.

Biserica s-a exprimat clar, prin documentul oficial al Congregației pentru Doctrina Credinței din 2003, chiar în privința proiectelor de recunoaștere legală a cuplurilor de homosexuali. Și a spus NU. Și a îndemnat pe credincioși să se opună din toate puterile unor astfel de proiecte.

Creștinii au datoria de a-și iubi aproapele, indiferent cât ar fi de păcătos. Dar au și datoria de a urî păcatul. Dacă iubim cu adevărat, în sensul creștin al termenului, pe aproapele nostru, asta presupune că îi dorim binele, în toate privințele, spiritual, material etc. Nu înseamnă să-l încurajăm în păcat, într-un comportament care riscă să-i distrugă și sufletul și trupul. Cu atât mai puțin înseamnă să cerem Statului să mai și recunoască oficial și să premieze acest păcat dedicându-i o instituție specială.

Ar mai fi de făcut o observație referitoare la folosirea de către Papă a termenului „homosexuali”, cerând “drepturi” pentru aceștia. Aici avem de-a face cu presupunerea, chiar dacă nu e explicită, a caracterului înnăscut și permanent al homosexualității, ca și cum homosexualitatea ar constitui o parte esențială din identitatea omului. Dar nu există nicio dovadă științifică în sprijinul tezei că homosexualitatea ar fi determinată genetic. Comportamentul sexual la om este în întregime controlat voluntar – dincolo de atracții și tendințe. Actele homosexuale sunt păcate. Dar, chiar dacă cineva a comis astfel de păcate, sau oricare altele, are mereu șansa de a-și schimba viața, de a renunța la păcat, de a se întoarce la Dumnezeu.

Dacă cineva a fost leneș în adolescență, dar mai târziu și-a îndreptat acest defect, nu trebuie să poarte toată viața eticheta „leneș”. Nu putem defini un om prin păcatul pe care l-a comis (acte homosexuale). Cu atât mai puțin printr-o ispită (atracție fizică față de persoane de același sex), dacă cel supus ispitei nu îi dă curs (nu trece la act, nu comite păcatul).

Atunci, vrei să spui că Papa nu este infailibil?

Nu, nu asta vreau să spun. În acest domeniu apar adesea interpretări eronate, fie din ignoranță, fie din rea-credință (exemplu de prostie răuvoitoare).

Infailibilitatea Papei, definită formal în 1870, în timpul Papei Pius al IX-lea, la Conciliul Vatican I, în documentul Pastor Aeternus, are un domeniu de aplicabilitate strict definit și foarte restrâns.

Iată textul exact:

Pontiful Roman, când vorbește ex cathedra, adică atunci când exercită funcţia sa supremă de păstor şi de învățător al tuturor creştinilor, şi în virtutea puterii sale apostolice supreme definește o învățătură cu privire la credinţă şi la moravuri, obligă toată Biserica, prin asistența divină promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care Răscumpărătorul divin a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea învățăturii cu privire la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiții ale Pontifului Roman sunt imutabile în ele însele şi nu prin consensul Bisericii.

Așadar, nu orice lucru spus sau scris de un papă se bucură de infailibilitate, ci numai anumite exprimări solemne, oficiale, ex cathedra. Situațiile în care papa este infailibil sunt rare și nu trec neobservate, sunt semnalate ca atare, ca să spunem așa. Nu toți papii au formulat astfel de învățături.

De la jumătatea secolului al IX-lea până astăzi sunt consemnate doar trei situații în care papa se pronunță în mod infailibil:

• Definirea învățăturii privind Neprihănita Zămislire, în Ineffabilis Deus (1854), de către Pius al IX-lea;
• Definirea învățăturii privind Ridicarea la Ceruri a Preasfintei Fecioare, în Munificentissimus Deus (1950), de către Pius al XII-lea;
• Definirea caracterului ilegitim al eutanasiei, în Evangelium Vitae (1995), de către Ioan Paul al II-lea.

Infailibilitatea papală nu înseamnă că papii, ca oameni, sunt fără de păcat. Nu înseamnă că ei nu au nevoie de spovadă, la fel ca toți credincioșii. Nu înseamnă că ei sunt desăvârșiți din momentul asumării funcției și că nu mai au nevoie și ei, ca toți oamenii, de îndreptare, de convertire. 

Se cunosc din istorie papi care au dus o viață sfântă, dar și exemple de papi care au dus o viață scandaloasă – Biserica nu neagă acest fapt.

În istoria ei de până acum au existat numeroase generații de catolici care au trăit credința și fidelitatea față de Biserică fără să știe prea multe despre papa din zilele lor și fără să prea audă vești de la el – poate doar atunci când le adresa vreun mesaj deosebit, ceea ce se întâmpla foarte rar. Foarte puțini credincioși catolici știau cum arată papa, cum îl chema înainte să fie papă, sau care erau simpatiile și antipatiile lui politice.

Și totuși, asta nu a împiedicat Biserica să supraviețiuiască două milenii lăudându-L pe Dumnezeu, să treacă peste mari încercări, să crească, să dea nenumărați sfinți, să ducă sufletele la mântuire și să creeze o civilizație.

Abia de când există mass media și telecomunicații ne-am obișnuit să-l vedem pe papa aproape zilnic, să-i auzim vocea, să fim informați imediat ce a spus ceva sau a făcut un anumit gest – dar înaintașii noștri au putut fi buni catolici, timp de multe secole, fără asta.

Biserica Catolică nu este fan-clubul Papei.

Învățăturile ex-cathedra, implicând infailibilitate, ca și toate celelalte învățături ale Bisericii, pe care creștinii le cred și le mărturisesc, reies din Sfânta Scriptură și din Tradiția Bisericii. Ele nu sunt invenții, ele se află acolo dintotdeauna, nouă poate fi doar clarificarea, formularea lor teologică. Nu se pot pronunța învățături noi care să contrazică sau să se situeze în ruptură față de învățătura dintotdeauna a Bisericii.

Așa cum în ordinea lumească există o precedență a Constituției față de alte legi, o precedență a legilor față de hotărârile administrative, iar toate acestea au prioritate față de datul cu părerea la TV sau în tramvai din partea politicienilor, oricât ar fi ei de importanți, așa și în Biserică, diferite învățături au grade diferite de certitudine și de obligativitate, și nu toate formulările emise de ierarhii Bisericii, oricât ar fi ei de importanți, trebuie să fie acceptate și urmate de către credincioși.

Vorbele pronunțate de un papă în cursul unui interviu televizat nu pot avea întâietate față de învățătura Catehismului Bisericii Catolice, nici față de un document oficial al Congregației pentru Doctrina Credinței, aprobat de un predecesor al acelui papă. În niciun caz, astfel de vorbe nu pot anula sau inversa acele învățături.

Atunci, catolicii nu trebuie să se conformeze acestor spuse ale Papei?

NU.

Infailibilitatea papală nu acoperă opiniile și comentariile emise de diverși papi în corespondență privată, conversații, interviuri acordate în avion sau la sol. 

Nici părerile unuia sau altuia dintre papi asupra rolului Statului în economie, asupra protecției sociale, dezarmării, climei, binefacerilor UE și ONU, deschiderii frontierelor în fața imigranților ilegali. Nici acordurile semnate cu lideri religioși islamici sau cu conducătorii comuniști chinezi.

Nici nu se referă la manifestările de simpatie ale vreunui papă în favoarea anumitor curente politice, mișcări „populare”, sau oameni politici, respectiv la manifestările de antipatie pe care le-o arată altora. De exemplu, nici bunăvoința plină de zâmbet a papei Francisc față de Fidel Castro, Evo Morales, Nicolas Maduro, Lula da Silva, nici evidenta lui antipatie față de Donald Trump nu sunt acoperite de infailibilitate, iar credincioșii catolici nu au datoria de a le imita.

În toate aceste domenii, papa poate să greșească, iar credincioșii catolici nu sunt obligați să împărtășească asemenea păreri. Chiar nu au voie să se ascundă în spatele unor gesturi și exprimări controversate ale Papei, folosindu-se de ele ca pretext pentru a scăpa de datoria de da mărturie pentru Hristos, împotriva spiritului lumii, asumându-și toate consecințele – calomnii, persecuție, închisoare, martiriu.

Acei catolici care cred că se pot strecura nevătămați printre sârmele ghimpate ale marxismului cultural care împânzesc lumea de astăzi, crezându-se scutiți de a se mai opune parteneriatelor civile homosexuale, pentru că Papa Francisc a zis ce a zis în acel documentar, se înșeală amarnic. La Judecată vor da socoteală Mântuitorului, nu Papei Francisc. „Cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va mântui.” (Luca 9, 23-26)

Sincer vă spun, având șansa de a mă fi născut într-o familie greco-catolică practicantă, participând, pe vremea comunismului, la viața clandestină a Bisericii, cunoscând istoria de jertfă și mărturisire a episcopilor noștri – cărora nu li se cerea de către călăii lor să renunțe la creștinism, ci numai la fidelitatea față de urmașul Sf. Petru, trecând la Biserica Ortodoxă – nu pot să neg că acest pontificat mi-a pricinuit multă tulburare. Dar asta nu mă face să mă îndoiesc de cuvintele Mântuitorului: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).

În lume sunt nenumărate situații în care oameni credincioși învățăturii Bisericii suferă din cauza acestei fidelități, sunt acuzați de extremism, intoleranță, dați afară din servicii, ponegriți și diabolizați de mass media mainstream, târâți prin tribunale, pedepsiți prin lege, chiar atacați fizic de derbedei neobolșevici susținători ai „toleranței”.

De acum, se va adăuga arsenalului de atacuri la adresa acestor credincioși și reproșul că „nu asculți de Papa”. Încă o povară, adăugată la crucea pe care o poartă.

Riscul descurajării e mare. Poate și pentru că prea ne-am obișnuit, din timpul Sf. Ioan Paul al II-lea și urmașului său, Benedict al XVI-lea, să privim spre Sfântul Părinte cu încredere că ne duce unde trebuie și ne întărește în credință, luminându-ne drumul întortocheat prin ceața lumii de azi. Ei bine, poate că Dumnezeu vrea să ne amintească totuși că nu există un „drept al catolicului la un Papă sfânt”. Și că ar trebui să ne rugăm mai mult pentru Papa.

Nu avem de ce să ne văicărim, nici nu ne putem plânge că nu știm ce avem de făcut.

Nu a zis nimeni ca va fi ușor.

Dimpotrivă, Mântuitorul ne-a avertizat:

„În lume necazuri veţi avea”.

A adăugat însă, imediat după aceea:

„dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

(Ioan 16, 33)

Citiți și: Biserica să nu urmeze spiritul lumii, ci să întoarcă lumea la Dumnezeu! – Anca-Maria Cernea la Sinodul episcopilor de la Roma – ILD